Multumesc muult pentru comentarii :* >:d< Ma bucur ca povestea mea devine interesanta. Am adus in sfarsit capitolul 15, care sper ca o sa va placa ;) Scuzati dimensiunile imense, dar nu am avut ce-i face. Si inca el ar fi trebuit continuat, dar dupaia m-am gandit ca iesea prea mare :)) Deci m-am gandit sa ma opresc aici si sa mai fac un capitol pentru ceea ce va urma.
A, da, si imi cer scuze de cantitatea dialogului in caz ca vi se va parea cam mult, dar la anumite chestii mi s-a parut mai amuzant cu dialog la anumite parti.
Lectura placuta!
Capitolul 15
Primul lucru de care mi-am putut da seama când m-am trezit a fost faptul că mi se cam învârtea capul. Şi încă bine. Ce naiba ce întâmplase?
M-am ridicat şi, după ce mi-a mai trecut puţin ameţeala, suficient cât să mă pot concentra cât de cât, am început să privesc în jur încercând să-mi dau seama unde mă aflu. Locul arăta precum o cameră obişnuită. Într-un fel ciudat îmi amintea de camera din casa lui Ryan. Erau destul de asemănătoare.
Ryan...
Atunci mi-am amintit brusc tot ceea ce se întâmplase. Mă dusesem în parc, iar Andrews apăruse de nicăieri exact când eu voiam sămă întorc acasă. Şi, ca şi cum lucrurile nu stăteau şi aşa destul de rău, m-am mai şi trezit cu el din spatele meu. Apoi mai ştiam că folosise o vrajă pentru a mă face să adorm. Şi cine ştie unde mă aflam de data asta.
Răspunsul l-am primit destul de repede. Tot uitându-mă în jur, la un monent dat, am zărit de partea cealaltă a camerei nişte bare ca acelea pe care le vezi in filmele poliţiste că se află în dreptul celulelor de la puşcărie.
Într-un mod ciudat toată chestia asta mă amuza. Chiar şi mie mi se părea greşit totul. Adică, nu ar fi trebuit să fiu speriată, întrebându-mă ce avea să se întâmple cu mine acum? Asta mi se părea o reacţie destul de normală şi logică de altfel. Dar nu. Eu doar stăteam acolo holbându-mă la acele bare, gândindu-mă la ridicolul întregii situaţii. Deci asta era aşa-zisa închisoare din Lumea Vrăjitorilor. Având în vedere faptul că se presupunea a fi o închisoare camera în sine mi se părea mult prea comodăm, ca să zic aşa.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Ce gânduri aveam şi eu.
Apoi un alt gând mi-a invadat mintea. Până acum nu fusesem niciodată în lumea asta. Cel puţin eu nu îmi aminteam să fi fost vreodată. Şi primul loc pe care îl văd e închisoarea. Asta da ironie a sorţii.
Poate că ar fi trebuit să mă gândesc la un plan pentru a scăpa de aici, dar nu am fost niciodată prea bună la chestii de genul. Şi, decât să dau peste şi mai multe belele, mai bine aşteptam să văd ce se mai întâmplă.
Am studiat camera şi mai atent, dar nimic nu mi-a atras atenţia în mod deosebit. În consecinţă, peste vreo zece minute eram deja plictisită de atâta stat degeaba.
Brusc, am auzit o pereche de paşi ce păreau că se apropie de locul unde mă aflam eu. Încă o dată, sentimentul pe care l-am avut nu a fost de teamă, ci pur şi simplu de curiozitate. Şi eram atât de plictisită încât orice schimbare era binevenită. Paşii s-au oprit în dreptul „celulei†mele, iar de partea cealaltă a „gratiilor†am putut zări o fetiţă care, cel puţin aşa cred, era cu doi sau trei ani mai mică decât mine. Părul blond şi drept îii depăşea cu foarte puţin umerii, bretonul căzându-i într-o parte pe frunte, iar ochii de un albastru deschis mă priveau cu superioritate. Fetiţa asta mi se părea cunoscută. O mai văzusem undeva, parcă. Apoi mi-a picat fisa.
- Tu eşti fata aceea pe lângă care am trecut pe stradă, m-am trezit zicând.
Asta a părut să o amuze pentru că în secunda următoare a bufnit-o râsul. Nu înţelegeam prea bine de ce era atât de amuzată. Spusesem eu ceva haios?
După ce i-a trecut în mare măsură criza de râs m-a privit cu aceeaşi ochi plini de superioritate. Cine mai era şi puştoaica asta, de fapt?
