Paralizia sufletului.

[Abbeh.]

Ştiu că am cam întârziat serios cu nextul la alte ficuri (la unul n-am pus deloc .-. ), însă am găsit o mică schiţă a ce va urma mai jos şi mi-am zis s-o dezvolt puţin. Sunt conştientă că nu e prea reuşit, tocmai de aceea postez, vreau să primesc critici pentru a-mi îmbunătăţi stilul and so on.
Despre idee n-am să dezvălui nimic, o să vedeţi în cele ce urmează; conţinutul se va lega de titlul din capitolul 2 - 3 sau poate mai încolo, însă dacă după ce veţi vedea capitolele care explică titlul, vă veţi da seama că aşa zisa "paralizie" e prezentă încă de la început. xD

Poze:
Eric aici ÅŸi aici. N-au fost chiar cele mai bune, but ... : - j
Daria aka Sunshine aici, aici,
ÅŸi aici.

Prolog.

- Un pachet de ţigări, vă rog !
- Nu avem. A răspuns femeia mignonă ce se plimba într-una în micuţul magazin.
El a oftat şi şi-a întors privirea, gândindu-se la ceva ce-ar putea înlocui ţigările; nu mai pusese mâna pe droguri de ceva vreme, iar ţigările îl ajutau să-şi ţină pofta-n cui.
Zgomotul tocurilor ei, lovindu-se de asfaltul ud, i-au atras atenţia; a privit-o. Sacoul ei o dată roşu, acum era vişiniu; ploaia i-a schimbat culoarea. Îşi târa cu greu geamantanul îndesat cu haine şi papuci plus alte chilipiruri după ea. El a privit-o pe vânzătoare, oftând şi trecându-şi mână prin parul brunet, puţin prea lung, şi ciufulit. S-a întors cu privirea către acea ea şi lăsă tristeţea să I se vadă pe chip. Într-un final ea pleca, aşa cum îi promisese; nu-l mai iubea, dar cu toate asta plângea. Îl durea, pentru prima dată-n viaţa lui, s-ar fi dus după ea, dar la ce bun?
- Atunci daţi-mi un pahar de suflet. Dar să fie plin !

I.

