Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Miss M]

Am aterizat si eu aici, in sfarsit. ;).
Ficul este pur si simplu genial :X. N-am mai vazut demult unul cu vrajitoare, deci ideea ma atrage. M-am saturat de vampiri :)).Imi cam place de baiatul asta nou, are el ceva special. De-abia astept sa vad cum le vor demonstra celor din consiliu ca sunt nevinovate. Cat despre Andrews, dupa ce ca da vina pe bietele fete(presupun ca el a fost), mai vrea sa le si omoare. Teribil om(ma rog, vrajitor)! Mi-e mila de Alex, se vede ca vrea sa fie o adolescenta normala si nu poate. Unii ar muri de bucurie sa fie in locul ei, dar nu e asa simplu.
Greseli de tastare n-am vazut, nici nu ma uit dupa asa ceva. Critica nu prea am cum sa fac, nu stiu cum se face plus ca textul are de toate.
Astept next-ul! >:D<

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :x
Uitati capitolul sase, sper sa va placa si astept in continuare critici si pareri ;)

Capitolul 6

Eram epuizată. Puştiul ăsta stătea destul de departe de zona unde locuiam eu. A trebuit să schimb vreo trei metrouri până să ajung cât de cât pe aproape. Apoi am fost nevoită să merg pe jos circa patruzeci de minute. În acest moment nu-mi doream decât să mă întind în pat şi să dorm vreo două zile.
Mai aveam cam două sute de metri până să ajung în faţa blocului unde locuiam când am rămas de-a dreptul şocată. Puştiul brunet se afla deja acolo aşteptându-mă probabil. Neştiind ce să fac m-am ascuns după colţ sperând că nu m-a văzut. Am tras cu ochiul să văd dacă se mişcase. Din fericire părea că nu m-a zărit. Stătea acolo cu mâinile pe lângă corp uitându-se de zor dintr-o parte în alta. Am răsuflat uşurată. Nu aveam niciun chef de el, nu acum.
De unde ÅŸtie unde locuiesc, pentru numele Lui Dumnezeu!?
Şi, cel mai important, cum ajunsese aici înaintea mea? Doar încuiasem uşa, nu-i aşa? Nu a durat mult până să-mi pice fisa. Fiind fiul celui care se află în fruntea consiliului probabil că ştia mult mai multe vrăji decât mine şi Chris.
Situaţia asta nu-mi plăcea deloc. Cum ar trebui să scap de el? Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta deoarece peste câteva minute am văzut-o pe Chris care se întorcea de la şcoală. Avea ambele ghiozdane, câte unul pe fiecare umăr. Nu-mi putea da seama ce simte după faţa ei, dar o cunoşteam destul de bine şi puteam bănui că unul din sentimentele pe care le avea în acest moment era furia. Mă tot rugam ca acest băiat să nu ne încurce, dar bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa.
Când a văzut-o s-a întors spre ea pronunţând următoarele:
- Ştii, nu a fost prea drăguţ din partea ta să mă încui în casă, Alex.
Chris s-a uitat la el cu privire ce voia să fie surprinsă înainte de a vorbi.
- Pardon? Tocmai mi-ai spus Alex?
- Ups. Cred că am greşit persoana.
În acel moment Chris a lăsat ghiozdanele să cadă pe jos şi a luat poziţia de atac. În acel moment cred că puştiul nostru a înţeles cu cine are de-a face. Nu prea multă lume putea să se pună cu sora mea. A început să atace şi am fost surprinsă de cât de bine se descurca brunetul. Reuşise să evite destul de multe din atacurile lui Chris. Folosea nişte mişcări destul de precise. Aproape că am rămas impresionată. Dar până la urmă a făcut un pas greşit, iar Chris a reuşit să-l pună la pământ şi să-l imobilizeze.
- Acum, ce i-ai făcut surorii mele?
- Să ma gândesc. A da, am salvat-o când Andrews a încercat să o omoare, a zis pe un ton ironic.
Nu-mi venea să cred. Fusese bătut de sora mea şi, cu toate astea, folosea un asemenea ton. Nu părea să se sperie atât de uşor. Trebuie să recunosc, îl respectam pentru curajul de care dădea dovadă.
- De ce te-aÅŸ crede?
- Pentru că are dreptate, am spus ieşind de după colţ.
- Eşti bine? M-a întrebat Chris pe un ton îngrijorat.
- Da, sunt ok. N-ai vrea totuşi să-l laşi să se ridice? Am zis uitându-mă la el.
- A, da. Scuze.
După ce l-a ajutat să se ridice, iar el şi-a scuturat hainele de praf, i-am povestit lui Chris prin intermediul gândurilor tot ceea ce se întâmplase. După ce s-a uitat la el încruntată câteva minute a ridicat detaşat din umeri ca şi când această nouă informaţie nu o impresiona deloc.
Dar acum era neapărat nevoie să-i spunem mamei ce se petrece. Totul luase o întorsătură mult prea ciudată, iar eu presupuneam că lucrurile vor deveni din ce în ce mai serioase. Nu puteam lăsa lucrurile aşa. Nu-l puteam lăsa se ne învinovăţească aşa, fără să facem nimic. Trebuia cumva să demonstrăm că noi eram nevinovate, însă nu aveam nnicio idee cum. Adică ştiam. Aşa cum zisese şi el trebuia să recuperăm piatra şi să o dăm înapoi consiliului. Cum aveam să facem acest lucru, ei bine, asta era o cu totul altă discuţie. Îmi dădeam seama că nu va fi uşor. Până la urmă făcea parte din consiliu ceea ce însemna că probabil ştia câteva vrăji destul de complicate şi puternice. De un singur lucru eram, însă, absolut sigură: aveam un drum lung de parcurs.