- Nu-mi vine să cred. Ai fost prinsă şi vei fi dusă în faţa consiliului pentru a fi judecată pentru faptele tale, iar tu spui asemenea lucruri.
Tonul, ca şi ochii, se voia a fi superior. Dar tot ce a reuşit să-mi creeze a fost o stare de enervare. Fetiţa asta mi se părea cam îngâmfată.
Dar cel puţin aflasem şi eu de ce mă aflam aici. Şi nu eram prea încântată de ideea de a fi faţă în faţă cu acel consiliu şi de a-l vedea pe Andrews râzându-mi în nas. Acum chiar că trebuia să găsesc o cale de a scăpa de aici. Şi poate că puştoaica aceasta mă putea ajuta. Fără voia ei, bineînţeles.
În astfel de momente faptul că sunt destul de aeriană mă ajută destul de mult. Acest lucru îmi permite să să gândesc destul de raţional în astfel de momente, deoarece, fiincă nu mă prind de pericolul în care mă aflu, nu imediat cel puţin, nu intru în panică.
- Vrei să mai ştii ceva? În momentul în care se va dovedi că eşti una dintre vinovate Ryan va realiza în sfârşit cât de imensă a fost greşeala lui.
Ryan? Ia stai aşa. Deci Ryan o ştia pe puştoaica asta? Acest lucru mi s-a părut destul de ciudat, deci nu m-am putut abţine să nu o întreb de unde îl ştie pe Ryan.
- Deci nu ştii? De fapt, mi se pare chiar normal. El nu vorbeşte despre mine niciodată. Ryan este fratele meu.
Această nouă informaţie aproape că m-a lăsat cu gura căscată. Nu din cauza faptului că Ryan are o soră mai mică de care nu pomenise nimic, ci din cauza personalităţii ei, care mi se părea în totală opoziţie cu cea a fratelui ei.
Îmi venea să râd de propriile-mi gânduri. Până la urmă, de ce mi-ar păsa atât de tare de diferenţele dintre ei? Eu nu trebuia decât să scap de aici.
Acum, această blondă, începuse să-mi spună ceva cum că ea are mai multe şanse să ajungă în consiliu decât fratele ei şi alte astfel de aberaţii. Chestiile de genul nu numai că nu mă interesau, dar mă şi plictiseau. În consecinţă, peste vreo cinci minute am început să casc. Asta a părut să o deranjeze pentru că şi-a întrerupt propoziţia pe la jumătate şi m-a fixat cu o privire destul de supărată.
- Ştii, pentru cineva prins în fapt ar trebui să fii mai respectuoasă. Până la urmă sunt fiica şefului consiliului.
- Îmi pare rău piticanie, dar respectul meu se câştigă. Nu mă interesează absolut deloc cine eşti.
Am zis toate astea pe un ton plictisit peste măsură. Asta a părut să o enerveze şi mai rău. Apoi m-am gândit că poate în felul acesta o pot păcăli şi poate că va face vreo prostie care pe mine să mă ajute. Nu mai aveam prea multe de pierdut în acest moment, până la urmă.
- „Piticanie� Cum îndrăzneşti? Îţi arăt eu ţie!
Părea destul de nervoasă acum. Ajunsese să ţipe la mine de-a dreptul. Mergeam în direcţia cea bună, asta era sigur.
- A, da? Şi mai exact cum vei face asta? Dacă nu ai observat nişte bare te opresc să faci ceva împotriva mea, am zis pe un ton ce se voia a fi superior.
Drept răspuns a băgat mâna în buzunarul blugilor pentru a scoate la iveală o cheie. În acel moment avea o faţă care sugera că învinsese.
- Tata a avut destulă încredere în mine încât să îmi dea mie sarcina de a sta cu ochii pe tine.
Aşadar lucrurile deveneau destul de serioase acum. Iar dacă spunea adevărul şi acea cheie chiar era de la această „celulă†trebuia sa fac în aşa fel încât să o determin să facă greşeala de a deschide uşa.
Asta o să fie chiar amuzant, am gândit abţinându-mă cu greu să nu zâmbesc.
Am dus mâna dreaptă în dreptul gurii, simulând un căscat plictisit şi am privit-o cu cei mai deznteresaţi ochi de care eram în stare.
- Aşa, deci ai o cheie. Mare brânză. Cred că nici măcar nu e de aici şi că tot ce vrei tu e să te dai mare.