- La mulţi ani !
- Mulţumesc, J. , eşti singurul care şi-a amintit de ziua mea. I-am răspuns puţin dezamăgită.
Adevărul e că el e singurul care şi-a amintit că azi e ziua mea şi cu toate astea nu pot condamna pe nimeni. Nu poţi scoate o urare cu cleştele de la cineva şi-n fond, eu voi avea de trăit mulţi ani şi voi fii fericită fără ca cineva să-mi spună că asta se va întâmpla. Părinţii meu sunt încă la servici, lucru care mă face să zâmbesc inconştient; sunt o persoană care preferă singurătatea în mare parte, iar ziua mea fără gălăgie şi fără toate rudele pe capul meu e o zi de naştere perfectă. Colegii din generală nu cred că-şi amintesc de ziua mea – exceptându-l pe J. , desigur - , niciodată nu i-am adorat şi-am preferat să-I cam înlătur de lângă mine. Am apăsat pe butonul de deschidere a laptop-ului şi-am plecat către bucătărie să-mi iau ceva dulce de mâncat şi-un pahar de apă plată; m-am întors şi am intrat pe Messenger. Acum trebuia să-mi pun şi eu un statul genial ca “La mulţi ani mie ! “, dar n-o s-o fac; prefer să-mi păstrez ziua de naştere în anonimat. Nu pot crede că azi împlinesc cincisprezece ani, iar mai incredibil este faptul că în atât de puţin timp am putut strânge atât de multe amintiri. Îi privesc avatarul şi-mi dau seama că nu-mi va spune “la mulţi ani” şi că nu mă va suna ori alte chestii de genul acesta; e tipul de persoană mult prea ocupată, însă mi-ar plăcea să-mi dau seama ce face atâta timp.
Face nimic, desigur, că nu face nimic constructiv; e oricum prea mare pentru mine, sau, mai convenabil pentru amândoi, mai mare ca mine. Deschid folder-ul cu numele meu de pe desktop şi deschid o poză cu el. Dacă mama l-ar vedea m-ar bate, spunându-mi că nici măcar n-am ce discuta cu un asemenea derbedeu, darămite să-l mai şi că iubesc. Părul brunet I se revărsa pe frunte pe sub căciula neagră sau gluga hanoracului, haina neagră îi stătea descheiată, iar pantalonii gri – pe care ştiu că-I adora – îi veneau foarte bine. Adidaşii destul de bădărani îi acopereau picioarele, iar între două degete îşi ţinea hotărât ţigara. Ştia că nu-mi place când face asta, ştia că mă supără şi-mi promitea de mii de ori că n-are să mai facă, însă niciodată nu s-a ţinut de cuvânt.
Nişte zgomote idioate venite din dreptul uşii m-au făcut să tresar; pur şi simplu m-am bucurat degeaba. Până la urmă venea cineva la mine ?! Stupid, nimeni nu ştia că azi e ziua mea – cred – şi asta era mai mult decât convenabil pentru mine. M-am ridicat alene de pe pat şi m-am îndreptat spre uşă, şi, fără să privesc pe vizor, am descuiat-o şi-am deschis-o.
- La mulţi ani, Daria ! mi-a spus îmbrăţişându-mă.
Am încercat să-I mulţumesc, dar nu mi-a fost cu putinţă; am încercat să-I răspund la îmbrăţişare, dar nici asta n-am fost în stare să fac. Mă simţeam jenată să stau îmbrăcată în boxeri şi-un tricou mai lung în faţa lui, însă în momentul acesta nu mai puteam schimba nimic.
- Ce cauţi aici, Eric?
- Nu te bucuri că mă vezi? M-a întrebat dezamăgit, adică am străbătut toată ţara până aici pentru o primire ca asta?
- Scuze, dar nu mă aşteptam, intră.
Ştiu că i-am spus să nu mă mai caute prea curând, căci sunt supărată pe el, şi că dacă într-adevăr îi este dor de mine să vină să-mi arate lucrul acesta, dar având în vedere că-l cunosc, nu mă aşteptam să vină. Îl priveam buimacă; în sinea mea ţopăiam, urlam, zbieram, râdeam, plângeam de fericire. E prima dată când m-a îmbrăţişat, prima dată-n viaţă când l-am văzut; cine zicea că relaţiile pe net nu merg?
Totuşi, m-a înşelat, sunt încă supărată pe el şi nu pot ierta atât de uşor; am şi eu orgoliul meu la care nu renunţ nici în ruptul capului. Am plâns destul pentru el, să zicem doar că putea să-şi spele papucii în lacrimile şi orgoliul meu.
- Ştii, faza cu tipa aia … Sunshine, chiar n-a însemnat nimic.
Ah, acum încearcă să se disculpe. Nenorocitul ! Mă bucur să văd cât de mult înseamnă pentru el o noapte albă.
- Sunt Daria, Eric, nu Sunshine. Sunshine nu mai este, pricepi?
- Sun … Daria, te rog, iartă-mă, dar încearcă să mă înţelegi şi tu; am şi eu o vârstă, tu erai departe, nici măcar în braţe nu te puteam ţine. Ce era să fac?
- Aşa te disculpi tu? După ce că tu ţi-o tragi cu alta te aştepţi ca eu să zic “Da Eric, vai, te iubesc de mor. Hai să facem şi noi ceva” ?
Nu mi-am dat seama că am ţipat la el, nu mi-am dat seama că lacrimile şi-au făcut apariţia în ochii mei, aproape că nu mi-am dat seama că m-am ridicat de lângă şi el şi-am fugit la baie.
Ah, ce gest exagerat ! De ce naiba am făcut asta? Eu nu dramatizez mai niciodată, dar nu voiam să mă vadă plângând; urăsc să plâng de faţă cu cineva.
- Hai Sunshine, iartă-mă, chiar te iubesc. Am venit până aici, ce pot face mai mult? M-a întrebat îngrijorat din afară băii.
Mi-am şters lacrimile şi-am părăsit încăperea; m-a luat în braţe şi mi-a sprijinit capul de umărul său, sărutându-mă pe creştet.
- Şi eu te iubesc, bă …

[Zouly]

ba...? baaa...? ce ba ca ma omori:)) imi place povestea^^ sunt intrigata, mi-am ars creierii incercand sa imi dau seama:-Shunsine sau Daria, cum mama pufuletilor mei o cheama?:))
-Eric si dansa, au fost impreuna doar pe net, no?
-And.... osa pui continuare curand?:))
Descrii foarte frumos iar faza cu un pahar de suflet mi-a placut mult de tot. Greseli de tastare nu ai avut, cu atat mai putin de exprimare.Imi place ideea fic-ului chiar daca nu mi-am dat seama despre ce e vorba in totalitate.
Peace girl!

[Me�al.]

Helău :] .
Fistly, titlul e genial. M-a atras din prima secundă de când l-am văzut, dar am to spus : ' citesc mai târziu ' . Eniuei, nu regret că l-am citit. E genial, precum titlul.
Sincer să fiu, îţi ador poversea. Cel puţin începutul mi-a plăcut şi m-a făcut să mă întreb la final : ' când pune continuarea ? ' şi să-mi spun că abia aştept să citesc următorul capitol - lucru care mi se întâmplă mai rar în ultimul timp.
Pe tot parcursul acestui capitol, mi-au apărut în minte diferite întrebări referitoare la acţiune/personaje. Mă întreb dacă cei doi au fost împreună pe net, cine e mai exact Sunshine şi tone de alte lucruri. De fapt, totul e învăluit într-o aură de mister şi asta îmi place foarte mult.
Singurul lucru care mi-a dispăcut a fost acel ' bă ' de la final, pur şi simplu nu se potrivea în peisaj.
Descrierea, naraţiunea şi dialogul sunt bune, deşi puteai să adaugi puţin mai multă descriere.
Greşeli de tastare n-am văzut.
Păcat că a fost aşa de scurt capitolul, dar sper să le faci mai lungi pe viitor.
Cât despre poze, îmi place mai mult Eric în a doua poză - e mai genial acolo - iar Daria e foarte drăguţă şi arată foarte bine în a treia poză.
Well, aştept continuarea şi sper să vii repede cu ea. Pleasee.
Succes, Abbeh ! >:D<

[SnowFlake.]

