If the night seems endless, the day will come soon [vampire]

[angeliqueVampire]

Da, ştiu că l-am mai postat odată, dar a dispărut de la faza cu hack-ul...

Capitolul 1 - Vampirii

"Oamenii... fiinţe imperfecte, cu emoţii puternice şi uneori greu de stăpînit, care nu gîndesc raţional decît atunci cînd restul posibilităţilor s-au terminat... Totuşi, cu ce le sunt superiori vampirii?"
Încă din antichitate, lumea era plină de astfel de creaturi ale nopţii. Contrar legendelor, părerea mea este că aceşti asasini sunt mai vulnerabili decît oamenii. Nu înţeleg, cum poţi să îi spui „perfectă” unei creaturi care este defapt un suflet păgîn, închis într-un corp puternic, frumos şi totuşi mult mai uşor de distrus decît un copr uman. De altfel, vampirii sunt forţaţi să bea sînge, să omoare, să se izoleze din cauză că lichidul vital al oamenilor îi face să ia razna. Singurul lucru cu care noi suntem superiori este gîndirea logică, pînă şi în situaţii de criză, fiind mult mai longevivi decît oameni.
Da, şi eu sunt una dintre ei. Mă numesc Alyssa, care în greaca veche înseamnă „raţională”. Locuiesc aproape de Atena, dar nu aparţin unui polis anume. Sunt doar eu şi pajiştea. De fapt, sunt aici ca o simplă servitoare a lui. El, un vampir perfect, care se naşte doar o dată în o mie de ani. Scăpase şi de povara băutului de sînge, se hrănea cu cereale şi cu carne fragedă, exact ca oamenii. Cu toate acestea, era indestructibil, foarte inteligent şi raţional şi nemaipomenit de puternic; el era Sclipirea.
De mică, fusesem luată de la ai mei şi adusă aici de către stăpînul meu, care pentru mine era totul. Om fiind, atunci nu înţelegeam însemnătatea cuvîntului „vampir”, dar el m-a învăţat tot ce ştiu, mitologie, matematică, ştiinţe exacte, greacă. Totuşi, pe atunci mi se părea că se apropie mult prea tare de mine, ba chiar mă îmbrăţişa şi mă săruta pe frunte, în semn că era mîndru de mine. Abia după ce m-a făcut vampir, în jurul vîrstei de şaptesprezece ani, mi-a povestit legenda cu Sclipirea, şi mi-am dat singură seama că el era unul dintre ei.
Acum locuiesc în casa lui perfectă, albă, cu un etaj, ceva în stilul caselor egiptene de pe atunci. Ferestrele erau acoperite cu perdele fine de mătase pură, pe atunci nefiind folosită sticla, decît la oglinzi. Fiecare cameră aparţinea parcă unui alt secol. Odaia în care îmi petreceam eu cea mai mare parte a timpului, fiind că nu se putea spune că dorm în ea deoarece eu nu dormeam niciodată, avea ceva din stilul roman, care pe mine mă încînta de cînd eram mică. Pereţii erau umpluţi deja de baso-reliefuri pe care eu le sculptasem de-a lungul timpului, din plictiseală, şi reprezentau pur şi simplu scene din viaţa mea. Într-un colţ, sub fereastră, aveam o adunătură de pături, cam şase la număr, unde învăţam sau citeam în cursul după-amiezii. În partea cealaltă, aveam o măsuţă mică din lemn, unde îmi erau înşirate cărţile de studiu, precum şi lucrările, eseurile pe care le făcusem pentru stăpînul meu.
Terminînd lecţiile, m-am întins pe pături, încercînd să îmi dau eru singură o impresie că dorm, dar vocea lui m-a trezit din visare.
-Alyssa, draga mea! Mă strigă el, din camera lui.
Am înaintat pe holul alb, pînă în capăt, unde am dat de perdeaua fină, de mătase argintie. Am intrat sfioasă, dar el mă aştepta deja cu o băutură pe masă şi cu un morman de cărţi cu coperte roşii. Mi-a întins paharul cu lichid alb-gălbui, plasmă pesemne, componentă a sîngelui care ne sătura setea. L-am luat încet, ducîndu-l încet la gură. El rîse de ezitarea mea. Părul lui brunet, ceva mai lung şi ochii negrii... atît de perfecţi. Dacă ar exista măcar un termen cu care să-i compar... pînă şi perfecţiunea pălea în faţa frumuseţii lui. Îmi observă privirea pierdută şi zîmbi. Ştia mult prea bine la ce mă gîndesc; mă citea întocmai ca pe o carte deschisă. Îmi retrăsesem privirea, ruşinată.
-Iubita mea copilă, mi se adresă el, foarte elegant, cum ţi se pare această casă? Nu ai vrea să vezi ce e dincolo de aceşti pereţi de piatră albă? Nu am să te izgonesc de aici! spuse, intuind gîndul meu. Vreau doar să ştiu dacă aici ai tot ce-i trebuie unei copile ca tine!
Am rîs, neştiind ce să spun. Simţeam o urmă de îngrijorare în vocea lui, dar era aproape insesizabilă, aşa că nu m-am mai gîndit mult la asta. Am plecat din camera lui imediat ce mi-am terminat băutura din vasul de lut, îndreptîndu-mă spre odaia mea.
M-am aşezat în colţul meu, sub fereastră, luîndu-mi în mînă cărţile de studiu. Pe coperta primei cărţi scria cu majusule: „Βρυκόλακας νύχτα, 500 πριν από τον Χριστό”. Era cartea scrisă de stăpînul meu şi, teoretic vorbind, manualul meu de introducere în tainele vampirilor. Titlul însemna, în greacă, „Noaptea vampirilor, 500 înainte de Cristos”, scrisă recent. Nu am înţeles niciodată, nici chiar acum, cine este acel Cristos, dar el mi-a spus să am răbdare, mai sunt doar cinci sute de ani şi voi afla.
Am deschis cartea, iar un urlet de groază mi-a ieşit pe gură. Nu obişnuiam să îl strig pe numele său, dar de data asta m-am panicat atît de tare, încît am ţipat cu toate puterile mele:
-Alec!
Într-o secundă a fost lîngă mine, cercetîndu-mi privirea terifiată. Nefiind în stare să vorbesc, i-am arătat mijlocul cărţii, unde aproape douăzeci de pagini acoperite cu caligrafia lui de clasă nu mai erau. Ştiam prea bine la ce se referă acel capitol... Încă cineva mai aflase de Strălicire!