Însă acum trebuia să mergem acasă şi să vorbim cu mama. După o discuţie destul de lungă în contradictoriu l-am convins să vină cu noi. Am urcat cele două etaje şi am intrat în apartament trântind ghiozdanele pe jos. Mama a venit să ne întâmpine din sufragerie. A rămas destul de surprinsă când a dat cu ochii de noul nostru coleg.
Nu ştiu exact ce slujbă are mama pentru că mai mult stă pe acasă. Foarte rar e chemată şi atunci deoarece are loc vreo urgenţă. Poate dacă m-ar fi interesat mai tare aş fi aflat, dar nu ţineam neapărat să ştiu. Tata nu venea niciodată mai devreme de ora şase seara deci aveam destul timp pentru a discuta în voie.
I-am explicat repede situaţia, apoi am mers cu toţii în sufragerie. Eu şi Chris ne-am aşezat pe una din canapele, colegul nostru pe cealaltă, iar mama pe fotoliu. După câteva minute mama a rupt tăcerea.
- Deci, să văd dacă am înţeles corect. Tu eşti fiul celui care conduce consiliul, iar Andrews, care face, de asemenea, parte din acesta, a furat acea piatră, mai apoi făcând în aşa fel încât fetele mele să fie găsite vinovate.
- Exact, a răspuns el.
- Dar de ce ar face asta?
- Asta încerc şi eu să înţeleg. Dar nu reuşesc. Nu pare că se leagă. Adică ele nu au niciun fel de legătură cu consiliul.
- Poate deoarece... a zis pe un ton jos încruntându-se.
- Poate ce? Am întrebat. Orice fel de presupunere poate ajuta în acest moment.
- Nu era nimic. Uitaţi ce-am spus.
Asta m-a pus pe gânduri. Oare ştia ceva care nouă ne scăpase? Sau într-adevăr nu era nimic interesant? Părea destul de încurcată. Nu o văzusem niciodată aşa, nu faţă de noi cel puţin. De obicei asta se întâmpla când eram mici şi foloseam vrăji aiurea, iar ea încerca să găsească scuze astfel încât tata să nu afle adevărul.
Aoleu, tata! Aproape uitasem de el. Dacă înainte era destul de complicat să ascundem faptul că suntem vrăjitoare acum cu siguranţă va fi şi mai greu. Of, ca şi cum nu aveam deja suficiente probleme...
După încă câteva minute de discuţii tipul s-a scuzat zicând că trebuie neapărat să plece. Eu am fost cea care a sfârşit prin a-l conduce la uşă. Dintr-un anumit motiv nu prea aveam încredere în el. Nu mă înţelegeţi greşit, îl credeam şi îi credeam şi povestea, dar nu aveam de fapt nicio garanţie că era de partea noastră aşa cum zisese.
Mă aşteptasem să plece imediat, însă stătea pur şi simplu în uşă fixându-mă cu privirea. Asta mă făcea să mă simt puţin stingherită.
- Ce? Am întrebat într-un final.
- Cheile, a zis pe un ton sarcastic.
- A, da.
Am băgat mâna în buzunar şi i-am întins cheile. Le-a luat din mâna mea punându-le în buzunarul hanoracului.
- Îmi pare rău că te-am închuiat în casă.
- Scuze acceptate. Ne mai vedem.
Zicând acestea a plecat nu înainte de a-mi mai dărui o ultimă privire. Însă aceasta era diferită. Era o privire îngrijorată şi oarecum plină de afecţiune. Am rămas puţin îngândurată. De ce mă privise aşa? Oare ce voia să spună cu acea privire? Am închis uşa fiind mult prea obosită pentru a-mi mai bate capul şi cu asta.
Am intrat în baie şi am dat drumul apei lăsând cada să se umple. După ce am terminat cu spălatul am mai stat un timp acolo cu ochii închişi. O grămadă de gânduri mi se învârteau în cap. Speram ca această poveste să se termine repede. Poate reuşeam să-i facem o poză cu acea piatră în mână şi să o arătăm consiliului. Până şi mie îmi venea să râd de această idee prosteacă.
Mda, ca şi cum ar fi atât de simplu.
Într-un fel mi-era teamă. Teamă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu reuşeam să ne dovedim nevinovăţia. Teamă deoarece nu ştiam mai nimic despre acest Andrews sau despre motivul pentru care făcuse tot ce făcuse.
După încă vreo cinci minute am ieşit din cadă şi m-am îmbrăcat în pijamale, mai apoi uscându-mi părul cu ajutorul unui prosop.
Probabil ar fi trebuit să mă apuc de temele pentru a doua zi, însă nu aveam chef de ele. Nu aveam nici dispoziţia necesară aşa că am abandonat repede ideea.
Pe la ora şapte seara eu şi Chris am luat cina împreună cu mama. Tata încă nu venise şi bănuiam că asta va fi una din acele zile în care va veni târziu acasă. Nu se întâmpla des, dar din când în când mai apăreau probleme la locul lui de muncă care îl obligau să stea până târziu. În mod normal acest lucru m-ar fi deranjat puţin. Uneori aveam impresia că munceşte prea mult. Dar nu şi în seara asta. De ce? Pentru că eram sigură că ar fi citit ceva pe faţa mea, iar eu nu aveam chef de întrebări. Nu astăzi.
Pe la ora nouă m-am băgat în pat. Eram mult prea obosită. Aş fi vrut ca tot ceea ce se întâmplase să fi fost doar un vis sau o glumă. Desigur, ştiam mult prea bine că nu este aşa. Ştiam mult prea bine că totul fusese real.
În timp ce stăteam întinsă în pat, cu ochii închişi, aşteptând să mă fure somnul, mi-am dat seama. Piesa luase sfârşit o dată cu încercarea acelui Andrews de a mă omorâ. Cortina fusese trasă, iar acum actorii trebuiau să renunţe la rolul pe care s-au chinuit să-l interpreteze cât mai convingător posibil şi să înfrunte din nou realitatea. Să-i ţină piept. Să treacă peste greutăţile fiecărei zile.
Iar acum întrebarea era: oare după toţi aceşti ani mai aveam destulă forţă pentru a înfrunta această, aşa zisă, realitate?