Aici cred ca am atins o coardă sensibilă pentru că expresia feţei i s-a schimbat brusc devenind foarte nervoasă. A băgat cheia în broască pentru ca imediat după aceea să deschidă uşa şi să intre înăuntru. Bineînţeles, cheia a rămas în broască. Fetiţa asta chiar ca era blondă...
Bingo!
Pe un ton plin de subînţeles m-a întrebat ce mai am de spus acum. Drept răspuns i-am trmis cea mai plictisită privire de care eram în stare. A folosit magie pentru a trimite câteva cărţi în direcţia mea, dar le-am evitat fără prea mari eforturi. Văzând că nu are nicio şansă a decis să-şi folosească forţa fizică împotriva mea. Din păcate pentru e, învăţasem câte ceva de la sora mea, aşa că din trei mişcări i-am imobilizat mâinile la spate pentru ca mai apoi să o împing cât colo. A căzut pe podea, iar eu am decis să profit de acest lucru pentru a ieşi de acolo. Am închis uşa şi am încuiat-o luând şi cheia din borască.
Am reuşit! Am gândit fiind foarte mândră de mine însămi.
A venit la uşă strigând în gura mare că nu pot să-i fac una ca asta. Ori era prea sigură pe ea ori era chiar naivă.
- Ei bine, tocmai am făcut-o. Sper să ai o şedere plăcută.
Am zis asta pe un ton ironic, am pus cheia pe jos, într-un loc unde îi era imposibil să ajungă şi am luat-o la fugă pe coridor. Apoi am realizat că ar trebui totuşi să găsesc o deghizare. Până la urmă, nu ştiam ce cred toţi ceilalţi de aici despre mine şi nu prea îmi permiteam să risc. Am intrat în prima cameră pe care am găsit-o, sperând din tot sufletul să fie goală. Şi am avut noroc. Chiar aşa şi era. Mi-am amintit vraja pe care mătuşa mi-o arătase înainte de a pleca şi m-am gândit că aş putea să o pun în aplicare.
Dar în cine să mă transform?
PuÅŸtoaica ieÅŸea din discuÅ£ie pentru că se presupunea că „stătea cu ochii pe mineâ€. Singura variantă rămasă era Ryan. Iar, având în vedere faptul că mă holbasem la el cam toată ziua, nu mi-a fost greu să-mi amintesc cum arată. M-am concentrat cât am putut de mult, iar apoi am zis în gând „transformareâ€. Apoi mi-am dat seama că nu prea aveam idee la cât apune soarele ÅŸi nu prea aveam cum să-mi dau seama. M-am uitat la ceasul de la mână care arăta ora ÅŸase ÅŸi jumătate seara. Nici asta nu mă ajuta. Dar mi-am amintit o vrajă prin care puteam face ca anumite obiecte să scoată un sunet precum ceasul deÅŸteptător la un moment fix. AÅŸa că l-am setat să sune cu zece minute înainte de apusul soarelui. Asta doar pentru a fi sigură că nu voi da de alte belele. Am ieÅŸit din cameră ÅŸi am început să merg în direcÅ£ia în care alergasem cu câteva momente în urmă, sperând să nu dau de nimeni până nu găseam ieÅŸirea. Dacă urma să o găsesc bineînÅ£eles.
Am continuat să merg sperând că acel coridor mă va duce undeva. Dar, după vreo douăzeci de minute deja începusem să mă întreb dacă holul ăsta duce undeva sau nu, pentru că încă nu ajunsese nicăieri.
Am auzit paşi venind din direcţia opusă şi am încercat să-mi păstrez calmul. Nu voiam să fiu suspectată de nimeni.
Am rămas de-a dreptul surprinsă când am văzut că persoana care venea spre nime era nimeni alta decât puştoaica de mai devreme. Ok... dar cum se face că venea din faţa mea când eu ştiam sigur că locul unde o încuiasem era în spatele meu? Ce naiba se întâmpla aici?
M-am oprit aşteptând ca ea să ajungă în dreptul meu. Acum aveam o altă problemă. Deşi arătam precum Ryan cu siguranţă nu aveam şi vocea lui. Iar acum sigur urma să fiu pusă în situaţia de a vorbi. Exact acest lucru sperasem să-l evit. Şi totuşi... Cum aveam să o scot la capăt de data asta?
S-a oprit în dreptul meu părând foarte fericită să-ÅŸi fadă „fratele mai mareâ€. Asta mi s-a părut chiar ciudat având în vedere tot ceea ce spusese despre el mai devreme. Am reuÅŸit totuÅŸi să mă abÅ£in să râd.