Capitolul 2 – Inimă de gheaţă –-partea întîi--

"Sincer, eu niciodată nu am văzut noaptea ca pe ceva extraordinar. De cînd mă ştiu nu am privit stelele, nu mă interesau, ba chiar mi se păreau malefice. Aşa cum am mai spus, vampirul este un suflet rătăcit într-o lume mult prea mare. Încet, încet, defectele noastre ne duceau undeva în pragul nebuniei şi apoi muream, ca oricare alt om... Dar procesul era unul lung şi dureros, putea dura şi o mie de ani..."
Un strop de ploaie s-a izbit de mîna mea întinsă prin scobitura din piatră şi am tresărit uşor. Instinctiv, mi-am îndreptat privirea spre bolta cerească. Norii de furtună se apropiau ameţitor de repede. Într-un fel mă bucuram: era prima zi furtunoasă de la începutul anului pînă acum. Totuşi, chiar acest sentiment de fericire mă făcea să cred că ceva nu se potriveşte... eram prea entuziasmată. Din spatele meu se auzi o voce joasă, pătrunzătoare, care spuse:
-Pregăteşte-ţi hainele cele mai bune, Alyssa! Avem oaspeţi...
M-am întors, dar el nu mai era acolo. Pe masa din lemn era întinsă o rochie de ţesătură fină, pesemne mătase, prinsă pe umărul drept cu o broşă de aur sculptată cu chipul unei zeităţi. Am îmbrăcat-o repede, punîndu-mi sandalele de sărbătoare, din piele de căprioară. Am alergat apoi pe holul lung, căutînd acea bucată de sticlă pe care o numeam „oglindă”. M-am privit o clipită, admirînd rochia primită. Îmi venea excelent pe corpul măsliniu, cu forme bine definite. Nu era prea lungă, dar nici prea scurtă, ajungîndu-mi pe la genunchi. Apoi, privirea mi s-a îndreptat spre faţă. Aveam aceeaşi ochi albaştrii, ca două picături de apă, umbriţi de gene lungi. Părul lung, creţ şi brunet îmi era prins într-o coadă.
Nu am apucat să mă privesc mult în oglindă. În spatele meu a apărut Alec. Corpul lui avea aceeaşi culoare ca al meu şi era acoperit de o tunică subţire, tot din material alb, fin. Mă apucă cu o mînă de talie şi mă conduse spre uşa casei. Din gesturile lui, îmi puteam da seama că ceva nu este în regulă. Stătea foarte aproape de mine, mă îmbrăţişa mereu şi îmi spunea că îi e dor de mine.
Nu trecu mult timp, iar din spatele uşii apăru o fată, ceva mai mare decît mine. M-am înspăimîntat, căci necunoscuta părea un monstru, chiar şi prin ochii mei de vampir. Era...complet albă. Părul îi era întins şi lung, aproape pînă la călcîie, cu toate acestea nu era des. Culoarea pletelor era aceeaşi cu a ochilor ei mici şi inexpresivi...violet. Haine nu avea, corpul ei fiind acoperit doar de şuviţe drepte.
-Bine ai venit, scumpă zeiţă! Spuse Alec, după care făcu o plecăciune, trăgîndu-mă uşor şi pe mine. I-am urmat gestul.
Femeia ignoră gestul nostru de politeţe, ţintindu-şi privirea pe ochii mei. Cînd mă uitam la ea apetitul meu creştea, îmi era din ce în ce mai sete; am început să mă concentrez pe gîtul ei lung, gîndindu-mă la modul în care voi ataca. Pe cînd să fac primul pas, Alec întinse o mînă spre braţul meu drept. Nu apucă să mă atingă, căci eu m-am oprit. Îl respectam prea mult pe stăpînul meu ca să îl înjosesc cu un asemenea comportament inadecvat.
-E energică creatura! Spuse necunoscuta, cu o voce piţigăiată, pătrunzîndu-mă cu privirea. Păcat că a fost crescută inadecvat şi acum are un comportament nepotrivit, Alec. Poate că ai avut dreptate! Un deceniu petrecut cu mine nu i-ar strica!