[Miss M]

Bun, am ajuns ;).
Mi-a placut foarte mult ca l-a incuiat in casa:)). Cat despre bataia cu Chris, merita mai mult. Adica... prea misterios tipul. Si imi pare ca o cam place pe Alex :>. Oricum, sunt foarte curioasa cum or sa-si dovedeasca nevinovatia, iar ideea cu poza mi s-a parut extraordinara.
Greseli sunt doar vreo 2-3, dintre care pe mine m-a amuzat asta, pentru ca schimba sensul propozitiei:
"Teamă deoarece nu ştiam mai nimic despre acest Andrews sau despre movul pentru care făcuse tot ce făcuse."
Dialogul nu a fost sec, iar intrebarea de la final a dat o aura misterioasa capitolului.
Astept next-ul!>:D<

[crazy little red]

Capitolul 5

andrutza: pai, cam mult dialog, ai exagerat in unele parti chiar daca putea fi inlocuit cu naratiunea, cel putin acele replici la sfarsitul unei discuti, chiar daca nu sau intamplat exagerat de multe actiunea mi-a parut oarecum grabita, adica mi sa parut ca ea a asimilat prea repede toate acele afirmati fara vreo reactie prea puternica pe moment
oricum, povestea devine interesanta, mai ai mici scapari dar toti le avem indiferent de cat timp scriem, pana la urma nu poate fi fiecare capitol perfect

Capitolul 6

ai mai redus din dialog :P
imi place cum avanseaza povestea desi am impresia ca ai pus mult accent pe ea si ai luat-o mai moale cu privire la celalalte aspecte
intradevar sunt lucruri pe care puteai sa pui mai mult accent dar probabil ca atunci ar fi devenit plictisitor deci e bine asa

am impresia ca puteai mai mult intr-un fel, dar o sa vina cred in continuare niste capitole in care o sa ai ocazia sa ne arati ce poti din plin, ma refer aici la descrierea sentimentelor :D
app, mi-a placut sfarsitul acestui capitol

am atat, te astept cu urmatoarele capitole :P
bye bye

[Leontina]

Multumesc mult pentru comentarii :* Am incercat sa corectez capitolul pentru a mai adauga niste descrieri de sentimente. Si am mai incercat sa dau cateva detalii despre personalitatea fetei.
Sper sa va placa.