Eu >:D<. Trebuia să trec pe aici de ieri, dar neah ştii tu cum e [ lenea asta -.- ]
Cum a spus şi Metal titlul este genial; tu eşti genială ;;). Ai avut câteva greşeli, dar minuscule [ uitasei să pui diacriticele în vreo două locuri xD, şi ai tastat greşit un cuvânt, dar nu mai ştiu care e şi nu-l mai caut acum :"> ]
Acţiunea nu a fost deloc grăbită [ tipic pentru tine ], dialogul -> partea mea preferată : - ", iar descrierea ... chiar te pricepi, aş fi putut jura că eu sunt în locul tipei : " >.
" - Sunt Daria, Eric, nu Sunshine. Sunshine nu mai este, pricepi? " -> ce dur : |. Îmi place de ea foarte mult, vezi ce-i faci nu mai vreau să sufere. Şi Eric e destul de drăguţ, în mare parte. [ Înşelatul ăsta -.-'' ]
Next-ul repede my dear >:D<. [ Vreau să văd ce se mai întâmplă xD ]

[Abbeh.]

@Zouly, mă bucur că-ţi place. Sunshine e Daria, Eric a poreclit-o aşa. xD Sper să citeşti şi-n continuare.
@Metal, trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la aşa un comentariu. Eu am fost destul de dezamăgită de lucrare, însă nu m-am prea încumetat s-o şterg. Mă bucur enorm că-ţi place şii sper să te mai văd pe aici. * hugs *
@Ecsatsy, îţi mulţumesc şi ţie pentru comentariu şi, din nou, mă bucur că-ţi place şi ţie. xD
Măi, ce de bucurii. : ))

Oricum, am adus capitolul doi, sper să fie măcar la fel de bun ca primul dacă nu mai bun.
Lectură plăcută !

II.

