Oameni de hartie

[Nevermind]

Oamenii de hârtie. Vântul le flutură gândurile ducându-le cine ştie unde, departe de inimile lor pătate de sângele trecutului. Se gândeau la ei, la cei care i-au făcut să sufere şi la ceea ce au devenit. Fiinţe fără suflet, gânduri sau idei. Au smuls veninul vieţii ca întrun vis ce părea o eternitate, ca şi cum nu s-ar mai fi putut termina. Pentru ei lumea nu mai exista. Erau ca şi morţi. Se simţeau neputincioşi, simţeau că trăiau fără vreun scop şi nu se puteau ajuta. Parcă se scufundau în abis fără garanţia că vor supravieţui. Îşi purtau masca fericirii, dincolo de aceasta chipul lor fiind intact, fără vreun sentiment.
Inimile lor erau precum frunzele. Se puteau usca oricând. Aveau câteva secunde de trăit, pentru ei părând ani. Camera în care se aflau, fără uşi sau ferestre îi sufocau în fiecare clipă. Erau legaţi cu lanţuri invizibile fără posibilitatea de a se mişca aşteptându-şi sentinţa. Măştile se crăpau, plângeau, se sufocau, nu mai suportau acea tortură. Sufletele nemai putând rezista începuseră să ţâşnească dispărând prin pereţi urlându-şi numele uitate de timp. Timpul nu iartă, ci uită. Uită tot ce este lăsat să fie uitat şi pune deseori o întrebare „Nu este mai bine să nu uiţi? Momente importante din viaţa ta există şi nu le lăsa să putrezească într-un colţ întunecat din mintea ta.” Le mureau sufletele încet, încet, ei fiind neputincioşi, pur şi simplu stând fără să facă nimic.
Respiraţia le devenea din ce în ce mai grea, gândindu-se la trecutul lor rece, aceea fiind cea grea formă de tortură. Erau deja ca nişte rorboţi, fără sentimente sau gânduri. Praful îi obliga să îşi ţină ochii închişi, amintirile zburându-le pe lângă urechi. Raţiunea parcă luând-o razna în acel loc plin de nimic. Acel nimic care îi băga în sperieţi făcându-i să înnebunească. În aer plutea un parfum, cel al morţii. Se putea simţi mirosul, fiind unul de crini. „Cum? Moartea are miros de crini?” Camera era albă şi goală, deşi de undeva se puteau observa razele soarelui, dar nu se putea ştii de unde veneau. Amintirile le erau în ceaţă, nimic concret nu putea fi.
„Sentimentele şi amintirile ne vor muri, şi noi la fel!” Diferite cadre din trecut apăreau în faţa ochilor minţii, înşelându-i tot timpul. Acea încredere falsă nu îi părăsea, ei crezând că vor scăpa, vor pleca de acolo. Pur şi simplu greşeau. Mâinile de gheaţă le-au dat drumul ochilor, oamenii auzind din spate scârţâitul unei uşi. În acel moment parcă şi lanţurile s-au rupt, iar ei au păşit cu încredere afară din acea cameră a torturii, măştile revenindu-le pe chip. Au mers de-a lungul unui hol lung, parcă fără sfârşit. Mergeau şi mergeau crezând că drumul nu se va mai termina, încrederea dispărând din nou, încet, măştile iarăşi crăpându-se. Într-un final au ajuns în faţa unei uşi din lemn pe care erau scrijelite nişte cuvinte, „Muzica plânge”. De un pas in spate a fost nevoie pentru a auzi cântecul ce venea din interiorul camerei.
Uşa s-a deschis sub privirile nedumerite ale acelor fiinţe ciudate, de hârtie. În mijlocul camerei era un pian vechi. De la el provenea acea melodie tristă, dar superbă, dar nu cânta nimeni, ci doar sunetele ce veneau din pian. Măştile câtorva se crăpaseră în totalitate, pe chipul lor fiind numai sânge, sângele dezamăgirii ce le-a provocat moartea. Cei rămaşi plecaseră pentru a căuta o cale de ieşire din acel iad al amintirilor şi încercărilor disperate de a rămâne în viaţa, nesemnificativă pentru ei.
O nouă cameră, de această dată fără vreo uşă, în interiorul ei fiind doar o lumină ce pâlpâia slab, iar pe unul dintre pereţi, din nou erau scrijelite doar câteva cuvinte „Moartea ţi-e prieten, există viaţă şi dincolo de moarte!”. Măştile tuturor dispăruseră, ei înţelegând mesajul, începând să se caţere pe pereţii vechi, uitaţi de vreme. Şi se căţărau, sus, cât mai sus, până la tavan, dispărând incet, din ei rămânând doar bucăţi de hârtie pe care erau scrise vagi amintiri şi regrete. Rămăsese unul în viaţă, privind uimit cum ceilalţi, ce erau pur şi simplu părţi din el, fiecare parte cu un sentiment, ce acum dispăruse. Se detaşase de toate sentimentele, crezând că este mai bine, iar în acel moment, văzând că toţi au murit apăruseră şi regretele.
Masca sa nu mai era ca înainte. Nu era crăpată. O parte era roşie, fără nimic, fără expresii, iar cealaltă jumătate fiind albă cu un zâmbet fals, iar acel alb chinuindu-se să exprime puritatea zâmbetului, totuşi în zadar. Începuse să alerge, disperat, ştiind că la un moment dat sigur va muri, fără vreun sentiment, singurul pe care îl poseda fiind cel de teamă. Era teama de a muri, de a dispărea de pe faţa pământului, fără să lase nimic în urma sa. Într-un sfârşit a ajuns afară prăbuşindu-se dându-şi seama că acel loc fusese doar o iluzie, el trebuind să îşi ţină toate acele sentimente în frâu, dar a dat greş, masca sa dispărând, în acelaşi timp cu el şi cu teama sa. „…există viaţă dincolo de moarte”, cine ştie ce îl aştepta.