Capitolul 7

Următoarea dimineaţă totul a decurs cât se poate de normal. M-am pregătit pentru şcoală fără nici un fel de incidente. Fusesem atât de prinsă cu toată povestea de ieri încât nici măcar nu observasem că acel sentiment îngrozitor dispăruse. Dispăruse la fel de brusc cum apăruse. În mod normal m-aş fi simţit uşurată, dar nu aveam cum. Asta deoarece acum ştiam ce însemnase. Probleme. Numai probleme. Îmi doream ca totul să se sfârşească cât mai repede.
Cred că cel mai rău mă deranja faptul că nu ştiam mai nimic, nici despre acel Andrews, nici despre puştiul cel nou. Iar privirea pe care mi-o aruncase ieri... Oare ce-o fi vrut să însemne? Oare a vrut să-mi transmită vreun mesaj sau era doar îngrijorat din cauza situaţiei create?
Mă durea capul de la atâtea întrebări şi incertitudini. Cel mai tare mă speria gândul că noi două ne-am putea pierde puterile din cauza acestei neînţelegeri. Nu că aş fi fost foarte încântată de ideea de a fi vrăjitoare. Aş fi dat orice, mai ales în acest moment, pentru a fi o persoană normală, lipsită de asemenea griji. Dar nici nu-mi convenea ideea de a le pierde pe nedrept. Dacă ar fi fost vreodată să le pierd aş prefera să se întâmple deoarece chiar aş fi vinovată. Nu din cauza cuiva care nu avea nimic mai bun de făcut decât să învinovăţescă alte persoane pentru ceea ce făcuse.
O nouă zi de şcoală nu mă încânta prea tare. Încă nu eram sigură dacă puteam să dau ochii cu acel profesor fără să-i zic vreo două pentru gestul lui miunat. Ştiam că nu era o idee bună, mai ales în faţa colegilor, dar eram destul de furioasă pe el. Adică, mai încercase şi să mă omoare. Asta pe lângă faptul că ne complicase vieţile. Exact ce-mi lipsea. De parcă nu aveam destule probleme din cauza şcolii şi a notelor, acum mai trebuia să mă ocup şi de acest aspect. Îmi venea să-l transform într-o broască râioasă, să-l pun într-un acvariu şi să-l vând sau să-l arunc într-o mlaştină sau orice altceva asemănător.
Am coborât scările blocului mult mai încet decât de obicei. Pur şi simplu nu voiam să cred că tot ceea ce se întâmplase fusese real. Îmi doream ca totul să nu fi fost decât un vis urât. Desigur, nu aveam eu genul ăsta de noroc.
În momentul în care am păşit afară, în aerul răcoros al dimineţii am rămas ca trăsnită. Puştiu cel nou se afla acolo cu faţa spre noi.
Ce caută aici?
Chiar nu puteam sa înţeleg. Şi mai îmi era şi somn pe deasupra. Spre norocul meu Chris a rostit întrebarea din capul meu.
- M-am gândit să vă însoţesc până la şcoală, a fost răspunsul lui.
- De ce? Am întrebat.
- Pentru orice eventualitate, a spus pe un ton indiferent.
Cred că acestul puşti îi plăcea să facă pe misteriosul. Până acum tot ce făcuse era să ne spună despre ceea ce pusese Andrews la cale. În schimb nu ne spusese niciodată nimic despre el. În afară de faptul că e fiul celui care conduce consiliul. Poate era doar impresia mea, dar parcă făcea asta tocmai pentru că voia să ascundă ceva de noi.
- Nu te vom convinge să renunţi la idee, nu-i aşa? A întrebat Chris.
- Nu prea.
- În cazul ăsta să mergem.
Cu un oftat lung am luat-o din loc. El şi Chris mergeau aproape umăr lângă umăr. Eu preferasem să rămân puţin mai în spate, nu cu mult. Eram destul de aproape de ei. Am fost surprinsă să constat că din când în când el îmi mai arunca câte o privire pe furiş. Şi mai uimită am fost de faptul că de câte ori îl surprindeam îşi întorcea repede privirea devenind dintr-o dată foarte serios.
Care o fi problema lui?
Adică, de ce mă privea nu mai pe mine aşa? Mă simţeam ca şi cum se uita să vadă dacă mai sunt acolo sau nu. Devenea enervant. Doar nu ceadea că o să dispar pur şi simplu de acolo? Mi se părea cam nepoliticos holbatul ăsta al lui. Ca să nu mai spun că nu-i vedeam rostul. Nu eram chiar atât de zăpăcită încât să păţesc ceva în mijlocul străzii. Şi nici măcar nu eram atât de departe de ei. Mă cam călca pe nervi tipul ăsta.
Atunci mi-am dat seama de un lucru destul de important: deşi îmi salvase viaţa şi mai ne şi conducea la şcoală şi tot restul, nu ne zisese niciodată numele lui. Iar Andy nu a reuşit să mi-l spună din cauza directorului.
Eu sunt destul de curioasă din fire, aşa că nu m-am putut abţine:
- Aş mai avea o întrebare, am zis grăbind un pic pasul pentru a ajunge lângă el.
- Ce anume ai dori să ştii? A întrebat pe un ton care mie una mi s-a parut mult prea serios.
- Deşi faci toate aceste lucruri pentru a ne ajuta, nu ne-ai spus niciodată numele tău.
- Serios? A spus pe un ton ce se voia a fi surprins. Cred că în toată învălmăşeala am uitat. Numele meu este Ryan.
- Drăguţ nume, am spus.
- Mulţumesc.
La sfârşitul acestui schimb de replici am văzut-o pe Chris dându-şi ochii peste cap.
Care-i problema?Am întrebat uitându-mă la ea nedumerită.
Fraternizezi cu duÅŸmanul...
Nu e duÅŸmanul nostru.
Poate nu încă, dar nu ai de unde să ştii.
Trebuia să recunosc că avea dreptate. Cum am mai spus, nici eu nu aveam completă încredere în el, dar până la urmă el fusese cel care mă salvase atunci când Andrews încercase să mă omoare. Şi trebuia să recunosc că îi eram datoare pentru asta. Chiar dacă nu era complet de partea noastră şi, în cele din urmă, ne-ar fi trădat, nu puteam să trec pur şi simplu cu vederea ceea ce făcuse. Adică, cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acolo.
Peste treizeci de minute ne aflam deja în clădirea şcolii şi ne îndreptam spre sala de clasă. Ziua a decurs cât se poate de normal, chiar monoton de normal. Mă aşteptam ca în orice clipă să se întâmple vreo ciudăţenie, însă nimic.
În cea mai mare parte a timpului nu eram atentă la ce spuneau profesorii. Am încercat la început, dar la un moment dat am renuţat. Nu aveam dispoziţia necesară. Nici măcar nu mă interesa faptul că m-aş putea alege cu încă o notă mică dacă aş fi prinsă.
La sfârşitul zilei Ryan s-a oferit să ne conducă acasă sub acelaşi pretext ca azi dimineaţă. Era destul de evident că nu prea aveam de ales aşa că nu ne-am opus. Nu că am fi avut şi de ce.
După vreo zece minute am auzit pe cineva strigându-ne să aşteptăm. Când m-am uitat în urmă l-am văzut pe Andy care alerga încercând să ne ajungă. Când a ajuns în sfârşit în faţa nostră cam gâfâia.
- V-aţi gândit cumva să mă înlocuiţi sau ce? A spus după ce şi-a mai revenit.
- De ce ai acestă impresie? A întrebat Chris.
- Ştiu şi eu? De când umblaţi voi două cu tipul cel nou?
- Nu de mult timp, am zis eu ironic. Am dat de niÅŸte belele ÅŸi...
În acel moment am fost întreruptă de Ryan care a încercat să-l aburească cu o explicaţie care nu avea nicio noimă. Ceva despre nişte probleme de sănătate parcă. Nu am fost foarte atentă pentru că mă cam bufnea râsul. Şi am observat că acelaşi lucru păţise şi Chris. De-abia ne mai puteam abţine să nu începem să râdem de-a binelea. Nici măcar nu mai conta că eram în mijlocul străzii şi că lumea s-ar putea holba la noi ca la nişte ciudate scăpate de la spitalul de nebuni. Tipul ăsta mă amuza atât de tare. De ce se stresa atât de tare? Chiar nu mi se părea că avea de ce. Nu cu Andy cel puţin. Apoi mi-a picat fisa. Desigur, nu era vina lui. Nu avea de unde să ştie că Andy e unul de-al nostru, dacă pot să zic aşa.
Toată scena era de râs. Ryan îi tot servea nişte explicaţii care mai de care mai fanteziste, gesticulând destul de mult, probabil pentru a părea mai credibil, iar el îl privea cu nişte ochi ce deveneau din ce în ce mai confuzi cu fiecare cuvând de-al lui. Eu şi Chris l-am fi oprit, dar era atât de amuzant, iar noi aveam nevoie atât de mult în momentul respectiv să ne distrăm, încât am convenit să-l lăsăm pe băiat să-şi ducă povestea până la sfârşit. Era atât de concentrat pe ceea ce spunea, iar Andy atât de absorbit de vorbele lui, că niciunul nu a observat că noi două mai avem puţin şi începeam să râdem de-a binelea.
După vreo zece minute de explicaţii, timp în care Andy nu spusese niciun cuvânt, Ryan s-a întors spre noi cu o figură serioasă pe faţă şi cu clasica întrebare Nu-i aşa fetelor?
Apoi au observat şi ei, în sfârşit, că noi nu mai puteam de atâta râs. Pe un ton nevinovat şi cu o privire cât se poate de confuză pe faţă ne-a întrebat ce este aşa de amuzant.
- Tu eşti, a zis Chris încă chicotind.
La auzul acestor vorbe băiatul nostru a devenit şi mai confuz. Iar eu, fată simpatică ce sunt, am decis să-l scot din încurcătură.
- El ştie adevărul despre noi.
- Şi, că tot veni vorba, cred că ne-ar putea şi ajuta, a spus Chris.
- Zău? Şi ce poate el să facă, iar noi nu?
După ce am reuşit să-l convingem că este mai bine ca el să zică povestea am plecat toţi patru spre blocul meu şi al lui Chris.
Pe drum am profitat, iar noi două l-am pus pe Andy la curent cu tot ceea ce ni se întâmplase până acum. Cred că a rămas destul de spurprins după ce am terminat, lucru care nu ne mira absolut deloc.
O întrebare pe care ne-a adresat-o m-a pus pe gânduri. Era un aspect la care eu nu mă gândisem prea mult şi căruia nu-i acordasem niciun fel de atenţie până acum.
Dar nu înţeleg. De ce s-ar strădui atât de mult să dea vina pe voi? Adică, dacă aţi fi avut vreo legătură cu acel, aşa numit consiliu, aş fi înţeles. Sau dacă reprezantaţi o ameninţare pentru el. Dar voi sunteţi doar două vrăjitoare cât se poate de obişnuite. Pur şi simplu nu văd legătura.
Asta mi-a amintit de propoziţia neterminată a mamei din ziua precedentă: Poate deoarece...
Oare ce vrusese să spună de fapt? Oare exista o posibilitate, cât de mică, ca ea să fi ştiut ceva şi să nu ne fi spus intenţionat? Dar de ce ar face aşa ceva?
Un lucru era clar: după ce cei doi vor pleca trebuia neapărat să o conving pe mama să-mi spună adevărul despre acea propoziţie lăsată în aer.

