Inimi Gemene

[dark.blue]

Buna, e primul meu fic, nu stiu daca o sa va placa, dar capitolul urmator va fi mult mai bun. Spor la citit!

Cap.1

Alex:
Buna, numele meu este Alex Karmes, si am saptesprezece ani. Sunt in prima zi la scoala Rennard Sky, scoala la care a invatat mama si la care am fost nevoit sa vin si eu. Sunt unul dintre cei mai puternici din aceasta scoala, mostenind controlul asupra ghetii de la mama , puterile angel de la tata si nascandu-ma cu puterea de a controla pamantul si plantele. Sunt un "specimen" destul de rar, nu toata lume are trei puteri diferite, de aceea am ajuns sa fiu intampinat la poarta scolii de insusi secretara scolii, o doamna de vreo treizeci de ani, satena si cu ochii caprui. Ridurile de pe fata si felul in care vorbea aratau faptul ca e destul de stresata, defapt nici nu ma mir, nu cred ca e prea usor sa lucrezi intr-o scoala unde copii pot sa zboare sau sa distruga intreaga cladire dintr-o miscare. Imi ureaza "bun venit" si imi face semn sa o urmez. Imi deschid aripile negre mostenite de la tata si ma ridic putin in aer, pregatindu-ma sa intru in scoala impreuna cu ea cand ma prinde strans de incheietura mainii si ma aduce inapoi cu picioarele pe pamant.
-Domnule Karmes, aceasta scoala are reguli stricte, iar una dintre acestea interzice zborul in interiorul scolii , cu exceptia orelor de curs. O sa primesti mai tarziu si regulametul complet al scolii, dar pana atunci te rog sa iti retragi aripile, spune ea hotarata.
Am urmat ordinul primit. Tocmai cand ma bucuram ca sunt intr-un loc public unde pot sa zbor fara sa-mi fie frica de unii oameni care ar fi alergat dupa mine cu torte ca dupa Frakenstein, cineva trebuia sa imi aduca aminte ca acel loc era de fapt o scoala, si inca una care avea reguli stricte si sfinte. Mi-am strans aripile si am intrat in scoala. Bagajele imi erau duse la etaj de catre unul dintre portarii scolii, asa ca eu nu prea aveam nimic de facut pana cand terminau de transportat. Am hotarat sa ma plimb prin scoala... acum eu eram tipul nou care incearca sa isi faca prieteni, doar ca aveam de gand sa fac asta mai tarziu. Era atat de placut sa te plimbi in timpul orelor pe coridoare, in liniste... ei bine, aproape liniste. Mici explozii si bubuituri se auzeau din salile de clasa, in special din cele pe a caror usa scria "sala de antrenament". Ma gandeam la ce voi face aici in timp ce mergeam incet spre clasa din care voi face parte. Intr-un fel imi va fi dor de scoala normala din L.A. unde invatasem. Nu sunt genul de persoana care sa faca trasnai la ore si invatam destul de bine, fiind unul dintre preferatii profesorilor. Directoarea era singurul cadru didactic pe care nu il suportam, si stiam ca sentimentul e reciproc. Un zamdet larg imi apare pe chip cand imi amintesc de "cadoul de ramas-bun" pe care i l-am oferit: i-am umplut biroul cu broastele disecate din laboratorul de biologie. Incerc sa imi imaginez fata pe care o va face cand isi va deschide biroul si criza de nervi pe care o va face cand va afla ca elevul care i-a facut asta nu mai face parte din scoala, asa ca-i va fi destul de greu sa vina la o alta scoala sa ma pedepseasca. Din acel moment am inceput sa fiu putin mai obraznic, dar tot nu ma pot lasa de vechile obiceiuri de copil cuminte. Am ajuns in fata clasei din care urma sa fac parte. Ma asez in fata usii, rezemat de zid si astept sa se sune. Nu a durat prea mult si déjà sunetul asurzitor al clopotelului invada scoala. Un profesor inalt si brunet iese din clasa din fata mea, urmat indeaproape de cativa elevi mai nerabdatori. In fata mea se opreste o fata, uitandu-se putin la mine si apoi afisand un zambet larg si prezentandu-se:
-Buna, ma cheama Rose si fiind sefa clasei e de datoria mea sa iti urez bun venit in noua ta clasa, spuse ea intinzandu-mi mana prieteneste. Parul ei roscat precum petalele de trandafir, nu prea scurt ii cade in bucle pe spate, si ochii verzi, expresivi, emanau numai fericire in jurul lor. Nu cred ca era prea greu de ghicit puterea ei, mai ales ca o chema Rose...
-Buna, sunt Alex. Ma bucur sa te cunosc,Rose. Spun eu zambind.
-Hei, tu esti noul coleg, nu? Sunt Nick, iar el e Joey. Bun venit in scoala! Spuse un baiat brunet cu ochii negrii, venind langa mine si Rose impreuna cu prietenul lui, care emana puritate prin ochii lui albastrii ca si cerul fara nori si parul lui blond si drept.
-Vrei sa vii la o mica plimbare cu noi?inreba Joey.
-De ce nu?spun eu zambind, apoi facandu-I cu mana lui Rose care se alatura unor fete ce stateau pe colidor. Trebuiau si ei sa apara tocmai cand faceam cunostinta cu o fata draguta...
Eram aproape sigur ca si cei doi erau angel, nu numai din cauza infatisarii, ci si din cauza ca puteam sa-i simt. Spre deosebire de ei, eu nu aratam deloc a angel, din cauza ca nu asta era puterea cu care ma nascusem.Am ochii negri si parul saten ca si pamantul. Vocea lui Joey ma trezeste din starea de meditare:
-Si, Alex, cum te-ai simtit cand ai aflat ca o sa ai un intreg etaj numai pentru tine?
- Numai pentru mine?spun eu uimit.
-Da, angel, etajul opt e tot al tau. Cei mai puternici stau la acel etaj deoarece de multe ori au misiuni care ii solicita la maxim si au nevoie de spatiu pentru antrenament si nu pot sa se antreneze in salile normale deoarece le-ar distruge si i-ar putea pune in pericol pe ceilalti elevi, continua Nick.
-Salile de antrenamente de la opt sunt de zece ori mai rezistente decat cele simple, spuse Joey, am fost si eu o data acolo.
-Uau! Un etaj intreg? Stiam eu ca sunt puternic, dar nici chiar asa… spun eu fericit. Doua cuvinte ma trezesc din starea de visare provocata de cuvintele celor doi: etajul opt! Si eu trebuia sa merg pana in camera ca sa imi aduc un caiet si ceva de scris, si sa verific daca toate bagajele mi-au fost aduse si toate astea inainte sa se sune, adica in trei minute, fara sa zbor. Of, reguli tampite.
-Baieti, scoala are lift?intreb eu repede.
-Da, prima la stanga,spuse Nick.
-Mersi, ne intalnim la ora, spun eu incepand sa alerg. Urc in lift si ajung la etajul opt mai repede decat credeam, dar, tot in intarziere sunt. Ies repede si alerg spre capatul coridorului, unde mi se spusese ca e camera mea. Intru trantind usa, iau un caiet si un pix, nici nu am mai numarat bagajele, ies si alerg pe coridor fara sa observ persoana care venea din sens opus si intru in ea cu toata viteza…

P.S. O sa pun si poze, dar data viitoare

[dark.blue]

