Trafic de inimi

[Allison]

Siiii... iata ca venim cu inca un fic . Tot SF :")... un pic doar, nu mult. Cred. Sper. Siii *tobe* *tobe*... in colaborare cuuuu... Dragonz Eyez !
Yup *nods*, cand doua genii se iau de mana e clar ca numai o capodopera poate iesi, right ? Ma rog, rezultatul poate ca nu e chiaaarr atat de stralucit sa poata fi numit " capodopera ", dar zic si eu :")...
Mai ales ca a pornit de la noua pasiune a Joannei pentru Heroes ( :-" te-am dat in gat, gata ! ) si a mea pentru Dollhouse ( -_-"... ) . Asta, combinat cu doua minti diabolice, un pic de imaginatie, indrazneala cu varf ( ca deh, iti trebuie curaj sa pui asemenea nascociri pe zup, nu ?! ) si inca putin amuzament a rezultat ce vedeti mai jos...


[center]Chapter One - NeaÅŸteptat
Ren's POV[/center]

-Hai, oameni buni, mai cu talent ! ţip pentru a treia oară în ultima jumătate de ora. Hai, hai, hai ! continui eu sa îmi zoresc băieţii, fară să văd vreo reacţie din partea vreunuia însă.
De mai bine de o oră ritmul lor de muncă se diminuase simţitor şi rămasese aşa, în ciuda faptului că eu mai aveam puţin si îmi pierdeam vocea. Poate că era din vina căldurii caniculare din acea după-amiază de vară sau a orelor obositoare de trudă pe care le aveau în spate, căci era ce-i drept un transport destul de mare. Dar pe mine nu mă interesau câtuşi de puţin scuzele lor. Eu aveam o treabă bine pusă la punct, anume să facilitez şi supraveghez descărcarea de azi in cel mai scurt timp cu putinţa şi deja dura de prea multă vreme. Oameni aveam destui cu mine, dar numai trei dintre ei se ocupau de descărcat, în timp ce ceilalţi asigurau zona. Nu îmi plăcea nici mie că eram nevoiţi să lucrăm in toiul zilei, chestiile de genul se făceau pe timp de noapte şi în locuri mult mai retrase, dar nu aveam de ales.
Depozitele mafiei japoneze se întindeau în jurul nostru, aliniate egal şi simetric precum casele unui cartier obişnuit, iar cele două maşini încărcate până la refuz cu droguri nu erau ascunse decât de alibiul unei agenţii de construcţii a cărei siglă era imprimată pe ele.
Brusc, unul dintre prostănacii cu descarcatul scapă un pachet pe jos, oprind ritmul tuturor căci pachetele erau date din mână in mână. Enervat, scot fără sa mai stau pe gânduri unul dintre pistoalele de la curea si trag un foc spre cer. Probabil că avea sa fie auzit de caţiva dintre muncitorii de la depozite, dar zona era înconjurată de oamenii Yakuzei, cu toţii înarmaţi până în dinţi, aşa că orice curios era fie ucis, fie prea intimidat să se mai amestece.
-Mişcaţi-vă, imbecililor ! zbier eu apoi, îndreptându-mi arma spre piepturile celor trei rând pe rând.
Ca bagaţi în priză, cu toţii încep să lucreze cu mai multă viteză iar eu îmi bag liniştit pistolul la loc.
Jumătate de oră mai târziu mă urcam înapoi în maşină împreună cu băieţii, asta după ce mă asigurasem că drogurile erau la loc sigur, închise într-unul dintre depozite, de unde urmau să fie transportate încet şi sigur către dealerii oraşului.