[crazy little red]

bun, ti-am scris la profil ca am uitat ce vroiam sa scriu aici din cauza aiureli mele acute :))
oricum, nu te las fara un comentariu deci ce-mi mai amintesc
nu ai folosit mult dialog, desi in unele parti parca lasa un pic de dorit, adica in unele capitole mai anterioare il stapaneai mai bine parca :|
se infiripa o poveste de iubire sau doar visez eu? ;;) :))
sper ca da, adica ce poveste ii aia fara un pic de romance :D
povestea e interesanta, faci cititorul mai curios cu fiecare capitol, cred ca ti-am mai spus asta si inainte :P
actiunea decurge lent, nu grabesti actiunea desi aduci ceva nou in fiecare capitol
greseli, doar cateva, nimic grav...
cam atat, multa inspiratie scumpo :*

[Miss M]

Scuze scuze scuze scuze ca nu am dat comm mai devreme ^:)^.
Imi place mult capitolul! :X Ai spus cam tot ce se poate spune, nu ai grabit actiunea. Doar ca ai sarit pur si simplu peste partea cu scoala. Puteai sa mentionezi daca Alex s-a intalnit cu Andrews. Daca eram in locul ei, nu rezistam tentatiei sa-i dau una :)). Mi se pare mie sau Chris incearca sa fie mai buna ca baietii, in sensul sa nu fie fata tipica ce vrea sa fie protejata si alte prostii de genul asta?
Cred ca Ryan( dragut nume) e mort dupa eroina noastra, ceea ce e bine. M-a amuzat teribil cum incerca sa-i explice lui Andy situatia. Apropo, sper ca intr-un capitol viitor vei mentiona cum a aflat Andy despre secretul fetelor, m-a izbit curiozitatea. Cat despre propozitia lasata in aer a mamei, as cam avea o idee despre ce e vorba.
Greseli n-am vazut, ceea ce e bine.
Scuze daca n-am zis cine stie ce dar sunt cu capul in nori azi :">.
Astept next-ul!

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Ma bucur ca va place.
Uitati capitolul opt, sper sa va placa.