Am revenit cu cap II partea 1. I hope u like it

Cap II
partea I

Helen:
O noua zi o noua tampenie de facut. Asta se pare ca era motto-ul colegilor mei incredibil de destepti. Planul lor de “activitate” pentru azi era sa scrie toata tabla, astfel incat sa nu mai ramana niciun punct liber. Oare realizau ca asta era imposibil? Oricum, chiar si daca faceau ceva mai interesant, activitatea mea era aceeasi: sa stau cu nasul in desenele mele si sa para ca ignor pe toata lumea. Sora mea spune ca tristetea mi se citeste in ochi, asa ca am evitat sa-mi mai ridic capul in fata cuiva, cu exceptia momentelor in care le aruncam niste priviri de se speria si dracu` de mine. Nu-mi place sa vorbesc despre mine, dar nici despre altii, de aceea nu vorbesc deloc. Stiu, modul meu de a gandi este prostesc si total gresit, dar asta sunt eu, si am devenit cine sunt din cauza unei singure persoane, singura fiinta la care am tinut cu adevarat si pe care o consideram parte din mine. De fapt, chiar asa era. Unele persoane inca incearca sa ma faca sa vorbesc cu colegii si cu persoanele din jurul meu… dupa parerea mea, acele persoane ori sunt nebune, ori vor sa se sinucida si le e frica sa-si puna streangul de gat, si vor sa le ajut eu. Persoanele care ma cunosc cu adevarat si stiu prin ce am trecut, adica sora mea, mama si tata, ma sprijina si uneori le era chiar mila de mine. De asta am trecut atat de repede de la starea de tristete infinita pe care o simteam la starea pe care o am chiar si acum. Nu vroiam mila, voiam razbunare. Nu voi uita niciodata ziua aia blestemata, ziua care se intamplase sa fie chiar ziua mea…a mea si a celei mai dragute persoane din univers. Ziua in care voiam sa fim impreuna, doar noi…doua persoane inocente care tanjeau dupa putina liniste. Ziua in care ne-am dat seama ca zecile de psihologi la care ne-au trimis parintii aveau dreptate…aveam nevoie sa fim impreuna. Dar mai tarziu am realizat ca era aceeasi zi in care noi trebuia sa ne despartim…din vina lui. Nu o sa am liniste pana cand nu o sa ma razbun, pana cand o sa-i simt sangele lui fierbinte prelingandu-mi-se pe corp, pana cand o sa tin in mana acea inima care batea doar pentru mine, si inima pentru care inima mea inca mai batea, dupa toate greutatile la care am fost supusa…inima mea geamana…
Drace, cat dureau aceste amintiri, imi ridicasem pentru prima data dupa vreo luna capul sa ii privesc pe cei din fata mea, stiind ca sunt prea absorbiti de “munca” lor ca sa ma mai bage in seama. Ii uram. Ii uram pentru ca atunci cand ei stateau linistiti cu familiile lor eu eram nevoita sa invat sa supravietuiesc de una singura, din nou doar din vina lui. Acum eram sigura: o sa-l omor cu prima ocazie. Nu ca pana acum nu as fi incercat asta, dar de data asta sper ca voi reusi. Fara sa-mi dau seama o lacrima imi aparuse pe chip. M-am transformat cumva intr-o stropitoare si eu nu stiam? O sterg rapid si ii mai privesc o data pe tampitii care se inghesuiau la tabla, fiecare cu cate doua crete in mana. Asta chiar imagine socanta. Ma intreb cat o sa le ia pana sa se dea batuti?La cum curg apele de pe ei, nu prea mult, cred. Totul e bine pana cand intra secretara scolii in clasa. “Geniile” clasei isi opresc activitatea “intelectuala” si se aseaza in banci.
-Dragi elevi, dupa cum v-am spus o sa avem un elev nou, asa ca sper sa il intampinati cum se cuvine, ai inteles Rose?spuse intorcandu-si capul spre roscata.
-Da, doamna, ca de obicei!
Raspunse Rose cu un ranjet de zici ca o sa-I explodeze gura de atata zambit. Tipa asta chiar credea ca se intelege bine si este placuta de toata lumea… doar era sefa clasei. Ei bine.. se intelege bine si este placuta de toata lumea cu exceptia mea. Nimeni nu se intelegea bine cu mine si nici eu nu placeam pe nimeni, cu exceptia familiei .
-Ah! Helen, stii unde o sa stea, nu?continua secretara.
Toata clasa se intoarse spre mine. Ce era asa de uimitor? Aveam un coleg nou de etaj in fiecare luna, cateodata si cate doi pe luna. Depinde cat ma tineau pe mine nervii sau cat de bine se comportau ei. Nu era vina mea ca fata lor cerea pumni sau ca limba lor nu stia sa ramana in gura. In sfarsit iese tipa din clasa, luindu-si la revedere de la profesorul care statea la catedra. Era un profesor in clasa? La catedra? Ciudat, nu-mi amintesc sa-i fi certat pe elevi pentru “lucrarea lor de arta” . Cred ca mi-am dat seama de ce: pentru ca el le daduse ideea elevilor, atunci cand intra in clasa si gasise tabla nestearsa. In sfarsit s-a terminat ora… ies din clasa printre ultimii, si ma indrept spre camera mea ca sa imi iau niste lucruri pentru ora de matematica.
Cand ies pe coridor le aud pe Rose si pe gasca ei de “dive” vorbind despre cat de dragut, adorabil si puternic este noul coleg. Are cineva o punga pentru vomitat?
Imi continui drumul spre camera mea, luand-o pe scari, cu mapa cu desenele mele in mana.
Cand ajung pe colidorul de la etajul opt aud pe cineva alergand spre mine. Stiam cine e, dar el nu m-a observat si a intrat direct in mine. Acum urmau scuzele… sau nu?

[Elena.]

Imi place ficul tau si spr sa continui. Adica e original, titlul imi place la nebunie si imi plac foarte mult personalitatile celor doi, adica sunt iesite din comun si sunt ei insisi. Greseli nu prea am vazut ceea ce e bine. Dialogul nu e sec, descriere ai si mi-a placut foarte multfaza cu sangele si inima lui.

Nu o sa am liniste pana cand nu o sa ma razbun, pana cand o sa-i simt sangele lui fierbinte prelingandu-mi-se pe corp, pana cand o sa tin in mana acea inima care batea doar pentru mine, si inima pentru care inima mea inca mai batea, dupa toate greutatile la care am fost supusa…inima mea geamana…

A fost geniala fraza. Sper sa continui ficul si astept urmatorul capitol cu drag. Esti talentata si ficul tau ar putea iesi si mai bine dar incearca sa descrii si actiunea nu numai sentimentele. Pai...am cam terminat. A si era sa uit: Prima la comentat!!!!

Astept nextu!!PA!
a trecut p'aci nebuna de Elena

[dark.blue]

Hi! Multumesc Elena pentru comm, ma bucur ca iti place, si promit ca nu o sa ma las de el. Am adus partea a doua. Sper sa va placa!