Şoferul accelerează la comanda mea, părasind cât mai repede posibil zona. Din colţul ochiului îi zăresc pe aşa-zişii angajaţi ai agenţiei de construcţii zăcând morţi pe jos, în propriile bălţi de sânge. Yakuza nu plateşte ingraţii pentru muncile de jos. E amuzant până şi faptul că au cerut bani pentru transportul si procurarea drogurilor, când ştiau că nu au de-a face cu o gaşca ordinara de dealeri ci cu mafia.
-Asta e, băieţi, le spun eu celorlalţi când ajungem la barul în care obişnuiam să ne adunăm. Gata pe ziua de azi.
-Bună treabă, Ren ! Ne vedem mâine seară ! îmi spune unul dintre ei, dându-se jos din maşină odata cu ceilalti.
Îi zâmbesc şters înainte să îl pierd din vedere, fără să îi raspund în vreun fel, şi apoi trec eu pe locul şoferului. Era amuzant că, după unsprezece ani de lucrat în serviciul mafiei, nu am reuşit niciodată să scap de porecla mea. Ren.
Mama obişnuia să îmi zică mereu cât de frumoase sunt florile de lotus... iar după ce a murit mi-am tatuat una pe piept, chiar în dreptul inimii.
Înainte să am ocazia să plec, se aude uşa barului deschizându-se şi odata cu ea răbufnesc toate vocile celor dinăuntru, râsete ameţite de oameni beţi şi chiar ameninţări violente. Apoi baieţii intră, uşa se inchise, iar eu parasesc locul, îndreptandu-mă în viteză spre casă.
Nu stăteam niciodată la adunările astea de prin barurile mafiei, unde veneau toţi lacheii lipsiţi de inteligenţă sau orice fel de gândire intuitivă din cadrul Yakuzei. Erau simplii pioni, dispensabili, folosiţi în general la tot felul de treburi nu tocmai importante, pentru că în afară de cunoştinţele de bază în karate şi mânuirea unei arme, nu erau instruiţi în a face nimic altceva. În general erau atât de proşti, ca nici nu-şi bătea cineva capul cu instruirea lor.
Eu însă am avut norocul să fiu printre puţinii ce au prins perioadele de instrucţie ale mafiei când eram încă un copil. Sunt antrenat în arte marţiale, folosire de armament de orice fel şi mai mult decât atât, munca de teren, spionaj, complot şi tot felul de alte lucruri la care iţi trebuie mai ales minte. În adoleşcenţa chiar eram folosit în special ca spion sau agent de teren, uneori chiar asasin plătit, lucru care a făcut ca acum, la douăzeci şi doi de ani, să fiu mâna dreaptă a şefului mafiei japoneze.
Parchez repede maşina în faţa apartamentului de lux pe care mi l-a adus munca în folosul... "comunitaţii" şi mă grăbesc să intru în casă, deja gândindu-mă la paharul de whisky care mă aşteapta înauntru. Începea să se însereze, dar mai trebuia să treacă ceva vreme până să se întunece, deci încă era cam devreme, dar deh. Nici eu nu eram un cetăţean obişnuit.
Chiar în momentul în care introduc cheia în uşă se aude un ţipăt de femeie ce răsună de-a lungul întregii străzi. Dacă eram mort, mă sculam la sigur la un asemenea ţipăt. Era de undeva de destul de aproape, dar hei, nu e nici prima si nici ultima femeie pe care o aud ţipandu-mi în ureche, aşa că deschid mai departe uşa şi intru înauntru ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat. O fi dat vreo prostuţă peste vreun gândac sau ceva de genul ăsta...
