10-08-2011, 08:08 AM
deci am venit cu primul capitol :P
sper sa va placa.....
Capitolul 1
Hinata pov.
Încă am întipărită în minte fiecare zi dintr-o copilărie care şi-a găsit sfârşitul mult prea repede. Întipărită în cuvinte pierdute prin sufletul meu. Adânc cuprinse într-o nostalgie fără sfârşit şi fără început. Amintiri legate una de alta prin simpla mea prezenţă în fiecare dintre ele. Atâtea stări diferite, replici prosteşti şi gesturi negândite.
Şi când sau pierdut toate astea? Când am lăsat copilăria să treacă pe lângă mine fără să încerc disperată să mă agăt de ea. Fără să-i recunosc valuarea, fără să o înţeleg cu adevărat…
Cândva visam să zbor, dar am renunţat prea repede când am realizat cât de ireal era visul meu. Apoi mi-am dorit pentru câteva zile să merg pe apă, un vis care şi-a pierdut strălucirea la fel de repede ca cel dinaintea lui. Astfel au urmat alte zeci de vise, de dorinţe care s-au lovit de realitate spărgându-se în mii de cioburi. Doar vise efemere. Pe care lumina zilei le distrugea cu atâta uşurinţă. Şi totuşi, acele vise devin uneori singurul motiv pentru care suntem încă aici. Care ne-au oprit de la acel gest necugetat la care ne gândim cu toţi, ca la o scăpare, măcar de câteva ori în viaţă.
Şi atunci cum poate să-mi spună cineva că realitatea e mai presus de orice vis? Cum ar putea să-mi arate cineva că fericirea există şi dincolo de iluzie…?
Nu. Ea nu există, pentru că nenorocita asta de existenţă nu ne face decât să suportăm o degradare continuă. Degradare a timpului, a vieţi, a trupului.
Şi cum aş putea să lipesc toate cioburile la loc? Cum aş putea să fac totul să redevină un întreg?
Pentru că într-o zi nimic din ceea ce suntem acum nu se v-a mai regăsi în noi la fel cum acum suntem doar o umbră ştearsă a tot ceea ce am fost odată. Vom fi alţi oameni, alte ideologi tâmpite al caror înteles oricum nu-l vom şti niciodata. Pentru că atunci nimic nu v-a mai putea ajunge la noi. Poate doar sentimentele de dispreţ, iritarea sădită pretutindeni în jurul nostru. Chiar dacă acum se presupune că suntem încă prea ‘mici’ să le vedem. Exact, suntem încă orbi, asta cred ei.
Poate ar trebui să le spuna cineva cât de mult se înşală. Dar e mai uşor să ne resemnăm cu toate aceste lucruri. Sa fim puternici chiar dacă ei nu vor vedea niciodată asta, pentru că nu pot vedea lucrurile prin ochii noştri.
Şi dacă unul dintre noi se pierde. Cine îi v-a sări în ajutor? Cine îi v-a întinde o mană ca să iasă din întuneric?
Poate nimeni. De fapt, de ce ar încerca măcar să-l înţeleagă?
Dar nu, asta nu are importanţă acum. Niciunul dintre gândurile mele nu au un rost, până la urmă nu au avut niciodata. Oricum nimeni nu are să le înţeleagă vreodată.
Câteodată mă surprinde chiar şi pe mine cât dispreţ mi-am clădit de-a lungul anilor pentru această lume.
Un dispreţ care îşi găseşte limitele doar în nesfârşitele lacrimi vărsate pe cărţile care înca nu şi-au risipit toată magia. Care încă mă lasă să-mi amintesc, mă lasă să privesc în faţă.
Dar oare câţi paşi poţi să faci cu capul sus până să cazi într-o groapă, până să te cuprindă regretul gândindu-te la decizile din trecut?
Prea puţini, aş zice.