Capitolul 8

Am ajuns destul de repede. Mai repede decât de obicei. Am urcat scările până la etajul al doilea, iar când am vrut să intru în apartament am rămas destul de surprinsă. Nu era nimeni acasă. Am dedus că mama probabil fusese chemată pentru vreo urgenţă sau ceva de genul. Nu că ar fi fost asta o problemă. Poate că era mai bine aşa. Putem să discutăm în linişte.
Am luat toţi loc în sufragerie, iar Chris a adus răcoritoare pentru toată lumea. Apoi a luat loc lângă Andy. Ryan stătea pe cealaltă canapea, iar eu pe fotoliu.
Un timp a fost linişte. Ryan se uita insistent la Andy, aşteptând ca acesta să înceapă. Pe de altă parte Andy nu părea că s-ar grăbi să spună ceva.
Cred că în cele din urmă Ryan şi-a pierdut răbdarea, pentru că el a fost cel care a spart tăcerea.
- Deci, să auzim.
- De unde să încep? Păi, în primul rând, eu nu sunt vrăjitor şi nu pot să fac nimic din ceea ce ele două pot să facă. Deşi a fost o vreme când eram la fel ca ele. Le cunosc de când eram doar un copil şi obişnuiam să ne jucăm des împreună, iar după ce am aflat de faptul că putem să facem anumite lucruri mai speciale, dacă pot să zic aşa, obişnuiam să facem tot felul de prostii. Chestia e că eu eram cel care ieşea cu răni de obicei. Aveam eu un talent de a mă răni. Şi încă destul de rău. Nu de puţine ori mi-am pus viaţa în pericol. Într-o zi am reuşit să mă lovesc mai rău ca oricând. Atât de rău încât nimeni nu-mi mai dădea nicio şansă. Părinţii mei au fost destul de disperaţi pe atunci şi erau gata să facă orice pentru a mă salva. Din câte mi-ai spus la un moment dat au ajuns la o înţelegere cu un vrăjitor destul de puternic. Se pare că pentru a-mi salva viaţa au trebuit să ia o decizie destul de drastică. A trebuit să se renunţe la puterile mele de vrăjitor. Iar în schimb acel vrăjitor mi-a salvat viaţa. Iar pentru ca astfel de probleme să nu mai apară se pare că au fost aplicate câteva vrăji care aveau ca rezultat întărirea oaselor astfel încât ele să fie greu, aproape imposibil, de rupt. Părea destul de convenabil pentru părinţii mei. Aşa că n-au avut nimic împotrivă. Apoi, la câteva săptămâni după aceea, am constatat că pot de asemenea să imit orice voce pe care o auzeam. Era destul de amuzant.
Când a terminat de vorbit m-am uitat spre Ryan. Figura lui trăda uimirea. Multă uimire.
Nu părea prea convins de ceea ce auzise aşa că i-a cerut să demonstreze ceea ce spusese depsre imitarea vocilor. În acel moment Andy a început să zâmbească. Îl cunoşteam destul de bine şi ştiam că adora acest, aşa numit, talent al lui. Nu ştiam dacă mai există persoane care să poată face ceea ce el poate, dar dacă mai existau cu siguranţă nu erau prea multe.
După câteva minute de gândire a început să rostescă discursul lui Andrews din prima zi în care venise pentru a ne fi profesor. Eu şi Chris ne-am distrat de minune deoarece Ryam avea o faţă... Părea de-a dreptul şocat. Se uita la prietenul nostru de parcă tocmai văzuse cel mai incredibil lucru de pe pământ.
Când a vorbit până şi vocea îi trăda uimirea.
- Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător.
- Nu-i aşa că-i super? A zis Chris.
- Este... interesant. Într-adevăr ar putea să ne fie de ajutor. O ultimă întrebare: ce le vei spune părinţilor tăi?
- Găsesc eu ceva. Nu cred că le voi spune chiar tot adevărul pentru că nu m-ar mai lăsa să ajut. Dar nu-ţi face griji. Îi aburesc eu cumva, a zis cu zâmbetul pe buze.
Ryan nu părea a fi foarte bucuros de ideea de a fi implicate şi mai multe persoane. Cred că dacă ar fi fost după el ar fi făcut singur toată treaba. Dar nu aveam noi să-l lăsăm să facă asta de unul singur. Mai ales că pe mine şi pe Chris ne privea direct toată tărăşenia.
- Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg. Am înţeles de ce ele două au insistat să se implice în toată nebunia asta. Dar tu? De ce?
- Pentru că sunt prietenele mele şi sunt singurele cu care pot împărtăşi acest secret. În afară de părinţi, bienînţeles. Şi nu mi-ar plăcea să li se întâmple ceva.
Zisese toate acestea pe un ton cât se poate de ferm şi de serios. Nu avea de gând să fie dat la o parte atât de uşor. Pe Ryan părea totuşi că prezenţa lui îl deranjează. Nu puteam să înţeleg de ce. Nu voia decât să ne ajute. Iar după părerea mea, cu cât mai multe persoane ne ajutau, cu atât mai bine.
După încă vreo zece minute Andy a fost sunat de părinţi şi a fost nevoit să plece. Iar noi trei am rămas singuri în sufragerie. Îmi venea să-i dau palme puştiului ăstuia. Pur şi simplu nu înţelegeam ce-l deranja atât de tare. Iar chestia asta mă enerva la culme. Ca şi privirile pe care mi le tot arunca.
La un moment dat s-a ridicat pentru a pleca.
În sfârşit.
Amândouă l-am condus la uşă. Şi-a luat ghiozdanul şi tocmai dădea să plece când Chris i-a adresat o întrebare care a părut că l-a pus în încurcătură.
- De unde ai ştiut că Andrews va încerca să-i facă ceva surorii mele?
Vreo cinci minute nu a făcut altceva decât să se uite cu nişte ochi uimiţi la sora mea, care îl privea cu cei mai serioşi ochi posibili. Părea că pur şi simplu se blocase.
Mi s-a părut uimit şi contrariat deopotrivă. Parcă nu ştia ce să-i răspundă. Iar ea nu-l slăbea din ochi.
- Ce vrei să insinuezi?
- La vreo două minute după ce Alex a plecat cu acel profesor, tu ai ieşit din clasă sub pretextul că mergi până la toaletă, dar în loc de asta te-ai dus în sala de sport. Cumva ai ştiut că nu va fi bine.
Totul a fost zis pe un ton pe atât de serios pe atât de tăios. O clipă Ryan a privit-o uimit. Se vedea de la o poştă că nu se aşteptase la asta. Apoi privirea i s-a întunecat, iar când a vorbit era mai serios decât Chris.
- Nu sunt complicele lui. Dacă aş fi fost într-adevăr atunci ce motive aveam să o salvez?
Acestea fiind spuse a ieşit pe uşă fără să mai aştepte răspunsul lui Chris. Am încercat să o îmbunez, dar nu am reuşit. Era împotriva lui. Nu-l credea nici pe el, nici povestea lui. Într-o anume măsură avea dreptate, dar totuşi şi el avea. Nu reuşeam să înţeleg nimic. Nu mai voiam să am incertitudini. Voiam să am încredere în cineva. Voiam să am încredere în el, deşi nici eu nu reuşeam acest lucru în totalitate.
Nu mai ştiam ce să cred.