enjoy it!

[angeliqueVampire]

sper sa va placa ^^

Capitolul 2 – Inimă de gheaţă – patrea a II-a –

M-am speriat de voceea aceea ce îmi părea atît de cunoscută şi totuşi asta o făcea să pară mai străină. Am văzut cum îşi întinde mîna schiloadă cu degetele lungi şi osoase spre mine şi am icnit speriată.
- Linişteşte-te! Îmi porunci Alec cu o voce furioasă, uşor dezamăgită, pe care recunosc că nu o mai auzisem pînă acum. Mă faci de ruşine, Alyssa!
Privirea mi-a rămas pe mişcările încete ale femeii. Degetele ei îmi atingeau pielea măslinie şi rece, dar eu am rămas dreaptă şi impasibilă, oricît mi-aş fi dorit acum să strig. Necunoscuta zîmbi, lăsînd la iveală o dantură perfectă, albă. Ceream în disperare sprijin moral stăpînului meu, strîngîndu-i mîna încontinuu. El mi-a răspuns cu un zîmbet încurajator.
- Încîntătoare fată ţi-ai găsit, Alec! Adăugă ea, atingîndu-mi faţa. Ştii că o vei supune unui test foarte greu lăsînd-o în grija mea! Mă cunoşti doar, eu nu iert pe nimeni!
- Am deplină încredere în fata mea! Am crescut-o bine! Spuse, cu o urmă de sfidare în glas, stăpînul meu.
Nu am apucat să îi mai văd o dată faţa cea perfectă, căci vrăjitoarea m-a tras de braţul drept, tîrîndu-mă ca pe o fiară afară din casă. Dacă aş fi putut să vărs lacrimi, aş fi făcut-o. Dar vampirii sunt creaturi închise, nu pot plînge, iar de aceea durerea era şi mai mare. Într-o clipă, necunoscuta mi-a luat motivul pentru care trăiam, credinţa aceea oarbă într-o zi mai bună, şi pentru prima dată în viaţa mea lungă, am simţit că trebuie să mor. Oare să fie acesta primul pas spre nebune?
I-am privit ochii de gheaţă încă odată, cu aceeaşi privire inocentă şi bine-voitoare. Mă durea, dar nu suficient încît să mă omoare. Alec avea încredere în mine, ştia că voi reuşi, iar asta e tot ceea ce aveam nevoie. Am început să merg după ea, iar în scurt timp mi-am simţit braţul eliberat. Voiam să fug, dar inutil. Voiam să ţip, dar ce rost avea?
-Mă numesc Kari, se prezentă ea, întrerupîndu-mi şirul gîndurilor. Sunt o zeitate cerească, dar care nu va putea atinge cerul niciodată. Sunt aici pentru cei ce au nevoie de mine. De azi vom începe o călătorie anevoioasă, care îşi va arăta roadele undeva în viitor. Ascultă de mine şi nimeni nu te va putea atinge, Alyssa.
Aceasta a fost prima oară cînd mi-a rostit numele. Poate că vorbele ei au fost false, dar eu le-am dat crezare, căci această Kari mi se părea o persoană de treabă, sau cel puţin aşa va trebui să mi se pară căci, după spusele ei, voi petrece mult timp de acum în colo ascultînd-o.
- Unde mergem? Am întrebat eu, cu sfială.
S-a întors spre mine. Mergeam de ceva vreme prin pustie. Casa mea nu se mai vedea de o bucată bună de vreme, ascunsă de grădinile de măslini. Am observat imediat că era cu cel puţin un metru mai înaltă decît mine. S-a aplecat uşor, pînă a ajuns cu capul pe umărul meu şi mi-a şoptit:
- ÃŽn Sparta, copila mea.
Nu am dar importanţă răspunsului. Îi simţeam aroma sîngelui şi mirosul ei îi făcea veninul să clocotească. Era nebună? Dacă o muşcam acum, era posibil ca mîine să se trezească o creatură ca mine, blestemată şi însetată.
- Nu îmi e frică de tine! Spuse ea, iar atunci mi-am dat seama că putea să îmi citească gîndurile. Nu o vei face!
Avea dreptate, nu puteam să o fac. După ce m-am obişnuit cu ideea, şi-a ridicat capul de pe umărul meu şi am continuat să mergem, pînă s-a înserat de-a binelea. Noaptea nu păruse niciodată neagră pentru mine, dar parcă înseearea îmi provoca acum mai multă nervozitate.
- Aminteşte-ţi, eu am nevoie de somn! Zise ea la un moment dat, cînd ne aflam în faşa unei peşteri, la poalele unui munte pe care, să fiu sinceră, nu îl cunoşteam. Vom înnopta aici azi.
„Mda ... bineînţeles că ai nevoie de somn ... dacă erai vampir, pînă acum eram deja în Sparta!” Îmi spuneam eu. Ea îmi ignoră comentariul răutăcios, deşi fusesem sigură că îl auzise, şi intră în peşteră.