- Ryan, trebuie să mă ajuţi. Tata mi-a spus stau cu ochii pe pe fata aceea, dar ea a scăpat. Ajută-mă să o găsesc.
- Dar nu ea e vinovată, am zis încercând să imit vocea lui Ryan, fără prea mare succes de altfel.
A întrebat ce s-a întâmplat cu vocea mea şi i-am spus repede că am răcit. A părut că mă crede, chiar dacă s-a strâmbat puţin. Apoi a spus ceva de genul „sigur, sigur, cum spui tu†şi tocmai voia să o ia din loc când s-a întors brusc spre mine cu o figură foarte serioasă pe faţă. Am privit-o cu ochii mari întrebându-mă ce mai era şi de data asta.
Ceea ce a spus aproape că m-a lăsat fără cuvinte. A spus că s-ar putea ca „fata aceea†să ÅŸtie cum să se transforme în alte persoane. Am încercat să o aburesc spunându-i că „bineînÅ£eles că eu sunt Ryanâ€, dar era mult mai deÅŸteaptă decât am crezut eu că este. O subestimasem destul de mult pe această piticanie. S-a gândit ea puÅ£in ÅŸi a ajuns la concluzia că singura cale de a ÅŸti sigur dacă eram într-adevăr Ryan sau nu era să-i răspund la o întrebare la care numai adevăratul ei frate ar putea răspunde.
Minunat, am gândit sarcastic.
Tot ce mai puteam spera acum era să pună o întrebare la care în mod miraculos să pot şti răspunsul, deşi stiam că şansele ca acest lucru să se întâmple erau foarte mici. Şi am avut dreptate. Întrebarea pe care mi-a pus-o a fost despre numele ei. A spus că deoarece „fata aceea†nu ştia despre existenţa unei surori era clar că nu avea cum să ştie răspunsul. Aici mă cam prinsese. Am încercat să analizez puţin lucrurile. Dacă nu-i dădeam un răspuns riscam ca ea să suspecteze ceva. Dar, pe de alt parte, dacă încercam să nimeresc şi greşeam îşi va da seama că eu nu sunt fratele ei. Lucrurile nu erau deloc roz, asta era sigur. Şi, în momentul acesta, indiferent ce aş fi făcut aş fi ajunge în cele din urmă în acelaşi loc. Numai un miracol mă mai putea slava acum, iar eu nu prea credeam că aşa ceva se va întâmpla.
Până aici mi-a fost.
Apoi am auzit o voce în capul meu. Mi-au trebuit câteva minute pentru a-mi da seama că ceea ce spunea acea voce era un nume. Acest lucru se datora faptului că vocea aceea se auzea destul de slab.
Abygail...
Oare ăsta să fi fost numele acestei fetiţe, care acum mă privea cu cei mai serioşi ochi pe care i-am văzut vreodată? Ei bine, nu prea aveam altă şansă în acest moment, aşa că i-am spus, pe cel mai sigur ton de care eram în stare, că numele ei este Abygail, sperând să am dreptate. Privirea fericită din ochii ei a fost de ajuns pentru a-mi da seama care era răspunsul. Deci nimerisem. Dar încă nu puteam răsufla uşurată. Nu ştiam ce idei mai avea în cap fetiţa asta.
Din fericire pentru mine, nu a mai pus şi alte întrebări. În schimb mi-a propus să căutăm fiecare în altă direcţie. Am încercat să o conving că nu are rost deoarece „acea fată†nu are nicio vină. Dar bineînţeles că nu am reuşit. Aşa că am sfârşit prin a merge în direcţia pe care această Abygail mi-a indicat-o. Adică, nu mi-am schimbat deloc sensul de mers.
Abia când paşii ei nu s-au mai auzit mi-am permis şi eu să răsuflu uşurată. Măcar trecusem cu bine şi peste asta. Acum însă o altă întrebare mi se învârtea în minte: a cui era vocea care îmi spusese numele acelei piticanii?
Ia să vedem. Încearcă să ghiceşti, am auzit o voce ironică în capul meu. De data asta eram sigură cui anume îi aparţinea.
Ryan?
Bingo! Ai câştigat o sută de puncte, a zis pe acelaşi ton, iar pe mine aproape că m-a bufnit râsul. Nu-mi venea să cred.
EÅŸti aici?
Nu tocmai aproape de locul în care te afli tu, dar nu-ţi face griji, te ajut eu să ieşi de aici. Apropo, să te transformi în mine a fost o idee genială.
Nu te flata singur. Erai singura mea opţiune, am zis încercând să-i mai tai din avânt.