Probabil că viaţa le rânduieşte pe toate cu un scop, mai mult sau mai puţin important, dar, uneori, nu le dă play la momentul potrivit; poate că uită sau poate că e ocupată, însă eu cred că o face anumit. Totuşi, printre toate momentele triste sau dezamăgitoare are grijă să mai scape şi câte o clipă fericită, un strop dintr-un zâmbet, şi are grijă să facă soarele să răsară a doua zi, chiar dacă azi a plouat.
- Sunshine, la ce te gândeşti? M-a întrebat zâmbind.
- La nimic în mod special. La viaţă.
- A noastră?
- A mea.
Întotdeauna am fost egoistă şi, poate, nici măcar acum, când îl aveam lângă mine, n-aveam să-i arăt cât de mult îl iubesc. Adevărat, i-am zis c-o fac, însă nu i-am zis şi cât de mult şi nu i-am zis cum e o zi în care nu-l aud. Trag aer în piept, apoi expir destul de brusc; mă gândesc serios la ceva, o întrebare mă macină pe interior într-un mod cumplit. Mă distruge.
- Eric, de ce m-ai înşelat ?
Părea că tot calmul din lume se cuibărise-n vocea mea, nu trădam nicio emoţie, nimic; era ca şi când aş fi fost de piatră: nu simt nimic, nu-mi pasă, însă întreb – chiar dacă piatra nu întreabă - . La acest gând m-am amuzat singură, cum pot vorbi astfel despre o piatră?
- Păi, vezi tu … Când Landon ţi-a luat id-ul de Messenger şi a început să-mi vorbească despre tine am simţit că mor, apoi ne-am certat a nu ştiu câta oară; îmi reproşai că nu am timp de tine, că-ţi e mai mereu dor de mine, că nu crezi că te iubesc şi aşa. Eram distrus, aşa că m-am dus la un amic, m-am îmbătat şi te-am înşelat. Sunshine, nu-s vinovat intenţionat, n-am dorit nici măcar o clipă să te uit, tipa aceea m-a plesnit dimineaţă; în timp ce eram cu ea i-am şoptit „Daria, te iubesc”.
L-am privit zâmbind. Nu prea credeam ultima parte, dar voiam şi aveam o nevoie nebună, poate chiar disperată, să-l cred. Cred că toate stările sufleteşti posibile au trecut prin mine în acele clipe. De la bucurie până la tristeţe, melancolie, nostalgie şi aşa mai departe.
- Hai ! Hai să ne plimbăm.
I-am spus luându-l de mână, apoi l-am rugat să mă aştepte să mă schimb. Aveam de gând să-l iert, chiar dacă făcusem asta deja; negam, şi-n mintea mea nu-l iertasem, dar adânc în suflet uitasem deja tot ce se întâmplase. Mi-am tras repede o pereche de pantaloni de trening pe mine, un tricou şi hanoracul şi-am ieşit din baie; ne-am încălţat şi-am părăsit casa. Acesta era unul din momentele în care adoram că-s singură acasă; sunt sigură că mama nici nu l-ar fi primit, darămite să mă lase să mă plimb cu el. Adevărat, nu era un îngeraş, dar nici dracu-n picioare nu-l puteam numi; greşea şi el, ca orice om, cum mai greşesc şi eu, ca atunci când îi tot caut scuze. M-a luat de mână şi înaintam liniştiţi pe strada ce se întindea în faţa noastră; îmi zâmbea. I-am zâmbit la rându-mi şi mă simţeam destul de stânjenită; niciodată n-am suportat liniştea în exces. Sau poate da ?
Acum trei ani îl numeam Tipul Care-Mi Citeşte Blogul, adică pe vremea când încă aveam un blog şi aveam şi chef de scris. Mi s-a părut special din prima clipă în care ne-am vorbit, chiar dacă, teoretic – şi practic – l-am cunoscut pe un chat, jignindu-l, făcându-l semidoct şi rugându-l să nu mi se mai adreseze în nici un fel, căci noi doi sigur nu avem ce discuta. După încă jumătate de an am ajuns să facem schimb de numerele de telefon, iar când i-am auzit prima dată vocea mi-am zis „Fă-l Doamne să vorbească mult”. Şi-a vorbit ! E tare vorbăreţ de obicei, iar eu sunt şi mai şi, însă în momentul de faţă emoţiile au pus stăpânire pe mine şi nu cred că sunt în stare nici să strănut.
- Te iubesc. M-am trezit spunându-i.
Oare ce m-a apucat? Întotdeauna am aşteptat să-mi zică el primul asta, chiar dacă nu eram deloc sigură de sentimentele lui. Obrajii mei au căpătat instant o nuanţă de-a dreptul roşie – nu roşiatică – şi-am zâmbit inconştient.
- Eu te iubesc mai mult, Sunshine. Mi-a răspuns zâmbind.
Şi-l credeam. N-am idee de ce o făceam, însă o făceam. Poate pentru că era aici, lângă mine, de ziua mea, ţinându-mă de mână şi făcându-mă să cred că toate visele şi dorinţele se împlinesc la un moment dat. Da, asta era şi o dorinţă, dar şi un vis: să vină aici, să-mi zică că mă iubeşte, să mă ţină de mână şi să mă sărute. Ok, încă nu mă sărutase, dar mai era timp.
- Cât rămâi? L-am întrebat încet.
- Cât vrei tu să rămân. Mi-a răspuns îmbrăţisându-mă.
-Şi mama ta? N-o să te cerţi iar cu ea?
-Nu, nu cred. Ne-am împăcat şi vrea să te cunoască.
Oh nu, asta nu. Am să mor de ruşine într-o situaţie de genul acesta, plus că ar fi puţin jenant; probabil că mama lui mă va accepta, însă ai mei n-au să-l accepte niciodată. Sau cel puţin prea curând.
Ne-am asigurat – ba bine că nu, eu nu m-am asigurat deloc – că nu vine nicio maşină şi-am trecut. M-a oprit în mijlocul străzii, pe trecerea de pietoni şi m-a sărutat. În acel moment aş fii putut să jur că timpul s-a oprit, lumea s-o oprit şi s-a evaporat; mai eram doar eu cu el într-un infinit univers colorat plin de fericire. Mii de fluturaşi zburau prin stomacul meu şi-mi doream să nu se mai termine, însă un şofer grăbit a avut grijă să mă trezească la realitate, claxonând.
- La naiba şi cu tine, omule, am strigat nervoasă, nu vezi că făceam ceva ?
- Mă grăbesc, domnişoară, sărutaţi-vă şi voi în altă parte !
M-am strâmbat urât la el, enervându-l pe şofer şi făcându-l pe Eric să râdă. Mi-a şoptit că e-n regulă şi că, deşi aştepta asta de multă vreme, nu trebuie să ne punem mintea cu toţi proştii. I-am reproşat că pe asta tot eu i-o spusesem şi ne-am îndreptat spre micuţul lac artificial de după benzinărie. Soarele strălucea asa frumos, reflectându-se în apă şi oferind un aer de-a dreptul ... romantic locului. Totuşi, de când am devenit eu aşa? Cred că m-a cam luat valul şi asta nu-i prea bine; de obicei visez, iar când mă trezesc la realitate am de suferit, însă îl văd aici lângă mine şi mă simt în siguranţă; ca şi când aş avea un îngeraş păzitor pe urmele mele, iar ăla e Eric. Ne-am aşezat pe-o bancă şi l-am văzut scotocindu-se prin buzunare. L-am privit nedumerită spunându-i că telefonul lui e la mine, dar a dat din cap a negaţie şi a scos ceva frumos împachetat, pătrat. Cred că e o cutiuţă.
- Cum spuneam Sunshine, la mulţi ani ! mi-a spus îmbrăţisându-mă a nu ştiu câta oară în acea zi întinzându-mi cutiuţa. I-am răspuns la îmbrăţişare şi, ca un copil mic, am sfâşiat la propriu hârtia ce ascundea conţinutul, am deschis cutia şi, în mintea mea, mi-am jurat că e cel mai frumos lănţişor pe care-l văzusem vreodată.
- Îţi mulţumesc, Eric ! i-am spus, entuziasmată, îmbrăţişându-l.
Apoi m-a ajutat să mi-l pun şi m-a sărutat. A doua oară !
Câtă nebunie, doar n-am să stau să număr acum fiecare sărut pe care mi-l oferă, însă ştiam că-mi place. Au trecut minute bune în care nici unul dintre noi nu a spus absolut nimic, însă simplul fapt că stăteam îmbrăţişaţi pe o bancă, lângă un lac, ca-n filme, îmi oferea un sentiment de împlinire sentimentală.