[SoUl EaTeR]

Eh.. avand in vedere ca nimeni nu ti-a lasat com iti las eu prima.Imi place mult ideea si nu pare fumata deloc. Greseli de tastare nu am vazut. Descriere ai avut si a fost buna, dar mereu e loc de mai bineActiunea nu mi s-a parut foarte grabita, iar naratiunea a fost ok.
Astept nextu: Gambate:X

[angeliqueVampire]

Asa, deci vor urma capitole mai linistite, vreo doua, trei... Sper sa cititi :P

Capitolul 3 – Întrebări şi răspunsuri

Nu, noaptea aceasta nu a trecut la fel de repede cum m-aş fi aşteptat... M-am simţit blestemată să stau acolo, privind-o pe Kari cum se bucura de somnul ei profund. Pentru prima oară am fost geloasă pe ea că putea dormi. Eu, pe de altă parte, am stat la gura peşterii, privind stelele.
Îmi era sete. Arsura aceea era omniprezentă în corpul meu, iar dorinţa de a ucide era mai mare ca niciodată. Eram vampir, pentru numele lui Zeus! Trăiam pentru a bea sînge! Această dorinţă, sau nevoie, mi-a trezit în minte multe amintiri, o mare parte din ele dureroase. Cînd mă gîndesc cum omoram cu atîta poftă bieţi negustori, deja mi se făcea scîrbă. Astfel, mi-am înfrînat oarecum setea, am tăcut şi am aşteptat să vină dimineaţa închizînd ochii şi încercînd să visez....