Tot mă simt bine, deci nu contează.
Mi-am dat ochii peste cap. Prea îşi dădea aere.
Åži? Care-i planul?
Deocamdată continuă să mergi, o să ai parte de puţină distracţie.
Am vrut să-l întreb la ce se referea, dar am realizat că probabil nu-mi va spune oricum. Am continuat să merg întrebându-mă unde anume urma să ajung. În orice caz, acest hol părea că nu are sfârşit, ceea ce m-a făcut să mă întreb şi mai tare la ce se referise Ryan mai devreme.
Am auzit paşi venind din direcţia opusă şi mi s-a părut că Ryan era destul de amuzat de întreaga situaţie. Am înţeles şi eu peste câteva momente de ce. Din direcţia opusă nu venea nimeni alta decât Abygail. Avea o faţă destul de confuză.
Locul ăsta este precum un labirint. Dacă nu-l cunoşti este imposibil să ieşi de aici, m-a lămurit Ryan imediat.
Să ghicesc. Ea nu cunoaşte locul ăsta, nu-i aşa?
Corect. Acum repetă tot ce-ţi spun eu.
- Te-ai rătăcit din nou? Am spus pe un ton amuzat.
- Nu e amuzant. Credeam că am învăţat cum să ies de aici.
- Sigur că da. Se vede.
A părut destul de afectată, dar în loc să se certe cu mine, nu m-a rugat decât să-i arăt cum să iasă de aici. Şi, cu ajutorul lui Ryan, care îmi tot dădea indicaţii, în cinsprezece minute ne aflam într-o încăpere destul de mare ce semăna cu o bobliotecă. De jur împrejur se aflau multe rafturi pline cu cărţi, iar din loc în loc câte o masă, destul de încăpătoare, în jurul cărora se aflau câteva scaune. Mai erau trei persoane în încăpere în afară de noi, mai exact trei bărbaţi de vârste diferite. M-aş fi apucat să-i analizez, însă eram destul de obosită şi nu prea aveam chef. Abygail s-a dus repede la ei pentru a le da veştile proaste, mai apoi oferindu-se să ajute. Desigur, i s-a spus că făcuse destule şi că ei trei se vor descurca. Săraca de ea, nu că nu ar fi meritat. Până la urmă scăpasem cu ajutorul ei.
A venit înapi la mine cu o faţă destul de bosumflată, iar eu i-am propus, la insistenţele lui Ryan, să mergem să mâncăm ceva. Mie una nu mi-era foame, dar nu prea aveam de ales. Am găsit repede o încăpere ce semăna a bucătărie. Am scos dintr-un dulap o cutie cu fursecuri şi i-am pus-o în faţă. Eu am refuzat politicos, dar am sfârşit mâncând şi eu câteva. Nu de alta, dar nu mai scăpam de vocea lui Ryan altfel.
Abygail părea destul de abătută. Puteam presupune că acest lucru se datora în mare parte celor întâmplate.
- Ryan, cum se face că nimic nu-mi iese aşa cum ar trebui? Vreau să spun, uită-te şi tu, tata îmi dă o sarcină cât se poate de simplă, iar eu o dau în bară în stil mare.
De data asta tonul vocii i se schimbase. Nu mai era sigur şi superior. Părea trist, iar figura ei trăda acelaşi lucru. Asta era o schimbare la care nu mă aşteptasem. Într-un fel îmi părea rău pentru ea. Până la urmă dăduse de belele din cauza mea. Nu-mi plăcea deloc întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Nu voiam decât să mă întorc acasă. Tata probabil că era groaznic de îngrijorat din cauza mea. Tot ce puteam spera era ca sora mea să-i fi spus vreo poveste destul de convingătoare care să explice toate acestea. Dar, cel mai mult mi-era teamă că, într-o bună zi, tata nu va mai crede pur şi simplu toate aceste poveşti. Iar, dacă acea zi va veni, vom avea multe explicaţii de dat. În secunda asta îmi era teamă de reacţia pe care o va avea în acel moment. Până la urmă, îi spusesem mult prea multe minciuni până acum. Nu l-aş învinovăţi deloc dacă ar fi furios, dezamăgit. Cred că mi-ar părea doar rău pentru modul în care îl tratasem în toţi aceşti ani. Ajunsesem să minţim atât de bine, încât oricine ar fi crezut că noi de fapt spunem adevărul. Ce ironic suna totul...
Tocmai voiam să-i repet ce-mi spusese Ryan în minte, când ceasul de la mână a început să scoată un sunet strident.