Dar până să inchid uşa, mai ţipă de vreo trei-patru ori. Nu îmi dădeam bine seama ce ţipa, ca să ştiu ce nu-i convine, dar cert e că mă enerva la culme, aşa că cinci minute mai târziu deja ieşeam înapoi pe uşă, cu un pistol în mână. Nu aveam de gând să o omor pe nefericită doar pentru că ţipa... oi fi eu insensibil, criminal şi toate cele, dar nu sunt absurd. Dar femeile se sperie când văd arme de obicei, iar eu speram ca asta să dea cu ochii de pistolul meu şi să tacă naibii din gură.
Chiar la colţ, îngrămadită între o pubela de gunoi şi un perete, dau de respectiva fătucă... si de violatorul ei. În mod normal aş fi râs şi mi-aş fi văzut de treabă. Nu e nimic ieşit din comun în a vedea din cand în când câte o curvă maltratată... Şi fiecare bărbat era liber să facă ce are el chef cu fetele lui. Dar tipa asta avea plămâni buni, fraierul avea jucăria mică, iar peretele pe care şi-l găsiseră se întampla să fie chiar al casei mele ( cu fereastra dormitorului meu la caţiva metri deasupra capetelor lor, desigur ). Fără să stau pe gânduri, ridic pistolul şi îl împuşc pe amărât o singură dată, chiar în ceafă, aruncându-i şi vreo doua înjurături în treacăt.
Evident că a cazut lat la pământ în secunda doi, iar acum că nu mai stătea peste ea, puteam să îi văd şi eu faţa tipei. Puţin a lipsit să nu scap pistolul când am dat cu ochii de faţa ei. La naiba, dacă nu eram mai sănătos mintal, cred ca îmi venea şi mie să o violez atunci, pe loc !
-Rahat ! Eşti bine ?! îi strig eu imediat ce văd în ce stare e.
Purta o rochie destul de simpluţă, care bănuiesc că ar fi fost atractivă dacă nu ar fi fost pe jumatate rupta şi işi pierduse un pantof în timpul luptei... Îi vedeam totuşi sutienul ( turcoaz! dantelă neagră! ) şi aveam de asemenea o privelişte destul de bună asupra picioarelor ei lungi. Dar surprinzător, nu am stat să mă holbez la nici unul dintre aceste lucruri, pentru că eram prea ocupat să îmi adâncesc privirea în a ei.
Avea parul lung, brunet, destul de răvăsit si pe alocuri era vânătă si zgâriată, până şi pe faţă. Avea nişte ochi verzi, atât de verzi că zici ca te uitai chiar în ochii unei pisici sălbatice, dar erau înlăcrimaţi şi se citea în ei teamă.
Îmi pun repede pistolul înapoi la curea şi ridic încet mâinile în aer, semn că nu intenţionez să îi fac niciun rău. Nu părea să înţeleagă ce i se întâmplă... Mă apropii cu precauţie de ea, iar în momentul în care lovesc cadavrul individului la o parte din calea mea, tresare violent şi... începe să plângă.
Oh, nu. Orice, numai asta nu.
Un om normal ar fi sărit să o ia în braţe să o liniştească... Dar eu nu eram un om normal... şi uram plânsul. Mai ales femeile care plâng. Câh !
Stau totuşi lângă ea, aşteptând până se mai linişteşte un pic şi când prind ocazia potrivită, o îndemn să meargă la mine acasă. Nu cred că m-a auzit sau... ma rog, că a inţeles mare lucru din ce îi ziceam, dar de mers cu mine, a mers. Părea robot la un moment dat. Îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji, dar a mers ascultătoare până la mine în cameră, s-a îmbrăcat singură cu unul dintre tricourile pe care i le-am dat şi s-a culcat în pat ( adio, aşternuturi de mătase, mi-a parut bine să vă cunosc ! ), fără să se oprească din plâns sau sughiţat până târziu în noapte, când a reuşit într-un final să adoarmă...