*
**

Lumina soarelui s-a arătat mult mai repede decît am sperat. Era într-adevăr o zi frumoasă, iar eu mi-am sporit cheful de plimbare, sau mai mult pofta de plasmă, dar, dacă nu înaintam, adio cu hrana mea! Chiar am început să mă întreb dacă vampirii pot muri flămînzi...
Din spatele meu s-a auzit un rîs cristalin. S-a trezit. Mi-am întors privirea spre ea. Perechea de ochi purpurii mă cerceta din cap pînă în picioare. În scurt timp, mă invită să mă aşez lîngă ea.
-Azi nu vom merge mai departe, spuse ea. Sunt încă obosită de drumul pe care l-am făcut pentru tine, aşa că ne vom mai odihni o zi. Dacă ai ceva întrebări, ar fi bine să le pui acum, căci nu se ştie dacă vei mai avea ocazia!
Am zîmbit, gîndindu-mă la duzinele de întrebări din mintea mea şi încercînd s-o aleg pe cea mai potrivită. Scopul călătorie şitam deja că nu mi-l va spune, iar cînd m-am gîndit la asta, ea a dat din cam, afirmativ. Aşadar, am ales a doua întrebare ca importanţă şi i-am adresat-o pe un ton rece:
- Care va fi traseul?
- E simplu, şopti ea. Vom merge în cea mai mare parte pe lîngă ocean. Prima noastră oprire va fi Megara, apoi Corint, urmînd Micene şi de acolo, Sparta.
Am calculat în minte sutele de kilometri şi am ajuns la concluzia că nu voi prea avea de mîncare pe parcursul drumului. Mi-am amintit de cartea mea de geografie, încercînd să îmi imaginez Harta Greciei. Mi-am conturat în minte traseul şi m-am trezit urlînd la Kari:
- Dar din Micene în Sparta sunt pe puţin zece zile şi zece nopţi! Cum am să rezist eu fără mîncare?
- Autocontrol, spuse ea simplu ÅŸi sugestiv.
Am tăcut. Alte detalii erau de prisos, cel puţin pentru mine.
-Crezi? Mi se adresă cu o voce bizară. Nu eşti curioasă cu privire la ce sunt eu?
Ah, uitasem complet de asta. Nu mă mai chinuiam să vorbesc, ştiam că mă aude şi aşa. Imagini sugestive mi se derulau prin cap, cu zeiţe frumoase, înalte, blonde, cu ochi de azur, iar apoi ea. Asta era un fel de-al meu de-a spune: „Tu ce rol ai aici?”
- Nu sunt o zeitate tipică, rîse ea. De fapt, sunt ceva ce nici eu nu pot descrie. Sunt aşa de om, încît cîteodată uit că nu sunt deloc umană. Mănînc pîine, beau vin, dorm, simt, dar nu sunt femeie. Trebuie să recunoşti: dacă aş fi fost o muritoare, eram deja cina ta, nu?
Mda, asta era adevărat... Şi înălţimea aia orbitoare...
- Nu sunt mereu aşa, a spus, continuînd să zîmbească. Îmi vei vedea şi versiunea umană, dar mai e timp, fata mea.

[angeliqueVampire]