Peste aproximativ două ore, când a ajuns mama acasă, eu îmi terminasem deja temele. Iar eu niciodată nu-mi terminam temele atât de repede. Dar astăzi avusesem nevoie de ceva care să-mi distragă gândurile.
Dintr-un anumit motiv voiam să cred că ceea ce ne spusese era adevărat şi că era de partea noastră. Că voia într-adevăr să ne ajute.
Mama a sesizat că ceva nu e în regulă cu mine aşa că i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat. A chemat-o şi pe Chris şi ne-a spus că un lucru ştie sigur. Şi anume că Ryan nu ne minţise în legătură cu tatăl lui. Se pare că ştia cu siguranţă că acea parte era adevărată.
Chris s-a mai calmat după aceea cu menţiunea că, deşi acea parte era adevărată, noi nu aveamn nicio garanţie că era într-adevăr de partea noastră. Şi-a întărit afirmaţia folosindu-l drept exemplu pe Andrews care, deşi făcea parte din consiliu, făcuse ceva groaznic. Aici mama nu a putut să o mai contrazică aşa că a lăsat-o baltă.
După cină, care a fost destul de tăcută din cauza încordării noastre, m-am dus direct în camera mea. Tata a fost puţin nedumerit de comportamentul nostru, dar am dat vina, eu şi Chris, pe şcoală, iar mama pe urgenţa care apăruse astăzi la locul de muncă şi care necesitase destul de mult efort intelectual.
Mi-am tras pijamalele pe mine, după obişnuita rutină de seară, şi m-am băgat în pat. Dar, oricât aş fi încercat, nu reuşeam să adorm.
Vorbele lui Chris mi se învârteau întruna în minte. Ea a fost întotdeauna cea care era cu picioarele pe pământ. Ea a fost întotdeauna cea care lua lucrurile şi le analiza pe toate feţele. Eu, pe de altă parte, am preferat întotdeauna să iau lucrurile aşa cum sunt, fără să-mi pun prea multe întrebări. Mai existau momente când mă gândeam mai mult timp la un anumit lucru înainte de a lua o decizie, dar chiar şi atunci rămâneam, în cele din urmă, tot la prima părere pe care o avusesem.
Apoi m-am gândit la povestea pe care Andy i-o zisese lui Ryan. O parte era adevărată, însă nu-i spusese chiar tot. E adevărat că eram prieteni încă de mici, dar noi ne întâlnisem cu el după ce avusese acel accident.
Un sentiment de melancolie a pus stăpânire pe mine în timp ce-mi aminteam circumstanţele în care ne-am întâlnit.
Era primăvară, iar noi eram în clasa a treia. Tot auzeam voci ciudate strigându-mi numele, dar când mă întorceam nu vedeam pe nimeni în spatele meu. Eram destul de fricoasă pe atunci, aşa că acest lucru m-a înspăimântat destul de rău. Îi tot povesteam lui Chris care încerca de fiecare dată să mă calmeze zicându-mi că probabil doar mi se pare. Dar eu continuam să le aud aşa că într-o zi am rugat-o pe Chris să mă ajute să identific sursa vocilor. Apoi, în timp ce vocile se tot auzeau, Chris le-a identificat ca fiind a anumitor profesori. Acest lucru ne-a nedumerit şi mai mult. Mi-a spus să stau pe loc şi cu paşi lenţi, aproape imperceptibili, s-a îndreptat încet spre locul de unde i se părea că vin acele voci. Asta se întâmpla după un colţ. Când a ajuns lângă acel colţ a tras aer adânc în piept şi i-a tras un pumn zdravăn celui care se ascundea acolo. Şi anume un băieţel şaten din clasa noastră. Părea destul de speriat sărăcuţul. Chris l-a luat la întrebări moment în care s-a panicat neştiind ce explicaţie ar putea să ne dea. Până la urmă niciun om normal nu ar fi putut să imite atât de bine atâtea voci diferite una după alta.
A sfârşit spunându-ne adevărul, moment în care eu am fost foarte încântată. De ce? Pentru că acum aveam un prieten cu care puteam împărtăşi toate lucrurile pe care nu puteam să le spun altcuiva.
Când a auzit că suntem văjitoare a răsuflat uşurat deoarece ştia că nu o dăduse în bară. Am devenit prieteni apropiaţi toţi trei. Dar el nu renunţat la obiceiul de a imita voci în spatele nostru. Iar de câte ori făcea asta se alegea cu câte o lovitură din partea lui Chris. Cu cât avansa mai mult la lecţiile de carate cu atât loviturile deveneau mai complicate. În momentul de faţă cred că el a învăţat cum să se ferească de loviturile ei. Asta când nu se apucă să execute mai multe lovituri una după alta. În astfel de momente el nu mai face faţă.
Oricum Chris nu-l mai loveşte atât de tare ca la început. Acum mai mult se preface că o să-o facă. Iar când el nu se prinde ea râde de el zicându-i că după atâta timp ar fi trebuit să se prindă că nu o va face. Săracul de el. Cred că ar avea multe probleme dacă nu ar avea oasele atât de puternice.
Mi se părea aşa de ciudat. Unde dispăruseră vremurile când îmi plăcea faptul că eram vrăjitoare? Părea atât de simplu pe atunci... Când obişnuiam să facem tot felul de prostii cu ajutorul magiei. Nu de puţine ori îl folosisem pe Andy pe post de cobai, nu că pe el l-ar fi deranjat vreun pic. Părea că îi place chiar dacă în cele din urmă nu o sfârşea prea bine. Asta deoarece noi, ca două fete cuminţi ce eram, obişnuiam să luăm cărţile cu vrăji ale mamei şi să încercăm cam toate vrăjile care ni se păreau interesante. Asta până când ne-a prins, bineînţeles. A fost vai şi amar atunci. Cred că am fost pedepsite vreo câteva săptămâni pentru asta. Nu că asta ne-ar fi afectat pe noi cine ştie cum. Ceea ce într-adevăr ne-a durut a fost că a ascuns cărţile cu vrăji. Acum, stând şi gândindu-mă la asta, cred că am meritat-o din plin. La vremea respectivă însă, nu mi se păruse deloc corect. Un zâmbet mi-a părut pe faţă.
Ce vremuri frumoase...
Am căscat. Eram atât de obosită. Cred că toată povestea asta mă epuizase.
Nu mi se părea că Ryan ar fi personajul negativ sau cel puţin nu voiam sa cred acest lucru. Adică, dacă era de aceeaşi parte cu Andrews nu ştiam cum am mai putea să o scoatem la capăt. Dar nu puteam să nu mă întreb cum de ştiuse că Andrews va încerca să-mi facă ceva. Deşi nu prea îmi păsa. Până la urmă dacă nu ar fi ştiut acest lucru poate că nici nu aş mai fi fost aici. Gândul ăsta mi-a dat fiori pe şira spinării. Cum de puteam să mă gândesc la aşa ceva?
M-am întors pe o parte încercând să dorm deoarece mâine mă aştepta o nouă zi de şcoală. Mă bucuram că azi nu-l văzusem pe Andrews nicăieri. Nu aveam chef de el.
Am adormit cu gândul la mătuşa mea, sperând că se va întoarce curând. Acum, mai mult ca oricând, aveam nevoie de ajutorul ei.