Cap II
Partea II

Alex:
Intru trantind usa iau un caiet si un pix, si fara sa mai numar bagajele, ies si alerg pe coridor fara sa observ persoana care venea din sens opus si intru in ea cu toata viteza…
-Imi pare rau, chiar imi pare rau, dar ma grabesc…ii spun ridicandu-ma si continuand sa alerg. Ma simteam ciudat, ca si cum acel accident mi-ar fi zguduit intreaga memorie, lasand impregnat doar gandul ca trebuie sa ajung mai repede la ora aia. Nu apuc sa
ma indepartez prea mult de acea persoana deoarece picioarele mele au fost oprite de ceva, sau mai bine zis cineva, astfel dand nastere unei cazaturi de toata frumusetea.
-Hei! Am spus ca-mi pare rau! Chiar ma grabesc!
Spun eu privind spre ea, dar cand o privesc toata stare mea se schimba, toate amintirile imi invadeaza mintea, provocandu-mi o stare… ciudata. Parea atat de inocenta…se afla in mijlocul coridorului, in acelasi loc in care ne-am ciocnit si strangea niste hartii pe care probablil le scapase in momentul impactului. Statea cu spatele, asa ca singurul lucru pe care am putut sa il observ la ea era parul lung, negru, si drept care ii acoperea intregul spate, infasurand-o intr-o aura misterioasa. Ceva ciudat se intampla din nou in mintea mea. Parca toate amintirile mi s-ar agita in minte, dorind sa fie rascolite, dorind sa imi provoace durere. Un univers necunoscut mi se deschise in fata. Deabia acum realizam ca acele amintiri dureroase nu erau de fapt ale mele. In minte imi apare o fetita blonda, cu parul cret si scurt, prins in doua codite, si cu ochii negrii. Cred ca avea vreo cinci ani. Ma simteam ca si cum toata fericirea mea se afla in acea fetita care imi zambea. Imi scutur incet capul ca sa imi revin si reusesc sa-mi scot acele amintiri neplacute din minte, aducandu-le pe ale mele inapoi. Atentia imi este captata de catre persoana din fata mea. Sper doar ca nu am speriat-o sau altceva asemanator, pentru ca ea continua sa isi stranga hartiile fara sa imi spuna ceva sau sa dea semne ca a auzit sau inteles ceea ce am spus. Vroiam sa ma duc sa o ajut si sa-i spun ca imi pare rau ca am ridicat tonul la ea, orice doar sa nu ma mai simt asa de prost, dar se pare ca mi-o luase inainte. Simt cum sunt inconjurat de un zid, ridicat cam la un metru de podea si apoi lasat sa cad. Asta a pus capac. Ma ridic repede si ridic mana inspre ea. Din spatele meu apare un sarpe de gheata cu ochii negrii, ca si ai mei, care se indreapta spre ea. Abia acum imi dadeam seama ce faceam, abia acum cand era prea tarziu. Vroiam sa opresc acel sarpe, incercam…dar am trait pana la varsta asta printre oamenii normali, neputand sa ma antrenez sau sa incerc sa imi controlez puterile. Sa opresc acel sarpe era imposibil pentru mine.Tot ce am reusit sa fac a fost sa il incetinesc.Sarpele se afla la vreo cativa centimetri de ea cand ochii lui devin rosii si se intoarce spre mine. Sunt atat de uimit incat abia in ultima clipa reusesc sa ridic un zid de gheata in fata mea. Acea fiinta inocenta din fata mea a reusit sa intoarca o arma impotriva mea fara ca macar sa ma priveasca sau sa schiteze vreun gest. A urmat o explozie uriasa care a imprastiat cristale de gheata pretutindeni. Am ramas uimit chiar si eu de frumusetea acelei ploi magice, eu, cel ce o provocase. Am mai creat asemenea explozii, dar asta era diferita. Puterea…puterea cu care acel sarpe a lovit zidul creat de mine era cu mult mai mare decat cea care o foloseam eu de obicei pentru a crea explozii. Cred ca ea nu se astepta sa ma apar…cred ca ea chiar vroia sa ranesca. Tot ce am facut a fost sa ma ciocnesc de ea… cred ca cele doua cazaturi au fost suficiente daca chiar vroia sa se razbune. Recunosc, eu am fost cel care a atacat-o prima data, dar era doar… o gluma. Am incercat sa ma opresc, dar nu am putut. Nu intentionam sa o ranesc.
Chiar nu mai stiu cat timp a trecut de cand aceasta ”ploaie” incepuse. Stiu doar ca atunci cand m-am “trezit” eram singur pe coridor, iar dupa ce am realizat asta, déjà fierbeam de nervi. Vroiam sa ma duc dupa ea, sa o provoc la lupta si sa ma razbun pentru vanataile primite. Nu eram sigur daca aveam sanse sa castig, avand in vedere ca era un scut si ca reusise sa ma doboare de doua ori si sa imi intoarca una dintre cele mai puternice arme impotriva mea. Sa va explic cine, sau mai bine zis ce erau scuturile… erau niste persoane care puteau sa creeze lucruri, forme, iar cei mai puternici chiar si fiinte vii dintr-un material exagerat de puternic de diferite culori, si se pare ca colega mea nu avea nici o culoare, este un scut invizibil. Am ajuns din nou in lift, coborarea fiind la fel de rapida ca si urcarea. Ajung inapoi la parter si incep sa alerg inapoi spre clasa. Ma pregatesc sa bat la usa cand aud galagia din clasa. Probabil profesorul nu a ajuns inca, si chiar daca ar fi un profesor in clasa, de ce sa ma mai obosesc sa bat daca oricum nu o sa ma auda? Intru in clasa si observ ca profesorul lipsea, si ca Nick si Joey imi pastrasera un loc in banca lor. O salut pe Rose, care era in fata clasei discutand cu colegele ei, si ma asez langa cei doi angeli.
-Buna, baieti! Unde e profesorul? Intreb eu punand caietul si pixul pe banca.
-Am uitat sa iti spun sa nu te grabesti sa ajungi la ora, fiindca profesoara intarzie? Intreaba Nick.
-Da, ati uitat, dar mi-ati spus ca sunt singur la etajul opt. Ciudat, dar tocmai m-am ciocnit de o fata care nu cred ca avea ce cauta la acel etaj.
-Pai…O sa stai cu Hell, dar e ca si cum ai sta singur, te ignora total daca nu o calci pe coada, spuse Joey.
-“E ca si cum ai sta singur”?! ”te ignora total”?! Alex, nu-l crede pe el! E ca si cum ai sta in aceeasi camera cu o bomba cu senzor de miscare. Nu poti sa misti un deget fara sa-ti rupi o mana cel putin. Fata aia isi merita numele de Hell, a bagat in spital pe toti cei ce au stat inaintea ta la acel etaj. Ultimul, Jake cred ca se numea, a plecat dupa o saptamana, si aia petrecuta mai mult pe la infirmerie. Ai grija ce faci, frate. Pari de treaba si nu stim cand o sa mai avem ocazia sa mai gasim un angel. Stii ca suntem destul de rari, spuse Nick cu un zambet usor la sfarsit.
-De ce o cheama Hell? Parintii ei o urau atat de mult incat i-au pus un asemenea nume? Nu are cum sa fie atat de rea.
Abia mai tarziu mi-am dat seama ca eu ii luam apararea celei pe care cu cateva minute in urma imi venea sa o bat. Dar astea au fost primele ganduri care mi-au venit in minte, nu am putut sa mai spun si altceva, deoarece Joey imi intrerupse meditarea.
-De fapt, o cheama Helen, si parintii ei o iubesc mai mult decat si-ar putea inchipui cineva. Pana acum cativa ani, cat sora ei era inca la scoala asta, ea era doar un copil ciudat de care radea toata lumea, iar sora ei o apara. Dar dupa ce a ramas singura, a trebuit sa se descurce pe cont propriu, si de atunci si-a capatat numele de “Hell”. Chiar nu vrei sa te pui cu ea, eu m-am purtat cu ea cum se cuvine si inca sunt intreg. Dar oricat de puternic ai fi, nu te pune cu ea. Nu multi stiu asta, de fapt, aproape nimeni, dar eu am aflat de ce chiar si directorul, care este foarte puternic, se teme de ea…este una dintre inimile gemene…..

[dark.blue]