Capitolul 4 – Prima probă

A doua zi, am plecat dis de dimineaţă, înainte ca soarele să apară, dar pe mine nu mă deranja asta. Adoram să văd răsăritul, acolo lîngă mare, fiindcă mă făcea să mă simt om. De data asta însă, soarele a întîrziat destul de mult, şi cînd şi-a făcut apariţia era înconjurat de nori negrii şi ameninţători. M-am uitat cu o privire tăioasă la Kari, care mergea cu cîţiva paşi în urma mea, dar ea mi-a zîmbit.
Nu eram obişnuită cu ploaia. Era imposibil să fii, mai ales în Grecia. Astfel, micile picături ce îşi făcuseră apariţia imediat după răsăritul soarelui mă biciuiau imposibil de tare, iar vîntul înteţea senzaţia de usturime. Hainele îmi erau înmuiate, ca şi restul corpului, de altfel. Tremuram uşor. Mi se părea atît de bizar pentru un vampir să nu poată să suporte aşa ceva...
- Continuă să mergi! Strigă Kari din spate.
M-am întors instinctiv spre ea. Parcă picurii cristalini nici măcar nu-i atingeau pielea albă. De la o distanţă de cam cinci paşi, mi se părea uscată. Nu m-am oprit totuşi, dar am înţeles că asta era una din probele pe care avea să le trec, aşa că trebuia să fiu răbdătoare.
Valurile Mării Egee se ridicau ameninţător, încercînd parcă să ne atingă pe mine şi pe zeiţă. Vîntul s-a înteţit. Deja începusem să mă obişnuiesc cu acele lovituri ca de bici pe mîinile mele. Problema era că în aer am putut simţi, pentru prima dată de cînd călătoresc cu Kari, mirosul sîngelui crud, uman. Mi-am lăsat instinctul liber cîteva secunde. Mirosul venea cel mai probabil de la un grup de copii. Doi... trei ... ba nu, erau cinci.
Mi-am oprit încă odată inima să-mi ia razna, iar cu un efort eroic am înfrînat setea aceea. Am fost foarte mulţumită de rezultat. Mi-a luat ceva, într-adevăr, să încerc să nu mai simt mirosul sîngelui, concentrîndu-mă pe grădina de plante mediteraneene aflată la marginea plajei. Apoi, i-am văzut. Prin faţa mea, la o distanţă mică de mine, au trecut cinci copii, mici, care înercau să se ascundă de furtună. Puteam să-i vînez, dar n-am făcut-o. Erau o pradă uşoară, dar o parte din mine, ce cred că încă rămase umană, mă opri înainte să ajung la ei.
Dintre toţi, ultima, fetiţa cea cîrlionţată, mi-a atras atenţia. S-a oprit în faţa mea şi pentru o clipă am privit în ochii ei adînci, albaştrii. M-a prins cu mînuţa ei micuţă de rochie şi mi-a zis, cu o voce catifelată şi blîndă: „Mulţumesc!”
Apoi a fugit. M-am întors să îi răspund, dar ea nu mai era în spatele meu. Doar Kari, cu o privire senină şi oarecum mulţumită, continua să se apropie de mine. Mi-a atins umărul cu degetele ei osoase şi albe, iar atunci, am observat că vîntul nu mai sufla, ploaia nu mai cădea, iar soarele strălucea puternic deasupra capetelor noastre.
Am remarcat că eram departe, căci eu una nu mai vedeam peştera de unde pornisem azi de dimineaţă şi totuşi, azi nu mi se părea că am parcurs o distanţă mare, deşi forma plajei era total diferită.
Seara asta ne-am oprit din nou într-o peşteră. Era ceva mai ascunsă, aşa că a trebuit să înaintăm mai mult către munţi, dar pentru mine distanţa părea un fleac. Am ajuns acolo înaintea ei. Am şi făcut un mic foc pentru ea, gîndindu-mă că probabil îi era frig. Cînd a venit, Kari s-a aşezat lîngă foc şi nu mi-a dat drumul pînă ce , spunea ea, am să-i răspund la cîteva întrebări:
- De ce nu ai făcut-o? De ce nu te-ai înfruptat cu sîngele lor? Eşti un vampir, pentru numele lui Zeus! Mi s-a adresat ea, folosind una din propoziţiile pe care eu le folosisem cu o noapte mai devreme.
-Fetiţa aia... atît de dulce şi de inocentă... Ştii, Kari, am început eu, mereu am iubit copii! Mă refer...înainte... Adică, fetiţa a trezit în mine nişte amintiri umane, senzaţii şi trăiri, nu puteam să îi fac rău. Acum mi-am amintit cît de mult îmi plăceau copii! Am spus că îi voi proteja mereu, dar după ce am devenit... asta ... i-am atacat, i-am vînat... Mi-a părut bine să văd din nou ochii aceia fericiţi!
Pe tot parcursul discursului meu, Kari a zîmbit, dar restul feţei ei era indescifrabilă. După ce am terminat de vorbit, am citit pe faţa ei mulţumire, iar pe cînd să o mai întreb ceva, mi-a spus că vrea să doarmă.
Am ieşit din peşteră, urcîndu-mă într-un copac apropiat şi am privit stelele. Frunzele nu erau deloc ude, nici crengile, dar îmi dădusem de mult seama că toată furtuna fusese specială. Acum credeam, într-adevăr, că noua mea stăpînă era o zeiţă!

[Tox]

Capitolul 4.

In primul rand scuza-ne de intarziere, si ca sa iti raspund la intrebare, da, merita sa-l continui. Stilul tau este destul de omogen, dar incearca sa surprinzi, sa diversifici. Nu sunt foarte multe de zis, din moment ce te-ai pastrat destul de bine pe firul povestii, dar sunt totusi cateva observatii.

Inainte de toate, am observat in mai multe locuri asta, si tind sa cred ca nu e o simpla greseala de tastare - "Vîntul" ; "mîinile" ; "sîngelui" ; "cîrlionţată"; "adînci"; si multe altele, dar ajung astea. Nu stiu ce si cum ai invatat tu normele astea, dar in interiorul cuvantului , folosesti `â`, nicidecum `î`, decat in cele cateva exceptii de formare prin compunere Adica, na, daca tot folosesti diacritice, macar foloseste-le corect.

dis de dimineaţă- dis-de-dimineata. Este un cuvant compus.