Sper ca v-a placut . Nextul, daca primim o reactie pozitiva, speram sa il postam ( adica sa il posteze JOANNAAA !! ) cat mai curand posibil . Daca o sa fie cazul, poate ca o sa punem si o avertizare de varsta la titlu, dar ceva mai incolo...
Lots of loveee <33 !

[SweetChoco]

Hey Allison!
Iar trec pe la fic-urile tale geniale. :*
O un fic cu mafia japoneza? Presimt focuri de arma,sange si lupte.
Ahh si Ren il ador. Nu stiu de ce il ador poate pentru ca si el uraste sa vada o fata care plange(si totusi sunt fata. Hm ciudat). Oricum pare un personaj comic. Mi-a placut faza cu ,,munca in folosul comunitatii``dar si cea cu asternuturile de masate :)). A da si daca eram eu in locul tipei saream eu prima pe el. Greseli de tastatura nu am vazut(poate nu ai). descrierea este buna,dialogul nu este in exces si nu este plictisitor iar actiunea nu este grabita. Pai...cam atata am avut de spus.
Sper ca Dragonz Eyez sa pune next-ul cat mai repede deoarece numai am rabdare.
Ii doresc si ei mult succes la next si sa fie unu bun!

V-am pupacit pe amandoua.
Zbye

[Catsz]

Hei!
Mi-a placut! Si de obicei nuprea-mi plac astfel de fic-uri.Greseli de tastare sau ortografie nu cred ca sunt(din ce-am vazut eu/cat de atenta am fost).
Mi-a placut descrierea ta nuprea grabita, poate pentru ca seamana cu cea pe care am facut-o eu intr-o poveste.
Sper sa vad si continuarea and..Good luck! ^^

[Dragonz Eyez]

Hey there!
În primul rând îmi cer scuze pentru aşteptarea exagerată pentru capitolul doi, însă am avut ceva probleme cu calculatorul. Vă mulţumim SweetChoco si DeadManiac pentru comentarii şi le apreciem. Nu vreau să sune atât de urât cum va suna, dar, DeadManiac, poti data viitoare sa lasi un comentariu mai elaborat? Nu de alta, dar nu vreau să se interpreteze ca pe un spam. Merci şi îmi cer scuze din nou dacă a sunat urât.
Deci să revenim. Am adus capitolul următor, cam scurticel, ce-i drept. Probabil nu o să înţelegeţi ce se va întâmpla cu Risa la sfârşit, dar cu siguranţă vă veţi da seama în următoarele capitole, unde totul va avea mai mult sens. Nu dau mai multe detalii xD
Let's begin!
Ah, şi nu uitaţi c-am spus că va conţine ceva SciFi. xD
Lectura plăcută.

Chapter Two - Culori Diferite
Risa’s POV:

Mă învârteam în aşternuturi catifelate trăgând cerceaful dintr-o parte în alta a patului. Avusesem un vis atât de şocant în cât pentru o secundă credeam că a fost real. Nici nu-mi aduceam aminte unele părţi. Era totul într-o ceaţă densă care speram să nu se îndepărteze. Preferam să rămână totul exact acolo unde era! Nu aveam nevoie să rămân cu nişte imagini neplăcute în minte.

Brusc, îmi deschid ochii şi îmi dau seama că ceva nu e în regulă. De fapt nimic nu e bine! Eu, în primul rând, mă aflam într-o cameră complet străină de obiceiurile mele. Era totul atât de elegant şi bine pus la punct. Probabil era una dintre cele mai frumoase şi ordonate camere posibile.

Mă trezesc din viasarea mea şi încep să mă plimb pe lângă pat analizând fiecare detaliu. Privirea mi se opreşte pe reflexia unei oglinzi din colţul camerei. Ce se întâmplase cu mine? Arătam pur şi simplu...deplorabil! Aveam vânătăi şi zgârieturi pe toată suprafaţa pielii, iar tricoul pe care îl purtam era în mod sigur al unui băiat. Nu pot să zic că nu-mi stătea bine şi în el, dar nu era al meu şi asta mă deranja. Încerc să-mi aranjez şuviţele rebele de păr, dar în zadar.

Oftez uşor, după care deschid uşa din lemn a camerei. În faţa mea era un hol imens mărginit într-o parte de-un perete, iar în cealaltă de o balustrada. Mă aplec peste ea, dând astfel de o privelişte amplă a sufrageriei. Era aranjată cu bun-gust şi chiar frumos.

În capătul holului văd o scară şi mă grăbesc să ajung la ea şi să cobor. Jos se auzea zgomotul cotidian al televizorului, iar în faţa imensului ecran era o canapea pe care, aparent, cineva dormea. Un bărbat, mai exact. Ochii mi se măriră simţitor când i-am văzut chipul. Superb. Da, acesta era cuvântul perfect pentru a-l descrie. Părul răvăşit îi cădea pe frunte şi pe ochi, buzele acelea... era atât de frumos. Îmi dau o palmă, trezindu-mă astfel din visare.

Dintr-o dată, observ pe un fotoliu o pungă roşie. Merg pe vârfuri până la respectivul fotoliu, încercând să fac cât mai puţin zgomot cu putinţă. Îmi întorc din nou privirea spre el, asigurându-ma că încă doarme, după care mă uit curioasă în pungă. Înăuntru erau nişte blugi negri, o cămaşă roşie, nişte tenişi de aceaşi culoare şi –am rămas surprinsă- telefonul meu. Hainele erau în mod sigur de fată, aşa că am presupus că nu erau pentru el, ci pentru mine. Îmi scot tricoul negru, dar pe neaşteptate, îşi întoarce întreg corpul în direcţia mea. Pentru un moment crezusem că era treaz, dar am oftat uşurată când l-am auzit sforăind. Am început să râd în sinea mea şi m-am grăbit să mă imbrac cu noul meu ‚‚cadou’’.

