Damnatii din sufletul noptii

[Eve.]

Treisprezece decembrie 1765, Venetia.

Aceasta a fost ziua nasterii mele, ziua mortii mele. Ma numesc Alessio di Damiano, astazi implinesc 21 de ani.

In acea seara ma plimbam pe strazile Venetiei. Era noapte. O noapte rece, alba. O seara in care lacrimile inghetate ale cerului imi creeau un covor alb. Daca ma gandesc, imi amintesc ca il doream rosu. Sa ma faca sa ma simt precum un nobil, precum printul ce doream sa fiu, cu toate ca eram doar un muzician.
Eram nesabuit, recunosc. Nu ma multumeam cu putin sau cu moderat, nici cu foarte mult, eu doream totul. Visam sa am totul.

M-am oprit brusc cand am simtit o adiere rece ce mi-a zgariat fata. Mintea mi-a stat in loc.
O silueta se apropia, cu pasi eleganti si miscari de felina. Arata mai degraba ca o fantoma, caci nu imi parea ca atinge pamantul, ci mai degraba plutea, pe moment nerealizand de ce. Atunci am vazut-o pentru prima data. Era uimitoare, se apropia incet, abia lasand urme in zapada. De la distanta imi era imposibil sa ii vad chipul, dar un lucru imi sari in ochi. Pielea sa alba, secata de sange, palida si neteda asemenea unui chip de marmura pe care il vezi la statuile ingerilor din biserici.
De ce nu imi continuam drumul? Stiam ca as fi putut sa o fac, dar... nu vroiam. Doream sa vad trupul acela neomenesc cum se apropie. Chipul ei alb ma ducea cu gandul la petalele firave ale crinului.
Era langa mine. Asa frumusete nu am crezut ca imi va fi dat sa vad. Avea ochii ca doua flacari albastre ce straluceau inuman. Eram captivat.
Ea s-a apropiat de mine si mi-a atins fata. Degetele ei erau ca cele ale unui pianist, lungi, subtiri si sensibile. Parul negru ii era despletit, dandu-i voie vantului sa se joace cu el dupa bunul plac, facandu-ma sa ma gandesc la valurile agitate ale marii pe timp de noapte. I-am privit buzele ce aratau ca un desen perfect de sange facut pe zapada proaspata.
Am aflat ca o chema Rosalie Ramazzotti. Ce nume delicat... Ii adoram vocea senzuala, dar inocenta. Am inceput sa vorbim despre nimicuri, banalitati, de parca ne cunosteam, dar nu m-am putut abtine sa nu ma simt atras de ea. Imi amintesc si acum ce mi-a spus, conversatia ce m-a ucis:
-Dragule, ma iubesti?
Era frumoasa si eu o doream, nu o iubeam atunci, dar i-am spus ca da.
-Atunci cum ar fi sa petrecem eternitatea impreuna?
-Fantastic, iubito, fantastic.
Nu stiam ca se referea la sensul de baza al cuvantului ''eternitate''.
-Atunci, imi daruiesti sangele tau?
Am crezut inca o data ca e o metafora, un mod placut, diferit de a se exprima, mare greseala am facut. Mi-a zambit, apucandu-ma de umeri cu degetele ei frumoase. Era asa de puternica incat nu imi mai puteam misca nici un muschi. Eram paralizat.
I-am zambit la randul meu crezand ca era vorba de emotiile prin care aparent treceam. Ea s-a apropiat, cu trupul ei suplu si rece si si-a afundat caninii in pielea subtire a gatului meu. Nu ma durea, era o senzatie placuta, ca si cand as fi fost drogat pentru prima data, si nu doream sa se termine.
Dar s-a terminat.
Venele imi erau golite de sange, iar eu ma intrebam cum de mai traiesc.
-Iubitule, vrei sa traiesti restul eternitatii alaturi de mine? Acesta este pretul pe care il are sangele meu, viata ta.
M-am fortat sa ii raspund. Doream sa traiesc, ma temeam de moarte. Rosalie si-a muscat incheietura, sugand sangele ce ii curgea. Dupa cateva secunde s-a aplecat deasupra mea si m-a sarutat, dandu-mi mie sangele. La inceput a fost dezgustator. Gustul metalic ce mi se strecura printre dinti si imi inunda gura, dar apoi si-a schimbat aroma devenind dulce, delicios. Am baut ca un calic tot, pana la ultima picatura. Atunci a inceput cosmarul. Intregul meu corp incepuse sa ma doara, fiecare organ era in agonie, iar ea statea deasupra mea zambind, aratandu-si coltii insangerati. Sufeream cum n-am crezut ca e posibil, as fi tipat daca gatul meu nu era asa de incordat, si cred ca as fi plans daca ochii nu imi erau asa seci. M-am zvarcolit prin zapada incercand sa alung durerea, insa fara folos. Am auzit-o pe ea spunandu-mi ca e in regula, ca e doar trupul ce imi moare. Aveam impresia ca fiecare os al meu suporta o presiune mult prea mare si este pe punctul de a ceda, de a se sfarama. In acel moment, auzul meu aproape surd, era capabil sa auda cum fiecare muschi se incolaceste din ce in ce mai tare pe schelet, ca un sarpe pe prada. Pana si pielea imi crapa de agonie, ma simteam de parca propriul corp nu ma mai putea cuprinde. M-am speriat si m-am panicat si mai mult, nu aveam scapare. Fata s-a lungit deasupra mea, lipindu-si acele buze blestemate de urechea mea. Incepuse sa imi cante incet o melodie foarte lenta. Imi amintesc versurile de parca le-as fi auzit de un milion de ori, dar a fost o singura data.

Dormi iubite print, caci azi vei muri
Dormi dulce print, caci azi vei deveni
Dormi scumpul meu, vampir
Dormi, caci azi vei muri
Dormi, caci maine te vei trezi...

Am adormit. Intreg somnul mi-a fost bantuit de imagini ingrozitoare. Femei si copii care erau secatuiti de viata de catre monstrii albi. Vedeam cum lichidul ce avea sa ma tina in viata se scurgea intr-un mod obscen din gurile deschise ale unor creaturi atat de senzuale si intunecate, cum isi stergeau buzele rosii cu degetele de marmura, degete ce pareau ca puteau fi rupte cu atata usurinta de catre cineva. Le simteam ochii cum imi strabat corpul, cum imi inunda mintea cu venin satanic, inima parand a fi scaldata intr-o licoare ce o sfarama si o ardea precum focurile iadului. Vroiam sa ma trezesc, dar lanturile abisale ale acelor imagini ma tineau tintuit in fantezii negre, vroiam sa imi deshid ochii si sa scap din acea tortura, dar demonii pareau sa doreasca a ma lasa fara sa-mi arate sange clocotit si carne calda. Cand am crezut ca voi fi captiv in acea lume a mintii mele, strigatele unei persoane atat de cunoscute m-au trezit.
La inceput nu erau decat niste ecouri ale propriului meu nume. Nu auzeam decat: "Lio! Trezeste-te! Alessio, hai prietene, deschide ochii!" Era vocea lui Fabian. Dupa cateva secunde am simtit lovitura palmei sale peste obrazul meu. Am inceput sa clipesc, dar imediat mi-am acoperit ochii. Soarele ma deranja provocandu-mi o stare de greata, facandu-ma sa ma simt ca si cum urma sa fiu zdrobit de acea lumina slaba.