[i]"Nu eram obişnuită cu ploaia. Era imposibil să fii, mai ales în Grecia. Astfel, micile picături ce îşi făcuseră apariţia imediat după răsăritul soarelui mă biciuiau imposibil de tare, iar vîntul înteţea senzaţia de usturime. Hainele îmi erau înmuiate, ca şi restul corpului, de altfel. Tremuram uşor. Mi se părea atît de bizar pentru un vampir să nu poată să suporte aşa ceva..."[i/]
In primul rand, ai cam trecut de la una la alta, combinand efectele ploii asupra personajului cu parerea geneala asupra ei. In al doilea, incearca sa-ti mai legi din propozitii intre ele, ca risti sa formezi mai multe siruri scurte, care nu dau foarte bine.

Cum am zis, per total e binisor, desi nu surprinde cu nimic prea mult, dar faci actiunea foarte rapida, incearca sa mai insisti pe povestire fara sa dai, desigur, in extrema cealalta.

[Comanda onorata]

[angeliqueVampire]

Tox, mersi ca ai trecut pe aici... Ideea este ca mi-a luat ceva timp sa gasesc pe tastatura romaneasca vocala "â", care sincera sa fiu credeam ca nu exista....

Capitolul 5 – Timpul începe să aibă însemnătate pentru mine

Noaptea a trecut pe nesimţite, iar eu încă nu îmi puteam lua gîndul de la mica păpuşă cu ochii de azur. Glasul ei îmi amintea cumva de tutorii mei, părinţii mei biologici. Nu îi mai văzusem de atîta timp. Să fi trecut oare un an? Poate doi? Nu cred să fi trecut mai mult de trei... Poate după ce vin din Sparta, le-aş putea face o vizită. Acum, simţeam mai mult nevoia să ies în public, fiind sigură că mă pot controla.
Mi-am amintit, printre rînduri, şi că sunt născută în Atena, oraşul învăţaţilor, pe care nu îl vizitasem niciodată. Sentimente ascunse începeau să iasă la iveală din trupul meu rece. Dar noaptea nu a fost un timp suficient să le trăiesc, nici măcar prin amintiri.
I-am simţit răsuflarea în afara peşterii şi m-am coborît din copac. Plecam. Am lăsat în urmă peştera aceea şi am coborît din nou la mare. Plaja era mai caldă ca ieri, iar eu încercam să încetinesc pasul, pentru Kari, care nu putea merge la fel de repede ca şi mine. Distanţa dintre noi se tot micşorase. Acum o simţeam ca pe o prietenă şi eram sigură că şi ea mă vedea la fel. Deodată, în timpul mersului, am întrebat-o:
- Kari, spuneai că ştii totul despre mine, aşa este?
- Da, îmi răspunse ea, convinsă. I-am adresat atunci o a doua întrebare:
- Cînd m-am născut?
Era oarecum ciudat să întreb asta. De cînd existasem, pentru că nu ştiu exact de cînd, timpul trecea pentru mine foarte repede, încît nu puteam să ţin socoteala. Dar visele mele de azi-noapte, îndrăzneam să le numesc aşa fiindcă nu sunt sigură că erau amintiri, mă făcuseră mai curioasă, voiam să ştiu mai mult.
- Nu ştiu exact ziua, doar anul: cinci sute şaptesprezece înainte de Hristos. După şaptesprezece ani, în anul cinci sute a aceleiaşi ere ai fost făcută o creatură a nopţii.
- Şi cîţi ani au trecut de atunci, Kari? Trei? Să zic cinci? Spune-mi! Entuziasmul meu era de necontrolat. Femeia se uită la mine cu o privire frîntă de durere şi îi şopti:
-Nu, draga mea... au trecut şaizeci de ani... Părinţii tăi au trecut în nefiinţă imediat după ce tu ai venit să locuieşti cu Alec. Îmi pare rău, Alyssa.
Îi citeam părerea de rău în ochii. Pentru prima dată, acele picături purpurii mi se păreau umbrite de un voal al tristeţii. Ca şi cum ea făcuse parte din familia mea. Nu cutezam să o întreb, iar pe calea mintală am rugat-o să nici nu îmi răspundă, iar ea a înţeles şi ne-am oprit amîndouă uitîndu-ne una la alta.
Primul lucru de care mi-am amintit a fost cartea lui Alec: Noaptea vampirilor. Îmi aminteam cum o scria, îmi aminteam cum am sărbătorit după ce a terminat-o, îmi aminteam toate răsăriturile şi apusurile de atunci şi pînă acum... dar niciodată nu mi-am imaginat că puteau să fie atît de multe!
Am calculat repede: dacă trecuseră şaizeci de ani din cinci sute pînă acum, asta însemna că suntem în anul patru sute patruzeci. M-am uitat la Kari, dar ea s-a încruntat uşor. Ah, da, era patru sute patruzeci înainte de Cristos, oricine ar fi el...