Cap III
Alex:
-De fapt, o cheama Helen, si parintii ei o iubesc mai mult decat si-ar putea inchipui cineva. Pana acum cativa ani, cat sora ei era inca la scoala asta, ea era doar un copil ciudat de care radea toata lumea, iar sora ei o apara. Dar dupa ce a ramas singura, a trebuit sa se descurce pe cont propriu, si de atunci si-a capatat numele de “Hell”. Chiar nu vrei sa te pui cu ea, eu m-am purtat cu ea cum se cuvine si inca sunt intreg. Dar oricat de puternic ai fi, nu te pune cu ea. Nu multi stiu asta, de fapt, aproape nimeni, dar eu am aflat de ce chiar si directorul, care este foarte puternic, se teme de ea…este una dintre inimile gemene…..
-Stai putin, spun eu derutat, este mai puternica decat directorul si decat toti din scoala asta?
-Da, dar nu a aratat asta niciodata. Luptele pe care le-a avut cu ceilalti dinaintea ta au fost doar o joaca, un mod de a-i indeparta de ea. Niciodata nu a dus o lupta adevarata cu cineva din scoala. Continua Joey.
-Adica are o putere uriasa pe care nu o foloseste? Atunci de ce continua sa se antreneze? Intreba Nick care parea la fel de derutat ca si mine. Si de ce nu mi-ai spus asta inainte?
-Si ce sunt inimile gemene? Intreb eu, intorcandu-ma la fel ca si Nick catre Joey si asteptand un raspuns. Dar Joey lasa capul in jos si spuse hotarat:
-Alex, tu nu stii nici macar ce e o inima, dar acum nu avem timp de asta, o sa ne intalnim dupa ore in camera mea si o sa va povestesc totul.
-Bine, dar… cine e Hell? Baieti, e cu noi in clasa? Ma aflam in a doua banca de langa usa. Ma intorc spre clasa si caut acea persoana cu par lung si negru ca si cea mai intunecata noapte despre care am auzit atatea. Nu apuc sa caut prin toata clasa, deoarece simt mana lui Nick pe umarul meu. Imi indrept privirea inspre el si observ ca priveste un punct fix, care mai apoi mi-l arata si mie cu degetul. Bancile erau aranjate cate trei pe trei randuri. Randul de langa fereastra, ultima banca, acesta era locul aratat de catre brunet. Desi erau trei banci, o singura fata statea in una dintre ele. Parul ei negru ii cadea pe umeri, iar bretonul ii acoperea complet ochii. Desena. Voiam sa aflu ce, dar in momentul in care m-am ridicat sa vad, simt din nou mana lui Nick pe umarul meu, de data asta tragandu-ma inapoi pe scaun:
-Nu acum, a intrat profesoara.
Imi indrept privirea inspre catedra si vad o doamna de vreo douazeci de ani, cu ochii caprui si parul precum papadiile primavara. Observ ca se uita la mine, ma intorc putin in spate si imi dau seama ca toata clasa ma priveste, deoarece eram singurul care statea in picioare. Imi dau seama de greseala facuta si ma asez repede pe scaunul de lemn, dar o voce calda ma opreste:
-Mai bine ramai in picioare, dragule. Banuiesc ca tu esti elevul cel nou, nu? Ma numesc Elizabeth Rhin si o sa-ti predau matematica. Iti urez bun venit in scoala si la ora mea. Ai fost la o scoala normal pana acum, nu? Atunci ar cam trebui sa vad cam ce-ai facut tu pana acum. A, da! Te sfatuiesc sa ai grija ce faci, ca altfel ne certam rau, bine? Acum o sa iesi la tabla sa-ti verificam caligrafia.
-Da, doamna! Spun eu zambind, si observ ca si ea imi zambea. Cred ca o sa-mi placa matematica. Imi dicteaza un exercitiu usor, il rezolv, si apoi ma intorc in banca. Ma felicita, verifica temele, si apoi incepe o lectie noua. Dupa ce scriem niste definitii ciudate din carte, profesoara noteaza un exercitiu la tabla, ca sa il rezolvam cu ajutorul definitiilor :
-Helen, vrei sa te opresti te rog din desenat? Intreba profesoara intorcandu-si privirea spre acea fata din ultima banca, dar nu primise nici un raspuns. Stiu ca e cam plictisitoare treaba asta, dar n-avem ce-i face, continua aceasta, vrei sa vii te rog sa aplici teoremele si sa rezolvi exercitiul asta? Si incearca sa scrii mai incet, ca sa pot sa le explic si colegilor tai, daca nu te superi. Helen se ridica incet, continuand sa-si tina capul aplecat si ochii ascunsi dupa breton. Ajunge la tabla si incepe sa rezolve exercitiul, ignorand profesoara care ii spunea sa astepte, ca sa le poata explica si celorlalti colegi. Dupa ce scrie doua randuri, lasa creta pe suportul ei si se intoarce in banca ei.
-Helen… puteai sa o iei mai incet? Stiu ca tu ai inteles, dar voiam sa ma ajuti sa ii fac si pe ceilalti sa intelega, de exemplu onorabilul domn Joseph care crede cu tarie ca lipitul foilor de caiet intre ele este o activitate mult mai educativa decat ceea ce scrie in manual. Spuse profesoara apropiindu-se de banca unuia dintre colegi si admirandu-I caietul cu foile lipite intre ele cu guma de mestecat. Nu mai auzeam ce spunea, imi indreptasem privirea spre Hell si continuam sa ma holbez la ea. Voiam sa apelez la abilitatile mele de angel si sa patrund in mintea ei. Imi era putin frica, dupa intamplarea de la etajul opt. Ajunsesem sa ii vad amintirile, amintiri dureroase care incercau sa ma distruga si sa ma chinuie… oare asta o chinuia si pe ea? Am simtit acele lucruri cateva secunde si déjà ma simteam rau, dar oare cum este sa le simti saptisprezece ani? Nu voiam sa stiu asta, voiam doar sa stiu la ce se gandeste acum…
-Nu o sa mearga, imi sopti Joey, crezi ca noi nu am incercat?
Nu il ascultam, voiam sa cred ca dintre toti angelii eu am acel “ceva” care ii poate patrunde in minte, ca eu sunt acel “cineva” care o va face sa se schimbe…nu stiu ce se intampla cu mine, voiam sa o conving sa se schimbe, sa devina o fata normala, desi nu stiam nimic despre ea. Imi indrept din nou privirea spre ea si imi activez puterile. Ajungem intr-o camera complet goala, fara usa, fara geamuri… doar eu… si ea. Statea in fata mea cu capul aplecat, iar eu imi deschisesem aripile. Linistea apasatoare din acea camera ma innebunea, nu asta trebuia sa se intample. Nu inteleg nimic… pe acei pereti albi ar trebui sa vad imagini din mintea ei, ar trebui sa aud gandurile ei, dar…nu se intampla absolut nimic. Acea camera parea mai pustie decat niciodata, pentru prima data observasem monotonia acelei incaperi. Cateva cuvinte erau scrise pe peretele din spatele ei. Stiam ca nu provin din mintea ei, deoarece ar fi trebuit sa fie scris cu o culoare, culoarea ochilor ei. Pe peretele de un alb imaculat erau scrijelite niste litere, litere care nu proveneau din mintea ei, dar nici din a mea nu erau.
“ Razbunare, Razbunarea este fiara care macina sufletul doborat de durere, Razbunarea este un mod de a te impaca cu gandul ca cineva nu mai face parte din viata ta, Razbunarea este singurul motiv care te face sa invii dupa ce durerea te omoara, Razbunarea este un motiv in plus sa iti amintesti de persoana pe care ai pierdut-o, dar Razbunarea nu o poate aduce inapoi, Helen, prin Razbunare vei distruge la randul tau o persoana, si nu cred ca Ea ar fi mandra de asta”.
Cuvintele acestea ii erau destinate, insa nu stiu cine le scrisese. Isi ridica incet capul spre mine, ochii ei albastrii stralucitori erau scosi in evident de parul ei negru. Nu mai vazusem niciodata astfel de ochi, o singura colega din fosta mea clasa reusise sa se apropie cat de cat de culoarea asta, insa doar cu lentile de contact. Privea nervoasa spre mine, insa in ochii ei se putea citi durerea, durere de care eu ma temeam, durere care pentru cateva secunde o simtisem si eu…sau, cel putin, o parte din ea. Ridica incet mana dreapta in lateral si in jurul ei apare un sarpe format dintr-un vartej de aer. Lasa mana jos si ridica putin capul. Atentia mi-a fost atrasa de sarpele care se indrepta cu viteza spre mine. Ma ocoleste si trece de mine rapid, atinge violent zidul din spatele meu si se intoarce la Hell. Ma intorc speriat in spatele meu si vad ca sarpele a lasat niste urme caudate pe perete, urme care pareau a fi… cuvinte.
”Stiu asta, Rylion, stiu ca ea nu ar fi mandra de acest lucru, dar monstrul acela nu va scapa nepedepsit, nu cat timp sunt eu in viata. A ucis un inger, va avea deaface cu un demon!”
Rylion?! El a scris acele cuvinte catre Hell? Dar, de unde stia ea ca Rylion este angelul de la care am puterile? Nu prea multa lume stie ca de fapt era imposibil sa te nasti cu puterile de angel, ca de fapt le primeai la botez de la un angel batran care mai apoi murea, dar al carui suflet traia in copilul caruia ii transferase puterile, devenind insasi puterea lui. Deja era prea mult, imi dezactivez pueterea si ma “trezesc” inapoi in sala de clasa. Timpul se oprise pentru ceilalti cat timp eu si Hell eram in camera, insa eu eram atat de nerabdator sa il intreb pe Rylion ce s-a intamplat, incat nu am mai asteptat sa se termine ora, ci am cerut voie doamnei Rhin voie afara, am mers in camera mea si am inceput interogatoriul angelului meu.


Poze:
Helen: http://yfrog.com/evhelen1p
Alex: http://yfrog.com/izalexxxxp
Rose: http://yfrog.com/3zrosexxxp
Joey: http://i70.photobucket.com/albums/i107/c...Child9.jpg
Nick: http://yfrog.com/iznickfvp

________________________________

Uita de tot ... Uita de tot,
Uita de lume,
De sentimente, de suflete pereche,
De soapte la ureche ... Fii rece
Nu-l lasa pe el sa te-ntunece.

Destiny, I'll mess with you, you've got me loose.