[Mdn.]

Genilicioasooo < 3333
Te-aş mânca mai ceva ca pe-o savarină, zău că da. Ficul e genial, aşa că tine, iar titlul se potriveşte de minune. Scuzele mele că nu m-am prezentat aici mai devreme [având în vedere că l-ai postat de ceva vreme * 2 zile =]] * ] da' lenea asta. -.-
Well, stai foarte la bine la capitolele descriere/naraţiune/dialog deci nu am ce critica. Greşeli nu am văzut. Nici de tastare, nici de exprimare nici de nada. *laughs*
Ţi-a spus pe mess de ce-mi aminteşte perfect povestea asta. Mă bucur că nu am postat şi am citit şi al doilea capitol care-i super genial. < 3 Apreciez foarte mult că scrii cu diacritice [ceea ce-i şi normal din partea ta] şi şi şi îmi place să faci capitolele lungi. Vaii, numai am cuvinte. Pe cuvânt de genilicioasă dacă nu aştept cu sufletul la gură next-ul. Abia aştept să văd cum evoluează relaţia celor doi, care după mine se potrivesc al naibii de bine [ na' că acum fac şi rime ] *laughs* Genială faza cu sărutul pe trecerea de pietoni. Îmi aminteşte de ceva * daydreaming *
Ăăă, genilicioaso să nu mă faci să aştept prea mult. :3
Spor la scris ! multă imaginaţie şi baftă ! >:D<
Genilicioasa de mine te iubeÅŸte. ;>

[Me�al.]

Şi eu care voiam să fiu primul :]] . Now, să comentez. O să încep cu alea rele că sunt eu malefic:]] .
First, ai nişte greşeli de exprimare sau de tastare puţin cam deranjante.

Aveam de gând să-l iert, chiar dacă făcusem asta deja; negam, şi-n mintea mea nu-l iertasem, dar adânc în suflet uitasem deja tot ce se întâmplase.

Sincer să fiu, n-am înţeles nimic din fraza asta. De fapt, am înţeles, dar după ce m-am chinuit puţin. Sună cam aiurea că l-ai iertat, dar aveai de gând să faci asta. Nu ştiu, dacă l-ai iertat, de ce ai mai avea de gând să faci asta ? Nu sună bine şi e puţintel cam ilogic, i say.

Adevărat, nu era un îngeraş, dar nici dracu-n picioare nu-l puteam numi

- Nu sună foarte bine. E prea... de stradă pentru a fi folosit într-o poveste. Chiar nu sună bine.

Şi-l credeam. N-am idee de ce o făceam, însă o făceam. Poate pentru că era aici, lângă mine, de ziua mea, ţinându-mă de mână şi făcându-mă să cred că toate visele şi dorinţele se împlinesc la un moment dat.

- Repetiţii peste repetiţii - veşnica problemă :]] . După ce am citit paragraful ăsta mă şi gândeam : ' wow, dar câte chestii face tipul ăsta ! ' . Eniuei, ai grijă la repetiţii.

M-am strâmbat urât la el,

- Pleonasm. Nu cred că există vreo strâmbătură frumoasă :]] . Usual, când te strâmbi e urât soooo... pleonasm :]] .

- Cât rămâi? L-am întrebat încet.
- Cât vrei tu să rămân. Mi-a răspuns îmbrăţisându-mă.

- So, după semnul întrebării [ în cazul de faţă ] sau semnul exclamării, începi să spui cine zice acel lucru cu literă mică. La fel şi în cazul unei propoziţii afirmative. După ce X spune ceva, pui virgulă şi zici că X a spus asta. De exemplu, în quote - ul meu ar fi :
- Cât rămâi? l-am întrebat încet.
- Cât vrei tu să rămân, mi-a răspuns îmbrăţişându-mă.

Puteai să bagi puţin mai multă descriere, însă. Chiar eram curios să îmi imaginez cum arăta lanţul, dar se pare că arată cum vreau eu :]] . Sper ca în viitor să adaugi mai multă :] .

