Dincolo de hartie si creion +18

[Clau~]

Capitolul 2

Data limita, data limita, data limita! Atat puteam gandi. Era ora doua noaptea si eu mai aveam inca cinci pagini de terminat. Cam cat de greu trebuie sa fie sa faci asta? Probabil ca am si uitat cum e sa ai timp liber din moment ce de cand predau un set de pagini vine alt manuscris, cu alta idee si trebuie iar sa ma apuc de desenat fara oprire. Plus ca pentru luna aceasta a trebuit sa fac un personaj nou, sa-l introduc in actiune. Daca as mai fi avut optsprezece ani cu siguranta nu m-as mai fi apucat de asta. Insa asta era acum zece ani, cand a fi painter mi se parea ceva usor, lejer si plin de amuzament. Nu asta arata fata mea acum... Cearcanele proeminente imi ascundeau o parte din ochii mei a caror irisi erau infloriti pestrit cu un violaceu sters. Pleoapele imi cadeau greu, fiind mai mult decat adormit iar parul meu negru-bleumarin era ravasit, lasat sa cada pe langa obraji rozalii si pe fruntea ingusta. Deodata o furnicatura ma facu sa stranut.
- Probabil ca nu e bine sa stau cu geamul deschis tot timpul, am spus eu mai mult pentru mine. Nu ca as fi avut cui sa spun, in tot apartamentul asta imens fiind singur. Cred ca uitasem si ce-i aia singuratate din moment ce nici macar pauza de mers la baie nu mai aveam. M-am ridicat de pe jos, dintre foile desenate, lasand creionul sa-mi cada la intamplare si am inchis geamul, mai intai inspirand putin aer. Parfumul noptii se simtea cu un iz aparte, un misterios miros ce imi ineca simturile intr-o moleaseala continua.
M-am intors in schimb la lucru... Patru ore de munca continua si era gata. Am alergat cu ultimele puteri si am predat foile editorului iar cand am ajuns acasa, am intrat incaltat, lovindu-ma de podeaua rece. Apoi... Somn de voie.
M-am trezit cu o durere serioasa de oase. Cred ca era deja amiaza. Ma simteam odihnit chiar daca dormisem pe jos. Aveam unele seri in care nici macar cafelele repetate nu ma tineau in priza adormind pur si simplu in fund. Acum era bine ca ajunsesem in casa. M-am dezbracat de toate hainele in drum spre baie apoi am lasat apa sa imi clateasca corpul. Dupa ce eram cat de cat revigorat m-am gandit ca in mini-vacanta asta de trei zile puteam sa ma mai destind si eu un pic. Dar cum?
Am hotarat sa incep prin a manca. M-am imbracat, calcand pe hartiile mazgalite si hainele murdare, dand cu piciorul la canile de cafea goale si impiedicandu-ma de papucii lasati prin toata casa. Am iesit din apartament si am luat-o spre un restaurant. Ajuns acolo mi-am luat pranzul, cat trei mese de fapt. Chelnerul se uita la mine ca la extraterestri, avand in vedere imensitatea comenzii ce o cerusem, insa atat timp cat ii lasam un bacsis bun nu cred ca avea sa ma streseze cu privirea lui idioata. Am parasit si restaurantul si dupa ce m-am plimbat putin prin oras admirand metropola ce se infatisa mai aglomerata ca niciodata, am ajuns acasa, din nou in acea mizerie infernala.
Asa nu se mai poate! mi-am spus eu suflecandu-mi manecile bluzei pentru a ma apuca de curatenie. Am strans, spalat, aspirat tot, pana la ultima farama de praf, pana la ultima cana, iar dupa vreo ora de curatat am cazut rupt de oboseala in fata televizorului. Noroc ca erau numai tampenii nefolositoare, astfel putand sa adorm. Avand un stil de viata dezordonat, sarind mesele si somnul din timpul noptii nu puteam sa dorm. Corpul meu nu era obisnuit cu somnul asa ca dupa vreo trei-patru ore de somn adanc m-am trezit.
M-am uitat pe cadranul ceasului si am vazut ca e abia ora 23, ceea ce insemna ca am dormit mai mult decat crezusem. Ma asteptam; la cat am avut de munca in ultima luna. Sper ca macar cititorii sa aprecieze detaliile lucrate fin, toate acele pagini. Nu degeaba eram Ai Mikaze, bine cunoscut... Da. Ca scriitor eram cunoscut ca femeie, desi eram barbat in toata firea. Bine, nu chiar. Nu eram genul de barbat lucrat la sala ce pur si simplu da pe spate toate „puicutele” cu muschii lui de Adonis. Ci mai degraba modelul acela de baiatel inocent ce abia poate pronunta doua cuvinte cand e intimidat si se inroseste daca cineva il priveste insistent. De fapt; nici nu stiu daca eram rimid, caci la cat am intrat in contact cu lumea cam de cand m-am apucat de manga abia mai stiu cateva nume ale unor persoane cu care nici macar nu am tangente prea mari decat un "Buna ziua" respectuos pe strada. Cu toate astea nu resimteam singuratatea, poate pentru ca nu prea stiam cum e sa ai companie si cum e sa nu ai. "Singuratate"; un termen cam vag pentru cineva care nu a mai stat de vorba cu nimeni -inafara de el insusi- timp de mai bine de trei ani.
M-am rezemat cu coatele de marginea balconului privind la sclipirea necontenita a Tokyo-ului, oras care nici in cele mai adormite zile nu doarme. Parul meu lung era fluturat de o adiere calda a vantului de primavara si daca ascultam atent, trecand de zgomotul infernal al motoarelor turate la maxim, puteam auzi linistea nocturna.
Cred ca din romantismul si poezia asta a existentei mele am si devenit scriitor de manga shounen ai, recunoscut prin „Koi ja nai”. Desi lumea credea ca eu chiar sunt femeie –asta, dupa spusele editorului meu, dand bine in fata cititorilor- Ai Mikaze, una din cele mai bune scriitoare de manga eram de fapt eu; Ai Mikaze, tipul ce sta ingropat in hartii si mormane de haine, ce uita cum ii cheama pe prietenii lui si care sta si viseaza la iubiri prin carti insa nu a fost indragostit niciodata.