[dark.blue]

Cap IV

Helen:

Si-a dezactivat puterile si ne-a transportat inapoi in clasa. Se intoarce spre Doamna Rhin si ii cere voie afara. Imi parea rau pentru Rylion, stiam ca o sa i se puna o mie de intrebari la care nu putea sa raspunda, o mie de cuvinte irosite pe un subiect pe care eu incerc sa il evit si incerc sa fac si persoanele din jurul meu sa il evite. In zadar. Tot timpul apare un elev nou care se crede mare detectiv si rascoleste trecutul altora. De ce nu? Doar el nu are nimic de pierdut. Dar se gandeste, oare, ca pe altii chiar ii dor chestiile alea? Nu.
Imi intorc privirea spre geamul din dreapta mea. Era primavara, anotimp al prospetimii si al dragostei. Anotimpul ei preferat... De ce fiecare lucru de pe Pamant trebuia sa imi aminteasca de ea? Imi scutur incet capul si privesc din nou mazgalitura din fata mea... un inger cu o aripa sangeranda stand in genunchi pe pamant si un inger cu aripile negre plin de sange intinzandu-i mana, ajutandu-l. Chestia asta cu desenatul este o prostie... dar era activitatea ei preferata...
Nu mai suport... trebuie sa scap cumva din aceasta capcana de unde singurul mod de a iesi este sa-ti invingi adversarul... sau sa cazi...Nu-mi permit sa cad, nu cand sunt atat de aproape de victorie, nu cand stiu ca termenul-limita se apropie. Doisprezece ani... atat de mult timp... timp de care eu am avut nevoie ca sa pot sa ating nivelul maxim si sa invat sa lupt impotriva inimii mele gemene, si in acelasi timp impotriva monstrului care a omorat-o pe Cassidy, prima posesoare a inimii. Din nou acea veche istorie, acea poveste pe care incearca toata lumea sa o afle, pe care eu incerc sa o ascund, dar pe care uneori simt nevoia sa mi-o amintesc, sa analizez fiecare detaliu pe care un copil de cinci ani putea sa il observe.
Eram un „copil-problema”. La varsta de trei ani am inceput sa rup orice legatura cu lumea inconjuratoare, chiar si cu parintii si cu sora mea. Desi invatasem sa vorbesc, refuzasem sa le spun problema mea parintilor, problema pe care nici macar eu nu o stiam. Simteam ca ceva din mine lipseste, ca nu aveam nevoie de nimeni in afara de acel „cineva” pe care eu nu il cunosteam... Mama mea este un oracol, iar sora mea la fel, insa nu reuseau sa isi foloseasca puterea asupra mea, singurul lucru care il puteau vedea in legatura cu viitorul meu era durerea... cata dreptate aveau. M-au trimis la o multime de psihologi, atat din lumea normala, cat si din cea din care facem parte. Cele doua parti aveau cate un verdict diferit: psihologii normali spuneau ca sunt nebuna, iar ceilalti spuneau ca... ca sunt o inima geamana . Au durat doi ani pana sa imi gasesc perechea. Era cu cateva saptamani inainte sa implinesc cinci ani, mama ma chema repede la masa, insa eu inca nu imi terminasem treaba. Aveam o pasiune nebuna pentru sculptura. Nu sculptura normala pentru un copil de cinci ani, care consta in lovitul cu pumnii in niste mingi de plastilina. Sculptam in lut...familia mea era absolut uimita de ceea ce cream. Incepusem sa fac un fluture, insa, nu stiu de ce, dupa ce am auzit usa de la intrare deschizandu-se m-am razgandit brusc. Simteam o prezenta ciudata in casa, simteam nevoia sa transform acel fluture intr-un inger. Mai creasem ingeri pana atunci, insa vroiam sa-l fac pe acesta sa... zambeasca. Nu mai simtisem niciodata in ultimii doi ani nevoia de a zambi. Ceva ciudat se intampla, si eram sigura ca avea legatura cu prezenta ciudata de la parter. Nu am terminat de modelat si aud usa de la camera mea deschizandu-se. Ma intorc repede inspre usa si o vad pe mama stand in prag, ascunzand pe cineva in spatele ei, acel „cineva” care ma facea sa ma comport...ciudat.
-Cassidy... am soptit eu. Nu stiu de ce am spus asta, dar imediat dupa, acel „cineva” iese din spatele mamei. Avea parul blond, scurt si carliontat si ochii albastrii deschis. Ochii precum razele soarelui, ochii precum cerul, pielea alba precum norii pufosii care se plimbau pe cer scaldandu-se in razele soarelui. Un inger... un inger a coborat din cer ca sa imi lumineze calea, ca sa imi arate ca lumea are si o parte buna, ca sa imi arate ca fericirea nu e doar un vis pe care toti cred ca il pot avea, dar pe care putini il simt cu adevarat.
-Helen...sopti la randul ei Cassidy. Mama ramase impietrita in pragul usii. Am alergat una spre cealalta si am inceput sa ne imbratisam. A fost de departe cea mai fericita zi din viata mea. Am inceput diferite activitati, incepand cu sculptura, deoarece eu trebuia sa imi termin ingerul. A inceput si ea sa modeleze unul si a reusit sa il faca identic cu al meu. Chiar si greselile erau aceleasi ca si ale mele. Am aflat ca pasiunea ei era desenul... desena mai frumos decat mi-as fi putut imagina. Ne-am hotarat ca aceasta sa fie urmatoarea noastra activitate. Ne-am pus la distanta, astfel incat sa nu putem sa vedem ce deseneaza cealalta, insa nu prea departe, deoarece, chiar daca stateam in aceeasi camera, voiam sa fim cat mai aproape una de cealalta. Am terminat aproape in acelasi timp, ea terminand putin mai repede decat mine, deoarece am aflat ca toata ziua desena, pe cand eu faceam doar cate un desen la o luna sau doua, ca sa pot mai apoi sa sculptez dupa modelul din desen. Desi nu am putut sa copiem, rezultatul a fost acelasi. Acelasi model, aceleasi trasaturi, aceleasi greseli...Nici macar o singura persoana nu putea sa faca doua desene identice, chiar daca avea modelul in fata, dar noi am reusit. In imagine erau doi ingeri, unul blond imbracat in alb si cu aripi albastru deschis la fel ca si ochii, si unul brunet, imbracat in negru si cu aripile de un albastru intens, din nou la fel ca si ochii...zambeau, pareau atat de fericiti... la fel ca si noi in acel moment. Am inceput diferite activitati, de la cantat si dansat pana la gradinarit. In timp ce eu, Cass, sora mea, sora ei si fratele ei faceam orice ne trasnea prin cap, parintii mei impreuna cu ai ei discutau. Cass putea sa ramana sa doarma cu mine doua saptamani, pana cand atat eu cat si ea implineam cinci ani, iar dupa aceea ma duceam eu la ea. Eram doar niste copii... niste copii care au fost nevoiti sa invete ce inseamna singuratatea inainte sa invete ce inseamna jocurile sau orice activitate normala pentru ceilalti de varsta noastra. Stiam doar ca aveam nevoie una de cealalta, ca fiecare secunda petrecuta impreuna insemna fericire... vroiam mai mult si mai mult, voiam ca fiecare secunda din viata mea sa mi-o petrec alaturi de ea, sa mi-o petrec in acea stare de euforie pe care o simteam atunci. Nu voiam sa-mi amintesc cum era viata mea inainte sa o intalnesc, nu voiam sa mai stiu ce inseamna singuratatea...dar totul este trecator, iar spre nefericirea noastra acele clipe aveau sa se termine mai repede decat credeam...

______________________________
Uita de tot ... Uita de tot,
Uita de lume,
De sentimente, de suflete pereche,
De soapte la ureche ... Fii rece
Nu-l lasa pe el sa te-ntunece.


Destiny, I'll mess with you, you've got me loose.

[BloodyInnocence]

So, i want more.
Chiar nu stiu de ce nimeni nu iti comenteaza, dar fac o greseala pentru ca tu chiar scrii nemaipomenit si imi pare nespus de rau ca mi-a trebuit atat de mult sa descopar acest fic al tau.
Ideea este cat se poate de originala si captivanta, mai facut foarte curioasa si vreau sa aflu cat mai repede cine este acela care a intristato atat de mult pe Hellen si ce sa intamplat cu Cassidy.
Ai o greseala care nu este de tastare si anume: colidor - corect este coridor.
in rest se vede ca iti dai interesul pentru poveste si iese ceva remarcabil.
a, da. incearca sa prezinti altfel personajele. adica acel inceput cu eu sunt .... si am ... este foarte cliseic si deasemenea si inceputurile cu filozofi asupra vietii sunt cliseice. Incearca sa iti gasesti propriul stil de a incepe o poveste.
O sa iti urmaresc povestea pt ca este interesanta, spor la scris!

