22-06-2010, 08:04 PM
He he, m-am intors si eu dupa un car de ani in care a facut paianjeni bietul word si s-a prafuit tastatura ^^En fin, am avut o periada d'aia mai nasoala cu niste vesti si mai nasoale si vreau sa imi cer scuze pentru aceasta...hai sa ii spunem, lipsa :].
San`q de critica Jasmine si Toxic, va multumesc ca mi-ati mentionat greselile ^^
Si thanks de comm Savarina Ali...Btw, sa stii ca nu aveam de gand sa renunt, sub nici o forma, dar avand in vedere de cat timp nu am postat nu e de mirare ca ai crezut asta...
Si intr-un final am revenit cu capitolul de care am tras mai bine de 4 zile, fiindca inspiratia s-a ascuns pe lumea ailalta.
Capitolul 13
Jasmine P.O.V.
Morţii au mereu chipul alb. Ochii închişi nu fac altceva decât să mă sperie şi mai mult. Alte aspecte nu mai sunt necesare, tot ce fac ele este să mă îngrozească. Am închis ochii pentru câteva clipe. Am tras adânc aer în piept şi un miros uşor dulce mi-a inundat plămânii. Era ca aroma unei flori foarte ciudate, dar nu îmi placea. Parfumul acela mi-a provocat o stare de greaţă şi pentru un moment am simţit un licăr de curiozitate, ce mă împingea să îi caut sursa. Dar am deschis ochii şi am dat din nou de trupul nemişcat al lui Lucifer.
- Trezeşte-te! Nu ai nici un drept să mă laşi aici singură!
Urletele mele pline de inconştienţă au răsunat în stradă. Pur şi simplu am uitat că mai există lume, că mă poate auzi cineva, dar eram disperată. Cuprinsă de teamă i-am luat mâna într-a mea. Era ca şi cum ţineam o piatră, fără viaţă. Am plecat capul şi am scrâşnit din dinţi. Am putut simţi o strângere uşoară, fără vlagă.
- Lucifer!
Exclamaţia mea a scos un geamat de la el.
- Voi fi bine...Strânge-mă de mână şi doreste-ţi...
Să mor dacă am priceput ce a vrut să spună. I-am strâns mâna cât de tare am putut, dar nu aveam nici o idee ce ar trebui să vreau. Am închis ochii şi am încercat să mă calmez, măcar cât să gândesc. Tot felul de imagini mi-au apărut în minte. Lucruri fără sens, flori ciudate, nori şi exagerat de multă lumină, se plimbau prin creierul meu. Am simţit ceva, ca o adiere, dar foarte rece şi înţepătoare. Am deschis ochii rapid, cuprinsă de un sentiment ciudat de teamă. Pământul dispăruse şi ne aflam într-un fel de tunel cu un soi de lumini. Era exact ca în filmele alea SF, cu prea multe efecte speciale.
- Vom ajunge în curând.
- Unde? am întrebat eu pierdută.
Răspunsul care îl doream nu a ajuns. Am continuat să mă uit ca la un spectacol. Era frumos, dar acolo, în acel spaţiu puteam simţi o prezenţă străină, cineva care nu voia ca eu sau Lucifer să fim acolo. Un fel de şoapte îndurerate se auzeau din când în când. Speram ca ele să nu provină din locul spre care ne îndreptam. Acea adiere rece a apărut din nou şi a reuşit să îmi dea fiori.
Am început să ne mişcăm şi mai repede. Am închis ochii şi într-un final ne-am oprit. Aerul din acel loc era înecăcios şi nişte şoapte înfiorătoare deranjau din când în când liniştea.
I-am dat drumul lui Lucifer şi m-am ridicat de jos. M-am uitat încă o dată la el şi am observat că chipul său începea să prindă oarecum culoare. M-am întrebat dacă e bine să mă plimb de nebună prin locul ăsta, dar curiozitatea mi-a interzis să stau. Am început să merg cu paşi mărunţi, atenţi ca să nu pic în cine ştie ce abis. Nu era întuneric, spaţiul acela era dominat de o lumină roşiatică, puţin dureroasă ochilor. Era ca un coridor cu pereţi de piatră pe care erau agăţate nişte arme din loc în loc. M-am apropiat de peretele din stânga şi l-am atins cu oarecare sfială. Locul ăsta mă fascina într-o oarecare măsură şi mi se părea frumos.
- De ce te plimbi aiurea prin casa mea?
- Casa ta? Cum adică?
Am aruncat încă o privire în jur. Casa lui...Nu puteam înţelege de ce a spus asta. M-am întors nedumerită spre Lucifer. Acesta mi-a privit chipul pierdut şi a râs încet.
- Casa mea, iadul meu, a spus acesta continuând să râdă. Nu îţi fă probleme, e sigur, nu o să te mănânce nimic şi mai presus de toate el nu ar îndrăzni să vină aici.
Chiar nu ştiam la cine se referea prin acel 'el', dar am preferat să nu intreb. Gândurile mi-au zburat brusc la Lucius. Am plecat capul şi am simţit un nod în stomac când îmi aminteam de chipul său.