Capitolul 6 – Prima lacrimă

Noaptea asta a fost prima pe care am dormit-o sub cerul înstelat, adică ea a dormit, eu am stat să o păzesc. Am început să mă obişnuiesc cu imaginea ei, nu mi se mai părea o vrăjitoare îngrozitoare şi parcă am început să-i înţeleg şi scopul. Fusesem rădbătoare, ba chiar imposibil de răbdătoare, dar acum mă temeam. Nu de călătorie, sau de Kari, ci de mine. Am ajuns să înţeleg, într-un final, ce monstru îngrozitor sunt. Voiam să nu mai beau sânge niciodată, voiam să mă pot opri din omorât. Voiam să nu fi vrut niciodată si ajung ceea ce am ajuns...

*
**

Zilele treceau, începeam să le ţin socoteala pe o bucată de piatră, pe care scrijeleam cu unghiile mele deosebit de puternice. În timp ce numărul zilelor creştea, sporea şi mirosul sângelui. Îmi aminteam că totuşi eram vampir, şi că trebuia să mă hrănesc, oricât îmi displăcea asta.
Plasma se simţea tot mai tare, deşi în zare nu vedeam nici o urmă de fortificaţii ale marii cetăţi, Megara. Era aceeaşi plajă, acelaşi nisip, aflat în vecinătate cu acelaşi lanţ muntos, exact ca şi cînd plecasem.
Kari îmi vedea privirea pierdută, ştiu sigur că ştia şi ce gîndeam, dar nu cuteza să îmi vorbească. Începusem să am vedenii, îmi imaginam partidele de vînătoare, cum muşcam din carnea umană şi cu msîngele se scurgea pe colţii mei micuţi, făîndu-mi să mai vreau. Era insuportabil, deşi ştiu că era o iluzie. Ştiu că şi mirosul era o iluzie. Sunt sigură că asta era o nouă probă.

*
**

Încă două zile trecute fără ceva de mîncare, iar foamea animalică e de necontenit. Mă gândeam la fetiţă: oare dacă era nevoie să o cruţ acum, o făceam? Aveam puterea necesară să renunţ la satisfacţia sângelui pentru o viaţă?
Pe aceeaşi plajă, doar că la câţiva zeci de paşi mai încolo, se afla un om în toate puterile, privind spre cerul albastru. Am continuat să par relaxtă şi să-mi controlez gîndurile, să nu mă gîndesc la ce vreau să fac. Încercam să vizualizez: bărbatul acela era tatăl fetiţei cîrlionţate cu ochi albaştrii. Mi-o imaginam pe ea, plîngînd după tati, ceea ce aş fi făcut şi eu, dacă natura nu mă împiedica.
Cînd am ajuns în dreptul lui, am inspirat adînc, iar el mi-a zîmbit. M-am oprit, iar Kari mi-a luat-o înainte. Părea să aibă încredere în mine. Dar s-a înşelat amarnic... Imediat ce era destul de înainte cât să nu observe, am sărit la gâtul lui, căutând punctul unde fluidul era mai puternic. O muşcătură... Am simţit sângele cald cum îmi inundă simţurile. Îmi plăcea, dar pe de altă parte mă simţeam vinovată; Kari se uita la mine. Mi-am terminat gustarea repede, apoi l-am întins pe bărbat pe nisip. I-am prins mâna între palmele mele reci şi am simţit că mi se rupe sufletul auzindu-i ultimele vorbe: „Ai lăsat un copil fără tată!”
Nu pot descrie ce am simţit atunci: vinovăţie, dar mai mult decît asta durere, o durere pătrunzătoare, ce nu părea să dispară, oricât am încercat să zîmbesc. Pentru prima oară în viaţa mea, uram ceea ce devenisem, voiam să pot muri, iar sufletul meu păgîn să ajungă în adîncurile Infernului, acolo unde îi era locul. Atunci, întâia oară de cînd sunt o ucigaşă, am simţit o peliculă umedă că îmi acoperă ochii şi o picătură se scurge pe obrazul meu stîng; era rece.