[dark.blue]

Hi! Multumesc foarte mult FallenAngel pentru comentariu, o sa tin cont de sfaturi si ma bucur ca cineva mai citeste asta. Chiar daca nu prea am experienta la scris, la citit am destula, si imi dau seama ca ficul meu nu e chiar atat de bun, dar am promis ca nu o sa ma las de el, asa ca o sa il continui si sper ca ma descurc mai bine in viitor. Am adus cap V. I hope you like it!

Cap V

Helen


Era ziua mea...a noastra. O incepusem cu stangul de dimineata. M-am trezit repede deoarece am vrut sa fiu prima care ii spune „la multi ani”, stiam ca asta o va bucura, dar...ea nu era nicaieri. Am coborat alergand spre bucatarie ca sa o intreb pe mama unde este. Mi-a spus zambind ca nu trebuia sa ma ingrijorez. Am uitat ca azi Cass trebuia sa se intoarca acasa, insa dupa micul-dejun trebuia sa merg eu la ea. Nu m-am mai intors in camera mea pentru „toaleta de dimineata” , m-am spalat pe maini in chiuveta in care mama spala salata si am inceput sa mananc. Am terminat intr-un timp record, am alergat inapoi spre camera mea si am inceput sa imi fac bagajul. Trecuse o jumatate de ora de cand am coborat in bucatarie si eu eram pe holul ce dadea catre usa de la intrare cu doua bagaje mari langa mine in care imi indesasem zeci de jucarii si asteptam ca restul familiei sa vina. Chiar si eu ma miram cum am reusit sa ma pregatesc atat de repede. Pana acum nu mai fusesem niciodata atat de entuziasmata ca o sa plec undeva, mai ales ca de obicei eu ieseam din casa numai ca sa merg la psihologi sau la alti medici. Dupa cinsprezece minute de asteptat am pornit spre Cass. Aveam un presentiment rau, simteam ca ceva foarte rau se va intampla, insa am ignorat acel sentiment, nu pentru ca ma facea pe mine sa ma simt prost, ci ca sa nu ii fac pe cei din jur sa se simta prost. Stateam si priveam pe geamul de la masina pe care o aveam atunci, ignorand zgomotul deranjant pe care il facea motorul si gandindu-ma la ce vom face impreuna de data asta. Mama pregatise un tort urias pentru noi, si voia ca noi patru, eu, sora mea Diane, fratele si sora lui Cass, adica Daniel si Kathrine sa i-l ducem in camera micutului ingeras care implinea cinci ani. Am oprit in fata unei casute frumoase, cu un etaj, de culoare galben-pal si inconjurata de un gardulet frumos vopsit in alb. Curtea era plina de tot felul de flori de diferite culori, iar aleea pietruita era acoperita incet-incet de petalele de trandafir alb si portocaliu care se scuturau si cadeau purtate de vant. Nu am mai stat sa analizez si alte detalii, voiam doar sa stiu unde sta ca sa pot sa ma intorc mai tarziu cu parintii mei. Am coborat din masina si am inceput din nou sa alerg spre acea casa in dreptul careia am oprit. Cand am ajuns cam pe la mijlocul acelei alei am simtit o intepatura puternica in piept urmata de o durere insuportabila. Am cazut brusc in genunchi tinandu-ma de piept, incercand sa opresc acea durere care imi sfasia corpul. Am inchis ochii strans si m-am concentrat asupra „problemei”. Simt cum incet-incet durerea trece si cum un lichid imi pata hainele, insa am ignorat total acea senzatie si am deschis ochii. Imi privesc familia care statea speriata in jurul meu intrebandu-se ce s-a intamplat. I-am privit pe fiecare in parte si apoi mi-am indreptat privirea catre usa. Trebuia sa ajung la Cass, aveam nevoie de ea. Am zburat pe deasupra mamei care statea intre mine si usa si am aterizat usor in genunchi in spatele ei. Am vrut sa ma ridic si sa incep din nou sa alerg insa o intepatura mult mai puternica decat prima imi strapunse inima, oprindu-ma sa ma ridic si facandu-ma sa scot un mic tipat de durere. Era prea mult, dar gandul ca in acea casa din fata mea se afla persoana care imi poate alina toate durerile imi dadea puterea de a ma ridica si de a-mi continua alergarea. Am patruns in casa luminoasa si am alergat spre etaj, ignorandu-i pe domnul si doamna Lyen, adica parintii lui Cass, si pe Daniel si Katy care stateau in camera de zi si ne asteptau. Era prima data cand intram in acea casa, insa stiam unde o pot gasi pe blondina. Ma opresc in fata ultimei camere de pe coridor, trag aer in piept si intru. Am regretat clipa in care am intrat, am regretat-o, o regret si o voi regreta pana la sfarsitul zilelor mele. Imaginea care mi-a aparut in fata inca constituie cel mai ingrozitor cosmar al meu, cosmar pe care mintea mea ma condamna sa il retraiesc din nou si din nou pana cand ma va distruge. Nu-mi pot scoate din minte acele momente, momentele care m-au transformat in ceea ce sunt azi, care au scos la iveala monstrul din mine si care au fortat acel monstru sa-si ascuta coltii pana cand vor putea sa zdrobeasca pana si piatra ca sa-l distruga pe el. In fata mea statea Cass, si el. El, un barbat de vreo treizeci de ani cu parul scurt si negru si cu ochii de culoarea lutului, statea cu bratele incrucisate la piept si ma privea...zambind. Sclipirea din ochii lui imi dadea fiori...arata ca si cum mi-ar fi furat o bomboana si acum astepta sa ma duc la el si sa incep sa plang ca sa mi-o dea inapoi...ma povoca, si astepta sa raspund. Ea, ingerul care imi umplea viata de lumina si ma facea sa ma simt ca si cum as trai in cer, statea cu privirea atintia asupra usii, asteptandu-ma. Imi imaginam ca ma va astepta, insa nici in cel mai mare cosmar al meu nu mi-as fi imaginat ca o va face astfel, plina de sange, intinsa pe covorul pufos si cu mici pete albe care au scapat nemanjite de acel lichid fierbinte care se scurgea incet din pieptul ingerului meu. Parul precum razele soarelui, ochii precum cerul, pielea alba precum norii pufosii care se plimba pe cer scaldandu-se in razele soarelui...dar atunci pe acel cer un demon isi imprastiase veninul si il inundase in lacrimi amare si stropi grei de sange care au inecat amintirea dulce a ingerului pur care umplea inimile tuturor de fericire. Pentru mine acel cer luminos cu norisori pufosi si soare vesel a apus atunci, lasandu-i locul lui unui cer intunecat de sangele varsat de Cass si de durerea din acel zambet plin de suferinta care se chinuise sa si-l pastreze pana in ultima clipa, ca eu sa nu-i simt durerea. Gresise. Acel zambet mi-a sfasiat sufletul ca sa isi faca loc in subconstientul meu ca sa poata sa ma bantuie ani la rand pana cand voi reusi sa ma razbun si sa inlatur acel venin de pe cerul meu. Putin mai tarziu am realizat ca acea durere pe care o simtisem eu pe alee era doar o parte din chinul suferit de Cass, ca acel lichid care simteam ca imi pata hainele era doar o mica parte din acea mare rosiatica