Atunci care e rostul să încerci măcar? Ce să încerci? Să fi fericit, poate să iubeşti, să vezi de altfel frumuseţea vieţii. Pentru ca pe toţi ne-a prostit la un moment dat, cineva, că în lumea asta există ceva mai mult decât suferinţă pură.
Şi în momentul acela ai încercat să cauţi fericirea, fără să şti sigur cum arată sau unde există măcar o şansă cât de mică să o găseşti.
Cu toate astea, toţi o căutăm. Indiferent de piedicile sau de pierderile pe care tindem să nici nu le observăm.
Şi poate într-o zi o sa înţelegem că ne sădim singuri nefericirea. Că, deşi, ne folosim doar foarte puţin din capacitatea creierului nostru, totuşi gândim prea mult ca să ne permitem nouă înşine să fim fericiţi…
Dar ce rost are atâta teorie? Pentru că ştiu atâtea lucruri, pentru că am ajuns să cred în atâtea cuvinte. Dar, toate acestea chiar au vreun rost?
Nu, chiar nu au. Pentru că am vrut de atâtea ori să-mi ascult eul interior. Dar el nu pare să vrea să vorbească cu mine. Şi am vrut să mă las condusă de inimă în viaţă. Dar inima mea e atât de tăcută. Parcă i-ar fi teamă să-mi vorbească. Iar mie îmi e frică că o voi rani dacă o presez prea mult. Dacă îi cer mai mult decât îmi oferă ea.
Uneori mă întreb dacă ea chiar are un rol atât de important pe cât se zice. Pentru că a mea doar bate, bătăi reci, anoste care nu fac altceva decât să-mi dea o stare de tot rahatul.
Sau poate doar inima mea e aşa, probabil incapabilă să simtă, doar bate în acelaş ritm idiot.
Îmi aud numele ca un ecou al gândurilor mele şi ridic mâna mecanic pentru a-i da de înţeles profu-lui că sunt prezentă, măcar fizic, la ora lui.
Apoi privesc pe geamul ce stă deschis din stânga mea.
Doar o curte plină de adolescenţi. Fiecare cu problemele lui, cu gândurile lui. Nici unul la care să i se citească în ochii bucuria de a trăi, nici unul care să pară interesat de altceva decât de trecerea cât mai rapidă a unei alte zile din viaţa lor.
O rafală de vânt intră pe geam scuturând uşor jaluzelele. Simt un frison rece dar plăcut pe şira spinări şi trag aer adânc în piept încercând parcă să mă eliberez măcar de o parte din gândurile ce-mi degradează mintea cu brutalitate.
- Uzumaki Naruto.
Un nume după care vine mereu acelaÅŸ cuvânt atât de iritant: “Absentâ€. Absent din nou ÅŸi din nou. Parcă nici nu ar trebui să fie aici. Prezent mereu doar acolo unde vrea el.
Uneori m-aş alătura lui. I-aş spune să evadăm împreună din realitatea asta de rahat. Să ne pierdem undeva departe pe vreo straduţă a cărui nume să nu-l ştim. Şi totuşi să simţim că locul nostru e acolo. Atât de departe de tot ceea ce am creat până acuma, de tot ce reprezentăm acuma…
Dar, eu nu sunt aşa. Nu mi-am permis niciodată sa fiu altfel decât cu picioarele pe pământ. Şi toate aceste ganduri sunt doar nişte închipuiri inocente.
Am făcut o promisiune pe care trebuie să o îndeplinesc. Pentru ea sau pentru el. Nu contează, eu doar trebuie să fiu aşa cum am fost mereu.
Şi visele mele nu au nici o valuare atunci. Nici măcar în faţa mea…
Deşi nu pot să neg sentimentul de răceală ce îl simt atunci când îmi suprim toate acele iluzi numindu-le ‘neînsemnate’.
scz daca sunt greseli dar nu sunt obisnuita cu diacriticile, dar e de apreciat ca am depus efortul sa-l corectez de vreo trei ori :))
sper sa va placa.....