Cam atât cu părţile rele şi, sper eu, să nu fi fost prea dur. Also, sper să ţii cont de sfaturile mele.
Acum, personajele.
Daria mi se pare puţintel cam credulă. Adică, îl crede din prima pe Eric că o iubeşte, fără să se gândească de două ori dacă el îi spune adevărul sau doar o joacă pe degete. Totuşi, sper ca pe parcurs ea să se schimbe [ în bine, ofc ] .
Eric mi se pare un personaj care ştie să îi joce pe ceilalţi pe degete. A convins-o pe mama lui să o accepte pe Daria şi, într-o clipită, a convins-o pe Daria că a înşelat-o din greşală. Genial tipul.

Capitolul a fost frumuşel, per total. Mi-a plăcut acţiunea şi este cu adevărat originală [ ideea ] . Este povestea de dragoste a doi oameni [ care poate să pară simplistă ] , dar care este relatată într-un mod unic şi genial.

Ei bine, eu te aştept cu continuarea [ te rog mai lungă! ] şi sper să vii repede cu ea !
Baftă, mah dear. :]

[Daria v2]

Off : Ditai commu` ai lasat Metal :)) !

On : Deci prima data m.a atras titlul care este genius, asta este cuvantul perfect. Ar trebui sa le dai nume si capitolelor, ar fi foarte frumos. Ai o mica problema si cu repetitiile, poti folosi sinonimele. Am vazut ca ai facut si un pleonasm : A se stramba urat. Dar se poate sa se strambe frumos ? Nu, asa ca nu merge . In rest imi place chiar daca incurci de multe ori frazele intre ele si le faci foarte lungi . Numele ei, Daria, il ador ! Mai ales ca si pe mine ma cheama asa . Este o idee originala si ai idei geniale si sper sa nu te pierzi pe drum . Naratiunea , actiunea , dialogul . Acestea sunt in regula , dar as vrea sa mai adaugi la descriere , nu mult , dar mai adauga ( adica parerea mea :"> ) . In rest totul este bine si imi place cum se dezvolta povestea. Te astept data viitoare cu nextu ( care sper sa fie mai lung ) si iti las si comentariu xD .

[Abbeh.]

@Madlén, genilicioasoo, mersi mult că ai trecut pe aici şi mă bucur enorm că-ţi place. [ I love you too ;x]
@S. «ȝ V., mersi mersi că ai trecut pe aici şi mă bucur că încă-ţi place. D:
@Metal, mersi de comentariul şi de observaţii, chiar nu mi-am dat seama de unele greşeli pe care le-am făcut * laughs *. Pleonasmul ăla nu l-am făcut voit, am scris "strâmb urât", fără să mă gândesc la sens. Sper să citeşti în continuare.
@V . Z . , mersi că ai trecut pe aici şi mă bucur mult că-ţi place. Personal, îmi place numele de Daria, e marfă că te cheamă aşa. :]

Am venit cu următorul capitol, nu e prea lung căci n-am avut prea mult timp să scriu, dar de mâine începe şcoala, azi o să cam ies şi nu ştiu cât timp o să mai am de scris. Eniuei.
Lectură plăcută !

Poze: Micul "Fotograf"
Alan.
Abel.

III.

M-am gândit de atât de multe ori ce e fericirea şi niciodată n-am găsit un răspuns mulţumitor. Fericirea e ceva relativ, după părerea mea, un termen din dicţionar; ceva după care alergi mereu, dar nu prinzi niciodată. În cazul în care ai impresia că eşti fericit, e doar o impresie; niciodată n-o să fi pe deplin fericit, mereu va interveni ceva care va avea grijă să-ţi tulbure viaţa.
- Sunshine, mă duc să cumpăr îngheţată, vin repede.
- Bine, i-am răspuns zâmbind sincer.
L-am privit îndepărtându-se şi ştiam că magazinul e la cinci sau şase minute depărtare de noi, aşa că mi-am scos telefonul cu gândul de a asculta muzică, dar am observat că nu mai aveam baterie, iar Eric avea acelaşi model de telefon şi melodii asemănătoare, aşa că am luat telefonul lui. Nu aveam de gând să-i cotrobăi prin mesaje sau alte chestii din acestea, chiar nu sunt genul de persoană care face aşa ceva, aşa că am intrat în meniu şi apoi în folderul cu melodii; am pornit una şi mi-am lăsat urechile şi sufletul să se răsfeţe cu melodia pe care-o adoram. Fredonam – adică mimam – câteva versuri pe care le ştiam pe de rost.