si fierbinte care o inconjura. Mi-am dat seam de o omorase, de ce in acest mod... voia inima ei...inima mea. I-o luase deja, nu mai aveam ce sa fac...doar sa ma razbun. Stiam ca acum el avea inima mea geamana, insa nu va reusi niciodata sa insemne la fel de mult cat a insemnat si cat va continua sa insemne Cass pentru mine. Stiam ca imi va fi greu sa lupt impotriva lui, insa nu imposibil. Stiam ca imi va lua ani intregi sa ma antrenez, insa voiam sa atac acum, sa las sangele lui sa curga peste al lui Cass ca sa pecetluiesc juramantul de razbunare. Eram un copilas care abia implinea cinci ani, impotriva unui barbat de vreo treizeci de ani care avea inima mea geamana... nu stiam daca voi reusi, insa daca moartea era pretul unei picaturi de sange de al lui, eram gata sa imi dau sufletul si sa ma alatur lui Cass. Nu mai stiu ce am facut...imi amintesc doar ca amandoi eram obositi, insa eu eram plina de zgarieturi, pe cand el nu avea nici una. Trupul lui Cass inca era acolo, inundat in sange si cu ochii de smarald atintiti asupra usii, iar asta imi provoca rani interioare mult mai greu de suportat decat zgarieturile provocate de monstrul din fata mea. Credeam ca asta e un dezavantaj, insa mai apoi acel trup fara viata a fost motivul care m-a facut sa continui. L-am privit si am observat pentru prima data lantisorul pe care il purta la gat. Era ingerasul pe care il sculptase cu mine in prima zi in care ne-am intalnit, pictat cu sangele celei care il modelase. Deabia atunci am observat ca de obicei nu faceam sculpturi atat de mici cat sa poata fi puse la gat,doar pe acesta, iar ea il facuse la fel de mic ca si al meu. M-am indreptat incet spre ea, pasind prin balta de sange care o inconjura. Am dezlegat incet panglica albastra care ii inconjura gatul si am luat in mana acea micuta bijuterie. O ultima privire asupra trupului in care sufletul ingerului meu pazitor fusese inchis imi dadu puterea de care aveam nevoie sa trec din nou la atac. Nu stiu daca altii ar numi atac ceea ce faceam eu. Ma indreptam incet spre el, ascunzand in mana medalionul, iar cand am ajuns la cativa centimetri de el, m-am ridicat la nivelul lui cu ajutorul scutului meu pe care nu il folosisem pana atunci si ii dau o palma peste obraz, zgariindu-l cu medalionul. Sangele lui a manjit micutul ingeras de lut, amestecandu-se cu cel al lui Cass. Am reusit sa fac ca voiam, sa unesc sangele demonului cu cel al ingerului, sa il fac sa realizeze faptul ca mai devreme sau mai tarziu si el va urma, mai devreme sau mai tarziu voi reusi sa ma razbun si sa il fac sa plateasca sangele lui Cass cu propriul lui sange. Am mai reusit sa ii las si o cicatrice destul de marisoara pe obrazul stang, sa isi aduca aminte de mine de fiecare data cand isi va privi chipul in oglida, sa isi aduca aminte de ingerasul caruia i-a rupt aripile, sa isi aduca aminte ca are undeva o inima geamana care il va distruge, la fel cum amintirea aceasta ma distruge pe mine.
A plecat imediat dupa aceea. Mi-am inchis strans ochii si m-am intors spre trpul lui Cass, cazand in genunchi langa el, lasandu-mi lacrimile sarate sa se uneasca cu sangele ei. De la parter se auzeau rasete ale familiilor noastre. Ei nici macar nu stiau ce se intamplase. Au trecut zeci de minute de agonie petrecute langa ingerasul meu cazut pana ca cineva sa intre in camera. Era Katy...a cazut in genunchi lasand lacrimi mari sa i se scurga pe chip. Nu mai avea puterea nici macar sa strige. Din spatele ei aparu Daniel, care ramase ingrozit, si mai apoi Diane. Sora mea a inceput sa tipe ingrozita, cazand la randul ei in genunchi alaturi de Katy, plangand, pe cand Daniel ramase impietrit. Mai tarziu au venit si parintii nostri care au chemat politia si au incercat sa ne mai calmeze pe mine, pe Diane, Daniel si Katy, desi chiar si ei erau coplesiti de durere. Inmormantarea a fost zdrobitoare. I-am pus ingerasului facut de mine o panglica albastra si i l-am pus lui Cass la gat inainte sa coboare sicriul in mormant, pastrand ingerasul facut de ea si manjit cu sangele celor doi la mine, atat imi amintesc din timpul inmormantarii, restul amintirilor au fost inecate in lacrimi. Am stat doua luni de zile inchisa in camera mea, fara mancare sau apa, fara ca macar sa dorm. Priveam in continui acel ingeras facut de micuta Cassidy. Dupa doua luni am iesit, doar fiindca mama imi spusese ca un anumit consiliu format din inimile gemene voiau sa ma vada fiindca au aflat despre mine si stiau cine era atacatorul. Am mers doar fiindca voiam sa aflu cine este atacatorul si ca sa ii rog sa ma ajute sa ma antrenez sa pot sa ma razbun. Mi-am pus ingerasul la gat si tot drumul spre acel consiliu il tineam strans in mana. Nu mai eram constienta de ce se intampla in jurul meu, stiu doar ca atunci cand mi-am revenit eram intr-o sala mare care avea in centru o masa rotunda cu sapte scaune, dintre care doua erau goale. In jurul mesei se aflau doua fete de vreo saptisprezece ani, doi copii de vreo zece ani si un barbat de vreo douazeci de ani. Acesta din urma imi facu semn sa ma asez, iar eu i-am urmat sfatul. Am aftal ca cei doi baieti erau si ei inimi gemene iar cele doua fete la fel. Am aflat ca Lucas, barbatul langa care stateam, patise acelasi lucru ca si mine. Inima lui geamana fusese furata, insa nu de mult reusise sa si-o recupereze. Am aflat ce erau inimile gemene. Se pare ca se intamplase cu mult timp inainte. Cei patru gardieni, cei mai puternici dintre toti oamenii riscau sa distruga planeta, deoarece inimile lor erau prea puternice, asa ca au hotarat sa si le imparta in doua parti astfel creand inimile gemene. Am aflat ca inimile nu isi fac efectul asupra posesorilor cu numar par, de aceea ucigasul nu se simtea atras de inima mea, era al doilea posesor, insa eu tebuia sa fac fata acestor efecte ca sa pot sa-mi implinesc dorinta. Am mai aflat si ca pot sa imi recuperez inima numai daca il omoram si eu la fel cum a facut si el cu Cass. Am aflat ce eram eu, insa mai ramanea o intrebare...ma va ajuta cineva sa ma razbun? Da, Lucas m-a antrenat pana la varsta de cincisprezece ani in timp ce eram eleva la o scoala normala, iar dupa aceea am venit la scoala Rennard Sky, unde sunt eleva si acum. Tot atunci am aflat si numele atacatorului, Anthony Rund. La varsta de zece ani l-am intalnit din nou, iar de atunci si pana acum continui sa ma lupt incercand sa imi indeplinesc dorinta, sa incerc sa alung acel demon de pe cerul meu, sa incerc fac amintirea lui Cass sa ramana pura si inocenta la fel ca si sufletul ei.