Capitolul 1
Hinata pov.
Încă am întipărită în minte fiecare zi dintr-o copilărie care şi-a găsit sfârşitul mult prea repede. Întipărită în cuvinte pierdute prin sufletul meu. Adânc cuprinse într-o nostalgie fără sfârşit şi fără început. Amintiri legate una de alta prin simpla mea prezenţă în fiecare dintre ele. Atâtea stări diferite, replici prosteşti şi gesturi negândite.
Şi când sau pierdut toate astea? Când am lăsat copilăria să treacă pe lângă mine fără să încerc disperată să mă agăt de ea. Fără să-i recunosc valuarea, fără să o înţeleg cu adevărat…
Cândva visam să zbor, dar am renunţat prea repede când am realizat cât de ireal era visul meu. Apoi mi-am dorit pentru câteva zile să merg pe apă, un vis care şi-a pierdut strălucirea la fel de repede ca cel dinaintea lui. Astfel au urmat alte zeci de vise, de dorinţe care s-au lovit de realitate spărgându-se în mii de cioburi. Doar vise efemere. Pe care lumina zilei le distrugea cu atâta uşurinţă. Şi totuşi, acele vise devin uneori singurul motiv pentru care suntem încă aici. Care ne-au oprit de la acel gest necugetat la care ne gândim cu toţi, ca la o scăpare, măcar de câteva ori în viaţă.
Şi atunci cum poate să-mi spună cineva că realitatea e mai presus de orice vis? Cum ar putea să-mi arate cineva că fericirea există şi dincolo de iluzie…?
Nu. Ea nu există, pentru că nenorocita asta de existenţă nu ne face decât să suportăm o degradare continuă. Degradare a timpului, a vieţi, a trupului.
Şi cum aş putea să lipesc toate cioburile la loc? Cum aş putea să fac totul să redevină un întreg?
Pentru că într-o zi nimic din ceea ce suntem acum nu se v-a mai regăsi în noi la fel cum acum suntem doar o umbră ştearsă a tot ceea ce am fost odată. Vom fi alţi oameni, alte ideologi tâmpite al caror înteles oricum nu-l vom şti niciodata. Pentru că atunci nimic nu v-a mai putea ajunge la noi. Poate doar sentimentele de dispreţ, iritarea sădită pretutindeni în jurul nostru. Chiar dacă acum se presupune că suntem încă prea ‘mici’ să le vedem. Exact, suntem încă orbi, asta cred ei.
Poate ar trebui să le spuna cineva cât de mult se înşală. Dar e mai uşor să ne resemnăm cu toate aceste lucruri. Sa fim puternici chiar dacă ei nu vor vedea niciodată asta, pentru că nu pot vedea lucrurile prin ochii noştri.
Şi dacă unul dintre noi se pierde. Cine îi v-a sări în ajutor? Cine îi v-a întinde o mană ca să iasă din întuneric?
Poate nimeni. De fapt, de ce ar încerca măcar să-l înţeleagă?
Dar nu, asta nu are importanţă acum. Niciunul dintre gândurile mele nu au un rost, până la urmă nu au avut niciodata. Oricum nimeni nu are să le înţeleagă vreodată.
Câteodată mă surprinde chiar şi pe mine cât dispreţ mi-am clădit de-a lungul anilor pentru această lume.
Un dispreţ care îşi găseşte limitele doar în nesfârşitele lacrimi vărsate pe cărţile care înca nu şi-au risipit toată magia. Care încă mă lasă să-mi amintesc, mă lasă să privesc în faţă.
Dar oare câţi paşi poţi să faci cu capul sus până să cazi într-o groapă, până să te cuprindă regretul gândindu-te la decizile din trecut?
Prea puţini, aş zice.