- O să îl găsim, da?
Lucifer a dat din cap, complet neconvingător. De ce îmi face un ca asta? Care e nenorocitul care îmi calcă zilele în picioare? Întrebările acelea stupide veneau în mintea mea complet neinvitate. Erau ca un fel de alinare a sufletului, o consolare că am pe cine da vina şi că există acolo o persoana pe care o voi putea călca pe cap într-o bună zi. Pentru prima dată mi-am dorit să mă răzbun, din toată inima.
- Hei, Jasm...Ştii că s-ar putea să nu îl mai găsim viu şi vreau să poţi trece peste asta.
Cuvintele lui au venit ca o săgeată şi mi s-au oprit direct în suflet. Da, ştiam prea bine că sansele să îl găsim mort sau chiar să nu îl mai văd niciodată pe Lucius erau uriaşe dar am negat asta cu tărie şi nu o să las pe nimeni să mă faca să accept acest lucru.
- Nu! O să trăiască şi chiar foarte bine!
Gâtul mă durea după ultima mea urlătură, fiindcă am strigat acele propoziţii cuprinsă de nervozitate. Acum ştiu sigur că lucrurile se vor sfârşi bine. Nimeni, dar absolut nimeni în lumea asta nu poate spune altceva.
Lucifer P.O.V.
Mă uitam la ea cum stă cu capul plecat şi neagă moartea lui Lucius. Ah, nu voiam ca ea să sufere. DIntre toţi cei implicaţi în rahatul ăsta ea e cea mai nevinovată, cea mai pură şi cea mai fragilă.
- De ce mă ajuţi, Lucifer? a întrebat Jasmine întrerupându-mi şirul gândurilor.
Aş fi urlat în gura mare de ce, dar m-am abţinut. Nu era nevoie şi de confesiunile mele penibili şi aşa situaţia era mizerabilă.
- Pentru că...M-ai ajutat şi tu pe mine. Mi-ai readus trecutul înapoi şi mi-ai deschis ochii.
Se uita nedumertiă la mine. Habar n-am dacă a crezut o boabă din ceea ce am spus, dar ideea e că această pasiune a mea trebuie să o ştiu doar eu şi trebuie să se stingă o dată şi o dată fiindca îmi roade sufletul. Trebuia să recunosc, niciodată nu am simţit atâtea în aşa puţin timp. Eram străin de ceea ce înseamnă sentiment şi un m-am obosit niciodată să aflu mai multe despre ceea ce poate face inima cu o fiinţă şi nici nu m-am aşteptat ca un viitor arhanghel să mă aducă în starea asta.
San`q de critica Jasmine si Toxic, va multumesc ca mi-ati mentionat greselile ^^
Si thanks de comm Savarina Ali...Btw, sa stii ca nu aveam de gand sa renunt, sub nici o forma, dar avand in vedere de cat timp nu am postat nu e de mirare ca ai crezut asta...
Si intr-un final am revenit cu capitolul de care am tras mai bine de 4 zile, fiindca inspiratia s-a ascuns pe lumea ailalta.
Capitolul 13
Jasmine P.O.V.
Morţii au mereu chipul alb. Ochii închişi nu fac altceva decât să mă sperie şi mai mult. Alte aspecte nu mai sunt necesare, tot ce fac ele este să mă îngrozească. Am închis ochii pentru câteva clipe. Am tras adânc aer în piept şi un miros uşor dulce mi-a inundat plămânii. Era ca aroma unei flori foarte ciudate, dar nu îmi placea. Parfumul acela mi-a provocat o stare de greaţă şi pentru un moment am simţit un licăr de curiozitate, ce mă împingea să îi caut sursa. Dar am deschis ochii şi am dat din nou de trupul nemişcat al lui Lucifer.
- Trezeşte-te! Nu ai nici un drept să mă laşi aici singură!
Urletele mele pline de inconştienţă au răsunat în stradă. Pur şi simplu am uitat că mai există lume, că mă poate auzi cineva, dar eram disperată. Cuprinsă de teamă i-am luat mâna într-a mea. Era ca şi cum ţineam o piatră, fără viaţă. Am plecat capul şi am scrâşnit din dinţi. Am putut simţi o strângere uşoară, fără vlagă.
- Lucifer!
Exclamaţia mea a scos un geamat de la el.
- Voi fi bine...Strânge-mă de mână şi doreste-ţi...
Să mor dacă am priceput ce a vrut să spună. I-am strâns mâna cât de tare am putut, dar nu aveam nici o idee ce ar trebui să vreau. Am închis ochii şi am încercat să mă calmez, măcar cât să gândesc. Tot felul de imagini mi-au apărut în minte. Lucruri fără sens, flori ciudate, nori şi exagerat de multă lumină, se plimbau prin creierul meu. Am simţit ceva, ca o adiere, dar foarte rece şi înţepătoare. Am deschis ochii rapid, cuprinsă de un sentiment ciudat de teamă. Pământul dispăruse şi ne aflam într-un fel de tunel cu un soi de lumini. Era exact ca în filmele alea SF, cu prea multe efecte speciale.