[BloodyInnocence]

Scuze de intarziere am fost super ocupata in ultima vreme...ba du-te la Bucuresti ba du-te nu stiu unde, ba fa aia, ba fa-o pe ailalta. o sa plec vineri la parinti mei in vacanta si am fost nevoita sa ma ocup de toate cele pe aici ca totul sa fie bine, sper sa nu te deranjeze:))
Deci imi place la nebunie cum decurge povestea, credema chiar imi place si chiar te pricepi la scris. imi place ca ai descriere, ai si actiune in acest capitol nu ai avut dialog, dar sincer nu am simtit nevoia pentru ca totul a decurs atat de frumos si mi-a parut rau cand mi-am dat seama ca nu mai am ce sa citesc. Am vazut cateva greseli de tastare dar nu e nimic serios.
Astept nextul.

[dark.blue]

Multumesc foarte mult FallenAngel, pentru mesaj, mai bine mai tarziu decat niciodata, insa tot nu-mi vine sa cred ca (,) cuiva ar putea sa-i placa ficul asta. Am adus capitolul VI, cam tarziu, pentru ca am avut mai mult de lucru la celalat fic, dar cum tu ai fost ocupata nu cred ca mi-a simtit cineva lipsa. Sper sa-ti placa!




Cap VI

Alex:

Era ora saptisprezece si eu inca eram in camera lui Joey. M-a surprins faptul ca desi erau de nedespartit, Joey nu ii spusese absolut nimic lui Nick. Eram absolut socat de ceea ce aflasem. Imi dau seama ca pana acum nici macar nu stiam ce eram, nici macar nu stiam ce e acel „ceva” care ma facea diferit. Lui Joey i-a luat vreo doua ore ca sa imi explice din ce sunt alcatuit, si inca o ora ca sa imi explice ce trebuie sa fac pentru a nu ajunge la spital din cauza lui Hell.
Pentru mine, cel mai important lucru pe care l-am aflat azi era ca eu am de fapt doua inimi, una normala, cea pe care eu stiam ca o am si cea care ma asemana cu oamenii obisnuiti, si una astrala, care se afla in centrul celeilalte. Se spune ca cei patru gardieni credeau ca inimile sunt bucati din stele, cazute in inimile tuturor celor care le priveau seara de seara. Ei bine... am vazut si eu o stea-doua la viata mea, dar nu cred ca le-am iubit destul de mult incat ele sa-mi trimita o bucata din ele. Am noroc ca am mostenit inima de la parinti mei, altfel acum eram in L.A. , suportandu-i pedeapsa directoarei ticnite. M-am intrebat cum stiu „fiintele astrale” , pentru ca asa am aflat ca se numesc oamenii asemeni mie, si inclusiv eu, cand este vorba despre inima normala, si cand se vorbea despre cea astrala. Se pare ca atunci cand o fiinta astrala spunea „inima” , se referea la inima astrala, o sfera micuta, si de obicei alba, impreuna cu invelisul ei, adica inima normala. A stat cam o jumatate de ora ca sa imi explice inbarligatura asta, exact la timp pentru ca prietenul meu sa nu explodeze. Joey este un tip destul de linistit, insa niciodata sa nu-i pui la incercare rabdarea, ai putea sa te trezesti ce ceva in cap. Cu Nick e mult mai rau, e genul de baiat care vrea sa rezolve absolut orice prin lupta, iar asta i-a adus multe ore de pedeapsa petrecute prin biblioteca scolii. Cred ca a ajuns sa cunoasca acea incapere plina de praf mai bine decat cel mai mare tocilar al scolii.
Joey tocmai terminase de explicat ceea ce trebuia sa aflu despre mine, si era pregatit sa treaca la subiectul care il preocupa si pe Nick, adica istoria lui Hell, cand o bataie in usa il facu pe angelul blond sa se ridice in picioare si sa deschida usa. Il aud pe prietenul meu cum invita pe cineva inauntru. Eu si Nick stateam cu spatele la usa, la o distanta destul de mare incat acea persoana sa nu auda ceea ce discutam:
- Joey e nebun? Cum poate sa invite pe cineva inauntru? I-a luat doua ore ca sa-ti explice tie toate chestiile inexplicabile, si presimt ca o sa-i ia si mai mult sa ne explice ce e cu tipa asta,”Hell” .Sunt sigur ca nu putem vorbi despre asta de fata cu alticineva, cine stie cat o sa stea acest „cineva” aici?
- Nici eu nu vreau sa stau aici pana maine, Nick, dar probabil e ceva urgent.
- Urgent !? Suntem cei mai buni prieteni de ani de zile si el nu mi-a spus nimic despre asta, iar acum el vrea sa isi gaseasca motiv sa scape, asta nu e o urgenta? Spuse el nervos, pe nerasuflate.
- Pe lume asta exista si lucruri mai importante decat barfa, astea sunt adevaratele urgente. Ii raspund eu calm, luand o pozitie de sfant, incercand sa il calmez, si sa il fac sa rada.
- La urgente o sa ajunga el daca nu o sa-mi spuna azi tot ceea ce stie despre fata aia, spuse Nick aratand pumnul.
- Chiar daca afli azi si nu maine, nimic special nu o sa se intample. Spun eu incercand sa calmez angelul care statea pe covorul pufos si alb, langa mine.
- Ba nu, daca aflu azi slabiciunea Domnisoarei Iad, atunci maine o sa fie deja batuta. Spuse Nick zambind.
- Vise placute, ingeras. Asta e doar un vis.
- Esti un nou-venit, de unde stii tu ca nu o pot invinge?
- Pai, din cate stiu, eu sunt mai puternic decat tine, de aia eu am un etaj intreg si tu nu, dar nici macar eu nu visez ca as putea invinge vreodata pe cineva ca Hell.
- Esti nou-venit, de unde stii tu cat e de puternica tipa aia?
- Pai, din cate stiu, eu sunt mai puternic decat tine, de aia eu am un etaj intreg si tu nu, deci daca „tipa aia” m-a batut pe mine atat de usor, nu cred ca ii va fi prea greu sa te faca praf si pe tine.
- Esti un nou-venit, poate ca puterea ta e mai mare decat a mea, dar cu siguranta te-as putea bate. Tu nici macar nu stii sa-ti folosesti puterile.
- Pai, din cate stiu, eu sunt mai puternic decat tine, de aia eu am un etaj intreg si tu nu,
dar...of, bine, m-ai batut, nu mai pot sa continui fraza, dar asta nu inseamna ca tu ai dreptate, spun eu aparandu-ma.
- Esti un nou-venit, de unde stii ca ai dreptate? Imi spune din nou zambind.
- Nick, termina cu jocul asta stupid! Ai castigat, recunosc, dar asta nu inseamna ca ai dreptate!
Eram gata sa incep o bataie, insa Joey tocmai venise inapoi, singur.
-Imi pare rau, dar trebuie sa plec. Doamna profesoara Rhin m-a chemat la ora de pregatire pentru olimpiada de matematica. Nu o sa dureze mult, o sa va chem dupa ce termin si o sa va spun tot, spuse Joey dezamagit.
-Nu e nici o problema, o sa te asteptam in camerele noastre, spun eu punandu-i mana pe umar.
-Mda... nu e nici o problema! Asculta aici, daca nu aflu tot pana maine o sa...o sa-ti fac ceva foarte rau, spuse Nick dur, insa arata atat de caraghios cand nu gasea o pedeapsa potrivita pentru prietenul sau, incat ne-a facut pe amandoi sa radem.
L-am luat pe angelul nervos de brat si l-am impins, inca razand, spre iesire, urmandu-l.
-De fapt, Nick, ai putea sa mai ramai putin pana caut caietul de matematica pe care mi l-ai dat? Nu am inteles ceva, cred ca ai mazgalit prea tare.
Nick se intoarse spre Joey, insa eu mi-am continuat drumul. Am deschis usa si am iesit in viteza, dand peste cineva. Acea persoana a cazut, insa eu doar m-am clatinat putin. Ar trebui sa puna semafoare in scoala asta, sunt aici de o zi si deja am dat de doua ori peste cineva. O silueta cunoscuta statea intinsa pe podeaua rece al colidorului, sprijinita cu o mana de peretele din stanga ei. Ii ofer mana iar ea se ridica incet, inrosindu-se putin. Bretonul lung ii cadea pe frunte, dandu-le ochilor o sclipire magica, si facand-o pe ea sa para un inger.
-Scuze, nu te-am vazut, spun eu retragandu-mi mana si zambind prietenos.
-Uhm..m-a trimis domnul director. Vrea sa mergi in biroul lui. Vrea sa discute ceva cu noi doi, spuse ea timida. Nu credeam ca o sa vad vreodata o fata ca ea purtandu-se astfel. Mi se parea mai indrazneata cand am vazut-o prima data pe colidor, si mult mai diferita fata de cum e acum. Aparentele inseala...
-Multumesc, o sa merg acolo chiar acum, ii raspund eu zambind.
-Oh, n-ai pentru ce.
Se intoarce si pleaca...si eu stau ca o statuie si o urmaresc cu privirea...fara sa-mi dau seama ca eu nu stiu unde e biroul directorului. Poate... poate reusesc sa o conving sa vina ea cu mine. Merita sa incerc:
-Hei, poti sa vii cu mine? Se intoarce incet si ma priveste uimita. Era ceva ciudat la ea acum, dar nu stiam ce. Nu cred ca o sa fac fata labirintului asta de unul singur, si in plus, mergem in aceeasi directie, spun eu cand ajung la ea.
-Nu e chiar un labirint, doar ca ai nevoie de timp sa te acomodezi. E chiar distractiv uneori, copii mai mici organizeaza curse prin cele mai intortochete colidoare, atunci cand profesorii sunt in sedinte, iar noi, cei mai mari, ii premiem cu dulciuri.
-Mda...ce mai premii...imi amintesc ca si eu eram innebunit dupa chestiile alea cand eram mai mic, spun eu zambind.
-Sunt sigura ca si fara premii ei ar continua sa organizeze cursele, dar...probabil data viitoare o sa le luam altceva.
-Au fost si accidente?
-Inafara de un genunchi julit si de niste pene smulse dintr-o aripa, nimic grav. Stim sa ne aparam de pericole de la varste fragede.
Au urmat alte discutii, am reusit sa facem timpul sa se scurga mai repede, iar biroul directorului ne-a aparut in fata pe neasteptate.
-Spune-i te rog directorului ca o sa intarzii putin, trebuie sa merg la secretariat, e imediat dupa colt, imi spune ea grabita.
-Nici o problema, o sa te astept inauntru. Mersi ca m-ai ajutat sa ajung aici.
-Cu placere, oricand. Pa!
-Pa, Rose!