[Miss M]

Buna!>:D< Merci ca m-ai anuntat.
Mi-a placut mult capitolul asta, mai ales ca am aflat toata povestea lui Andy. E trista pe de o parte, dar are happy end(nu moare baiatul, pentru mine asta chiar e happy end :X). Mi se pare extraordinara abilitatea lui de a imita vocile diferitelor persoane.
Ryan e putin gelos, din cate vad eu. Nu ca ar avea dreptul, nu e ca si cum Andy ar sari pe Alex sa o sarute :)). Intrebarea lui Chris merita un Nobel pentru perspicacitate. Chiar l-a pus in incurcatura pe bietul baiat. Presupun ca are si el vreo abilitate de a vedea viitorul sau, stiu eu, de a simti cand persoana draga e in pericol(ceea ce ar fi atat de dulce :>). Eu una nu cred ca e rau.
Greseli nu am vazut, va admir pe toti care scrieti cu diacritice, nu as avea rabdarea asta.
Sper sa se clarifice lucrurile cat mai repede, ti-am mai zis, ma omoara suspansul! :D
Astept next-ul :*.

[crazy little red]

hmmm, deci Ryan inca mai ascunde cate ceva... interesant
totusi, cred ca el a castigat simpatia cititorilor, poate chiar mai mult, intr-un fel prin personalitatea lui cred, de altfel e atat de evident ca-si face griji pentru Alex...
actiunea nu a fost grabita, desi nu stiu daca mai are rost sa-ti spun chestia asta la fiecare capitol in parte
descrierea a fost buna iar dialogul, aici ma bucur ca ti-ai revenit ca la capitolele trecute o luasesi unpic pe aratura :D
greseli nu am vazut decat cateva, tu faci intr-un capitol cam cate greseli fac eu intr-un comentariu cred :))
si cum zicea si Black_Tear, e de apreciat ca scrii cu diacritice :P
in fine, aici ma opresc, deja nu mai stiu ce sa-ti comentez la fiecare capitol, bine ca vorbesc eu mult in general ca altfel as incheia intr-un rand :D

oricum, din nou, spor la scris :P