- Vom ajunge în curând.
- Unde? am întrebat eu pierdută.
Răspunsul care îl doream nu a ajuns. Am continuat să mă uit ca la un spectacol. Era frumos, dar acolo, în acel spaţiu puteam simţi o prezenţă străină, cineva care nu voia ca eu sau Lucifer să fim acolo. Un fel de şoapte îndurerate se auzeau din când în când. Speram ca ele să nu provină din locul spre care ne îndreptam. Acea adiere rece a apărut din nou şi a reuşit să îmi dea fiori.
Am început să ne mişcăm şi mai repede. Am închis ochii şi într-un final ne-am oprit. Aerul din acel loc era înecăcios şi nişte şoapte înfiorătoare deranjau din când în când liniştea.
I-am dat drumul lui Lucifer şi m-am ridicat de jos. M-am uitat încă o dată la el şi am observat că chipul său începea să prindă oarecum culoare. M-am întrebat dacă e bine să mă plimb de nebună prin locul ăsta, dar curiozitatea mi-a interzis să stau. Am început să merg cu paşi mărunţi, atenţi ca să nu pic în cine ştie ce abis. Nu era întuneric, spaţiul acela era dominat de o lumină roşiatică, puţin dureroasă ochilor. Era ca un coridor cu pereţi de piatră pe care erau agăţate nişte arme din loc în loc. M-am apropiat de peretele din stânga şi l-am atins cu oarecare sfială. Locul ăsta mă fascina într-o oarecare măsură şi mi se părea frumos.
- De ce te plimbi aiurea prin casa mea?
- Casa ta? Cum adică?
Am aruncat încă o privire în jur. Casa lui...Nu puteam înţelege de ce a spus asta. M-am întors nedumerită spre Lucifer. Acesta mi-a privit chipul pierdut şi a râs încet.
- Casa mea, iadul meu, a spus acesta continuând să râdă. Nu îţi fă probleme, e sigur, nu o să te mănânce nimic şi mai presus de toate el nu ar îndrăzni să vină aici.
Chiar nu ştiam la cine se referea prin acel 'el', dar am preferat să nu intreb. Gândurile mi-au zburat brusc la Lucius. Am plecat capul şi am simţit un nod în stomac când îmi aminteam de chipul său.
- O să îl găsim, da?
Lucifer a dat din cap, complet neconvingător. De ce îmi face un ca asta? Care e nenorocitul care îmi calcă zilele în picioare? Întrebările acelea stupide veneau în mintea mea complet neinvitate. Erau ca un fel de alinare a sufletului, o consolare că am pe cine da vina şi că există acolo o persoana pe care o voi putea călca pe cap într-o bună zi. Pentru prima dată mi-am dorit să mă răzbun, din toată inima.
- Hei, Jasm...Ştii că s-ar putea să nu îl mai găsim viu şi vreau să poţi trece peste asta.
Cuvintele lui au venit ca o săgeată şi mi s-au oprit direct în suflet. Da, ştiam prea bine că sansele să îl găsim mort sau chiar să nu îl mai văd niciodată pe Lucius erau uriaşe dar am negat asta cu tărie şi nu o să las pe nimeni să mă faca să accept acest lucru.
- Nu! O să trăiască şi chiar foarte bine!
Gâtul mă durea după ultima mea urlătură, fiindcă am strigat acele propoziţii cuprinsă de nervozitate. Acum ştiu sigur că lucrurile se vor sfârşi bine. Nimeni, dar absolut nimeni în lumea asta nu poate spune altceva.
Lucifer P.O.V.
Mă uitam la ea cum stă cu capul plecat şi neagă moartea lui Lucius. Ah, nu voiam ca ea să sufere. DIntre toţi cei implicaţi în rahatul ăsta ea e cea mai nevinovată, cea mai pură şi cea mai fragilă.
- De ce mă ajuţi, Lucifer? a întrebat Jasmine întrerupându-mi şirul gândurilor.
Aş fi urlat în gura mare de ce, dar m-am abţinut. Nu era nevoie şi de confesiunile mele penibili şi aşa situaţia era mizerabilă.
- Pentru că...M-ai ajutat şi tu pe mine. Mi-ai readus trecutul înapoi şi mi-ai deschis ochii.
Se uita nedumertiă la mine. Habar n-am dacă a crezut o boabă din ceea ce am spus, dar ideea e că această pasiune a mea trebuie să o ştiu doar eu şi trebuie să se stingă o dată şi o dată fiindca îmi roade sufletul. Trebuia să recunosc, niciodată nu am simţit atâtea în aşa puţin timp. Eram străin de ceea ce înseamnă sentiment şi un m-am obosit niciodată să aflu mai multe despre ceea ce poate face inima cu o fiinţă şi nici nu m-am aşteptat ca un viitor arhanghel să mă aducă în starea asta.