Deşi arătam ciudat, am ieşit cu paşi mărunţi din vila brunetului. Aflându-mă pe o stradă pustie, mă îndreptam spre un anume capăt care speram să mă îndrume.

Când tocmai pierdeam casa din vedere, ceva îmi sare în ochi. Peretele acela...Îmi aduc aminte acum. Nu a fost un vis cum speram eu. Chiar se întâmplase, fusesem aproape violată, iar apoi, pe deasupra, martoră unei crime. Măcar n-am fost eu victima, eu am fost...salvată. Brunetul acela era cel mai apropiat model de erou pe care îl aveam, în plus hainele pe care mi le luase erau aproape drăguţe, iar asta e mare lucru! Bănuiesc că nu-i eram numai recunoscătoare, ci şi datoare. Trebuia să-i întorc cumva favoarea. Singura problemă era că nu ştiam cum.

Brusc, lângă mine, se opreşte o maşină galbenă, un taxi mai exact. Am fost surprinsă când am văzut că şoferul deschide geamul .

-Vreţi să vă duc undeva, domnişoară? întrebă bărbatul de-o vârstă mijlocie, îmbrăcat din-cap-până-n-picioare în negru.

‚‚La fix’’ spun în sinea mea, fiind bucuroasă că nu mai trebuia să merg pe jos fără ca măcar să ştiu unde mă îndrept.

Mă urc în maşină şi îi dau taximetristului coordonatele locuinţei mele. Bărbatul zâmbeşte uşor, după care porneşte taxi-ul. O melodie aproape hidoasă răsună din boxele radioului. Vrând să pierd din atenţie muzica oribilă, îmi scot telefonul din buzunar şi formez numărul prietenei mele cele mai bune, Karin. Când îi aud vocea piţigăiată, pe care obişnuia să o utilizeze doar când era nervoasă, mă sperii şi scap telefonul din mână, acesta căzând pe jos. Mă aplec să-l ridic, dar tresar destul de vizibil când văd că pe locul din dreapta se afla...un pistol.

-S-a întâmplat ceva, domnişoară? la spusele bărbatului, încerc să ma calmez, ca să nu pară aiurea reacţia mea.

-Nu, doar, ă,ă, mi s-a spart puţin telefonul, nimic grav. Nu vă supăraţi, puteţi să mă lăsaţi aici? I-am spus prietenei mele să mă ia de aici, mint eu încercând să ascund orice fel de emoţie ce m-ar putea da de gol.

-Poate că mă înşel, dar nu-mi amintesc să-i fi zis ceva prietenei tale de când suntem în taxi.
Vocea lui era aşa de calmă în cât puteam să jur că are dreptate şi ar trebui să mă duc până la destinaţia stabilită iniţial. Nu! Mă apropii de una din portiere şi încerc s-o deschid. În zadar. Am început să strig după ajutor şi să zbier la şofer.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc e cum ,,taximetristul’’ a oprit maşina şi a scos o seringă. Apoi alb.

***

Ochii-mi erau închişi, însă puteam auzi totul în jurul meu. Oamenii vorbeau parcă în şoaptă, iar pe fundal erau claxoanele maşinilor în trecere. Eram într-o încăpere ciudat de înghesuită, aşezată pe un pat medical care mă enerva. Încheieturile, la fel ca şi gleznele, îmi erau prinse cu nişte curele puternice. Aveam un sentiment puternic de ură. Da, uram că eram captivă şi de aceea încercam să mă eliberez. Degeaba. Eram slăbită, probabil că m-au drogat. Alt sentiment pe care îl uram...
Auzeam paşi apropiindu-se. Erau rari, dar făceau un zgomot puternic. Se opresc destul de aproape de mine.

-Preiau eu de aici.

Vocea misterioasei persoane nu mi se adresa, dar cu siguranţă era vorba despre mine. Mă încrunt şi aud din nou paşii aceia. Mă scoteau din minţi, ecoul lor propulsându-se în mintea mea de câteva ori. Îmi dau seama că era vorba despre un tip îmbrăcat într-un halat alb, parcă de laborator. Eram sigură că se uita la mine, deşi nu-l puteam vedea.

-Ieşi din întuneric, Akane.

În momentul în care a rostit acele cuvinte, totul s-a schimbat. Eu murisem.




Următorul capitol îl va posta Allison "în timp util", din perspectiva lui Ren.