Atunci care e rostul să încerci măcar? Ce să încerci? Să fi fericit, poate să iubeşti, să vezi de altfel frumuseţea vieţii. Pentru ca pe toţi ne-a prostit la un moment dat, cineva, că în lumea asta există ceva mai mult decât suferinţă pură.
Şi în momentul acela ai încercat să cauţi fericirea, fără să şti sigur cum arată sau unde există măcar o şansă cât de mică să o găseşti.
Cu toate astea, toţi o căutăm. Indiferent de piedicile sau de pierderile pe care tindem să nici nu le observăm.
Şi poate într-o zi o sa înţelegem că ne sădim singuri nefericirea. Că, deşi, ne folosim doar foarte puţin din capacitatea creierului nostru, totuşi gândim prea mult ca să ne permitem nouă înşine să fim fericiţi…
Dar ce rost are atâta teorie? Pentru că ştiu atâtea lucruri, pentru că am ajuns să cred în atâtea cuvinte. Dar, toate acestea chiar au vreun rost?
Nu, chiar nu au. Pentru că am vrut de atâtea ori să-mi ascult eul interior. Dar el nu pare să vrea să vorbească cu mine. Şi am vrut să mă las condusă de inimă în viaţă. Dar inima mea e atât de tăcută. Parcă i-ar fi teamă să-mi vorbească. Iar mie îmi e frică că o voi rani dacă o presez prea mult. Dacă îi cer mai mult decât îmi oferă ea.
Uneori mă întreb dacă ea chiar are un rol atât de important pe cât se zice. Pentru că a mea doar bate, bătăi reci, anoste care nu fac altceva decât să-mi dea o stare de tot rahatul.
Sau poate doar inima mea e aşa, probabil incapabilă să simtă, doar bate în acelaş ritm idiot.
Îmi aud numele ca un ecou al gândurilor mele şi ridic mâna mecanic pentru a-i da de înţeles profu-lui că sunt prezentă, măcar fizic, la ora lui.
Apoi privesc pe geamul ce stă deschis din stânga mea.
Doar o curte plină de adolescenţi. Fiecare cu problemele lui, cu gândurile lui. Nici unul la care să i se citească în ochii bucuria de a trăi, nici unul care să pară interesat de altceva decât de trecerea cât mai rapidă a unei alte zile din viaţa lor.
O rafală de vânt intră pe geam scuturând uşor jaluzelele. Simt un frison rece dar plăcut pe şira spinări şi trag aer adânc în piept încercând parcă să mă eliberez măcar de o parte din gândurile ce-mi degradează mintea cu brutalitate.
- Uzumaki Naruto.
Un nume după care vine mereu acelaÅŸ cuvânt atât de iritant: “Absentâ€. Absent din nou ÅŸi din nou. Parcă nici nu ar trebui să fie aici. Prezent mereu doar acolo unde vrea el.
Uneori m-aş alătura lui. I-aş spune să evadăm împreună din realitatea asta de rahat. Să ne pierdem undeva departe pe vreo straduţă a cărui nume să nu-l ştim. Şi totuşi să simţim că locul nostru e acolo. Atât de departe de tot ceea ce am creat până acuma, de tot ce reprezentăm acuma…
Dar, eu nu sunt aşa. Nu mi-am permis niciodată sa fiu altfel decât cu picioarele pe pământ. Şi toate aceste ganduri sunt doar nişte închipuiri inocente.
Am făcut o promisiune pe care trebuie să o îndeplinesc. Pentru ea sau pentru el. Nu contează, eu doar trebuie să fiu aşa cum am fost mereu.
Şi visele mele nu au nici o valuare atunci. Nici măcar în faţa mea…
Deşi nu pot să neg sentimentul de răceală ce îl simt atunci când îmi suprim toate acele iluzi numindu-le ‘neînsemnate’.
scz daca sunt greseli dar nu sunt obisnuita cu diacriticile, dar e de apreciat ca am depus efortul sa-l corectez de vreo trei ori :))