Don't let go
Never give up, it's such a wonderful life*

Pentru o secundă, căştile au încetat să mai funcţioneze, iar eu am crezut că s-au stricat, însă era doar vina telefonului; Eric primise un mesaj şi melodia se oprise pentru a-mi arăta acest lucru; pentru că nu apărea vreun nume la număr, am deschis mesajul şi-am rămas mută de uimire. Mă simţeam umilită, folosită, bleagă şi aşa mai departe; idiotul ăsta mă distruge încet, dar sigur. M-am ridicat hotărâtă de pe bancă şi-am pornit către magazin, doream să-l întâlnesc, să-i înapoiez telefonul şi să plec acasă. Nu suport să fiu minţită, şi, văzându-l pe el atât de fericit lângă ea, mi-am dat seama că n-are rost să plâng sau să ţip la el; probabil că nu se simte bine lângă mine, că eu nu-i pot oferi ce-i oferă ea şi, mai important, eu nu sunt la fel de aproape ca ea. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mi-am dat seama că e o bătălie pierdută, cu mine, cu Eric, cu tipa aceea, cu viaţa, cu tot. Am pierdut şi, cu tot narcisismul meu, trebuie să mă resemnez şi să privesc înainte, nu trebuie să mă las să cad. Deşi e aici, am impresia că ceru-i mai aproape decât el. L-am văzut venind şi mi s-a pus un nod în gât; îmi venea să mă arunc în lac, dar la ce bun?
- Hei, unde pleci?, m-a întrebat uimit.
I-am întins telefonul cu mesajul deschis şi l-am poftit să se uite la el; a încercat să-mi explice că nu e ceea ce pare, că ...
- Ştii ce? Las-o aşa, se vede că eşti fericit cu ea şi-mi pare rău că eu ţi-am omorât atâta timp, că te-am stresat, poate, spunându-ţi mereu că-mi e dor de tine, însă acum mi-am dat seama, i-am zâmbit încercând să-mi stăpânesc lacrimile şi am continuat, dar de acum va fi bine. Tu o iei pe un drum şi eu pe altul. Mi-a făcut plăcere, i-am spus sărutându-l pe obraz şi fugind.
Am dat frâu liber lacrimilor, nemaipăsându-mi de nimeni şi de nimic; durerea ajunsese de la sufletească la fizică, iar eu aveam impresia c-o să mor. Cum să văd ziua de mâine fără el?
Am intrat val vârtej în casă şi m-am trântit în pat, luând mp3-ul şi dând drumul la melodia care speram să mă calmeze, însă n-o făcea; îmi repetam mereu în gând, iar mai apoi cu voce tare:

E doar un fost, un e înger, n-are aripi.
E doar actorul principal în lumea ta cu patimi...**

Îmi trăgeam nasul şi încercam să-mi şterg lacrimile, însă faţa mi se uda la fel de repede precum o ştergeam eu. Mi-am auzit telefonul sunând şi inima mi s-a oprit, respiraţia mi s-a tăiat şi speram din tot sufletul să nu fie Eric; n-aş fi putut face faţă şi nu voiam sub nicio formă ca el să mă vadă aşa. Sunt conştientă că durea, însă după ce plâng îmi va fi puţin mai bine, mă voi simţi mai eliberată, chiar dacă durerea continuă să rămână acolo. Am luat în mână telefonul şi-am văzut că era Shane, fostul bun prieten al lui Eric; am răspuns şi-am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar nu eram sigură c-o să pot face asta.
- Hei ! am spus încercând să par veselă.
- Da, alo şi ţie, mi-a spus râzând, mâine trec pe acolo şi mă gândeam că poate-ţi iei o pauză din a sta cu Eric să bem şi noi un suc sau ceva de genul ăsta.
Am simţit ochii arzându-mi şi ştiam că trebuie să mă stăpânesc, în fond, Eric era doar un fost şi, chiar dacă era primul, aveau să mai fie după el, iar eu am să am grijă să nu mai iubesc pe nimeni în halul ăsta.
- Mi-ar face mare plăcere să ne vedem, i-am spus puţin mai sigură pe mine decât fusese înainte, plus că nu mai sunt cu Eric; pur şi simplu ai avut dreptate: eu nu sunt pentru Eric la fel cum tu nu esti pentru Ashley.
- Îmi pare rău..., mi-a spus vizibil afectat de veste; ştia cât de mult îl iubesc pe Eric, dar să nu plângi ! El nu te merită pe tine sau lacrimile tale !
- Mersi de-mbărbătare, Shane, ne auzim mâine, am spus punând capăt conversaţiei.
- S-a făcut. Pa.
Poate că era o greşeală să mă văd cu el, sau poate că nu; totuşi, poate-mi făcea bine să stau măcar câteva ore în compania unei persoane cu creier şi multă maturitate – poate prea multă pentru vârsta ei -.
Cred c-o să ier afară, îmi iau aparatul foto şi-mi chinui amicii prin skate parc; ei sunt lângă mine oricând, orice ar fi, însă n-am de gând să le zic că ... sufăr şi că mă doare, o să ieşim afară, o să facem poze, o să ne distrăm şi n-o să mă gândesc sub nicio formă la Eric. De fapt, n-am să mă mai gândesc la Eric niciodată de acum încolo. Mi-am luat hanorcaul pe mine şi aparatul foto la gât, m-am încălţat cu conversele mov şi-am ieşit din casă, încuiând uşa. Scările le-am coborât în grabă, din dorinţa de-a ajunge mai repede-n parc; strada am trecut-o fără să mî asigur, însă nu era mare lucru, căci maşinile treceau destul de rar pe aici. Am privit apoi parcul pe care-l vedeam, oricum, şi de pe geam: şase leagăne şi toate ocupate de nişte fiinţe inocente şi fericite, de nişte fiinţe care-ţi oferă zâmbetul şi bună voinţa lor la orice oră, făcându-te să rupi o bucăţică din fericirea lui şi s-o instalezi în sufletul tău; două topogane, unul mai mare şi unul mai mic, dar după care nu mă prea dădeam în vânt şi încă câteva obiecte specifice celor mici. În afara parcului i-am văzut pe Alan şi pe Abel, probabil aşteptându-mă; obişnuiam să mă întâlnesc cu ei la ora asta aici.
- Hei ! am spus eu ajungând lângă ei.
Alan, care privea-n altă parte m-a privit speriat şi-a tresărit la salutul meu:
- Măi, ce m-ai speriat ! Când ai apărut?
- Acum, am spus râzând, hai să mergem în skate parc; voi vă maimuţăriţi, iar eu vă pozez.
M-au privit amuzaţi, însă nu m-au refuzat, am pornit către skate parc şi, o dată ajunşi acolo, ne-am apucat de făcut poze şi un râs nebun a pus stăpânire pe toţi trei. Pentru câteva ore cuvântul “sufăr” nu exista-n vocabularul meu, nici numele “Eric” şi nimic ce ţinea de el.
- Hai, hai să faci şi tu poze cu noi, rugăm pe cineva să ne facă.
Slavă cerului că erau nişte tipi acolo – şi erau tare simpatici toţi -, iar Abel a rugat pe unul dintre ei să ne facă nişte poze. Stăteam toţi trei unul lângă altul, iar băiatul care ne făcea poza ne-a întrebat dacă suntem gata, iar noi am aprobat; totuşi, am strănutat exact în momentul în care-am făcut poza, iar micul „fotograf” s-a pus pe-un râs nebun, spunându-mi că-s cea mai nebună şi mai naturală fată pe care a văzut-o vreodată. Am început să râd inconştient şi l-am privit; era chiar drăguţ, cu părul lui ciudat şi bicicleta roşie şi mai ciudată, plus că avea o voce … originală ar suna ciudat, însă era o voce diferită, care nu semăna cu nicio altă voce pe care-o cunoşteam. Am plecat râzând cu amicii mei de acolo şi-a rămas c-o să ne mai ducem curând, chiar a doua zi acolo.

***

- Alan, ridică-mă ! am ţipat eu râzând, să pară că zbor, am adăugat la fel de amuzată.
- Stai, stai, te ridic eu ! a spus râzând tipul de ieri, adică micul „Fotograf”, iar tu Alan îi faci poză.
- Daaaar …
Am vrut să spun că e ok să mă ţină Alan, iar tipul acela să facă fotografia, însă n-am apucat, căci amicul meu m-a pus jos, iar străinul m-a luat pe sus, dându-i ocazia lui Alan să facă fotografia.
- Străine, dă-mă jos, am zis râzând.
- Chiar trebuie?
- Da’da, haide.
- Cu o condiţie, mi-a răspuns cu o voce linguşitoare.
- Şi anume?, am întrebat destul de curioasă.
- Ieşi cu mine, astă seară, mi-a spus punându-mă jos, eşti simpatică, naturală, chiar vreau să ieşim.
Atunci mi-a zburat iar gândul la Eric, la ce-mă făcuse şi la cum se folosise de sentimentele mele pentru a se simţi el mai bine, mai împlinit. Mă bătea gândul să refuz, însă dacă Eric era aşa, nu înseamnă că toţi sunt aşa.
- La şapte fix. La statuie, am spus hotărâtă, dacă întârzi te-ai ars, am spus râzând şi m-am întors pe călcâie, plecând.
Probabil că avea să-mi fie mai bine fără Eric: ies cu un tip drăguţ şi mâine vine Shane. Poate că, în final, totul o să fie bine.

* Hurts - Wonderful life.
** Mecena - Către ea.

[Daria v2]

Am revenit si eu aici. Ah, ce ma bucur ca ai adus nextu, l.am citit si eu asa de dimineata. Acum sa spun ce am de spus :

`` dar nu o prinzi niciodată `` -> Ai uitat sa pui un O, mi se pare ciudat fara el, parerea mea.
Alt lucru, acele fiind ca repeti cuvintele de foarte multe ori. Nu o sa iti enumar unde pentru ca sunt in mai multe locuri si nu ar avea rost. Folosese sinonime, te vor ajuta cu siguranta.
Am vazut doua - trei greseli de tastare, ai grija la ele, nu sunt multe si de aceea apreciez ca esti atenta.
Nu era nevoie sa lungesti acel ``a`` de la sfarsit, unul singur era e ajuns, a fost si inestetic.
In ultima parte ai cam lungit.o cu dialogul. Ai avut noroc ca nu a fost sec si plictisitor, a avut replici scurte ce nu puteau fi sece, dar data viitoare ai grija, capitolul este lung si dialogul trebuie sa existe dar mi se pare ca l.ai avut cam prea mult.
In orice caz a fost un capitol bun si frumos. Mi.ai facut ziua mai buna. Ne vedem data viitoare ^__^ !

EDIT: Metal, nu numai tu esti de parere ca Eric este bou :)) .