Când fulgerul loveşte

[Me�al.]

Helău. Cred că sunteţi obişnuiţi cu prezenţa mea aici şi, după cum vă aşteptaţi, am venit cu o nouă poveste ce sper să vă placă.
Această poveste, de fapt, se bazează pe o idee mai veche de-a mea, pe care am găsit-o notată într-un carneţel - yap, e de pe vremea când eram obsedat de acest sport.
Asupra genului nu sunt, însă, foarte hotărât. I mean, dacă să fie şi fantasy sau nu, deşi vreau ca acest gen să lipsească din actuala creaţie. Hehe, depinde cum o să-mi treacă prin cap.
Pozele nu cred că o să fie, o să mă hotărăsc până când o să vin cu capitolul doi. Aş vrea, totuşi, să vă imaginaţi personajele aşa cum vreţi voi şi de aceea mă gândesc să nu pun. O să văd : - ? .
Într-un final, aş vrea să îi mulţumesc lui Abbeh pentru... ştie ea ce şi, ca să nu fiu rău ( deşi îmi place ) , capitolul acesta este dedicat ei.
Fără alte introduceri, vă aştept comentariile - dure, vă rog!
Lectură plăcută!
EDIIT: O să scriu din perspectiva ambelor personaje - când o să fie rândul lui Kyle, am să vă anunţ.

Când fulgerul loveşte






Prolog



În viaţă lucrurile nu sunt aşa cum vrem noi niciodată. Totul se întâmplă cu un scop şi nimeni nu ne întreabă dacă ne convine sau nu ce are loc. De fapt, ce de am fi întrebaţi?
Oamenii se schimbă: ne iubesc, ne părăsesc. Dragostea se schimbă: se înfiripă, dispare. Întunericul se naşte din cea mai pură lumină...
Într-un final, te simţi pierdut, ca şi cum te-ai fi abătut de la poteca vieţii şi ai fi pierdut-o. Nu ştii ce să faci, destinul de pândeşte, întunericul te doreşte, iar lumina este prea slabă ca să te poată avea.
Însă întotdeauna să continui să speri. Speranţa e singurul lucru avut de oameni în momentele grele, fiecare gândindu-se că după fiecare hop apar şi lucruri bune. Tot timpul sperăm, chiar şi când totul merge bine. E natura noastră umană să facem acest lucru.
Şi, cine ştie, prin speranţă, viaţa va fi mai frumoasă, se va îndrepta. Niciodată nu trebuie să spunem că totul s-a terminat, să capitulăm fără luptă. Niciodată. Fiindcă nimai tu îţi controlezi destinul.
Chiar dacă nu realizăm, singurul lucru ce ne-a salvat, singurul lucru ce ne ţine în viaţă este un cuvânt atât de simplu, dar atât de greu de definit. Un sentiment atât de pur încât nu poate fi simţit de toţi, unul ce ne poate călăuzi oriunde, chiar şi prin abis. Un sentiment ce ne deschide inimile, ne face fericiţi şi ne aminteşte de clipele bune, de amintiri, de tot ce avem noi mai de preţ. Un sentiment ce ne face inimile să bată încontinuu pentru cineva, care nu poate fi dominat de nimic altceva. Ceva atât de frumos încât este dureros. Însă nimeni nu poate trăi fără el fiindcă acest sentiment este flacăra ce arde înăntrul nostru, este flacăra ce ne-a creat şi care ne va distruge.
Dragostea.

I

Când mi-am deschis ochii, mă aflam în aceeaşi încăpere plictisitoare, anostă. În faţa mea stătea acelaşi bărbat bătrân, cu părul cărunt şi cu ochii lipsiţi de culoare. Îmi spunea pentru a mia oară regulamentul, de parcă mi-ar fi păsat. Mă întrebam când avea să tacă din gură şi să mă lase să plec. Am privit plictisită încăperea, ochii mei verzi analizând fiecare detaliu minor. Pereţii albăstrui erau plini de trofee şi diferite distincţii oferite şcolii. În spatele biroului, pe perete, se distingea simbolul colegiului – un vultur ce înghite un fulger.

- Acestea fiind spuse, bine ai venit la Colegiul Aran’gar, domişoară Mayer. Sper ca, cu dumneata în echipă, să câştigăm şi campionatul de anul acesta, mi-a spus directorul.

Nu a trebuit mult ca să-mi dau seama că era obsedat. Voia să câştige tot şi, oricât de nepăsător voia să pară, orice cuvânt scos de el arăta clar cât de mult îşi dorea să învingem. Însă nu îmi păsa mai deloc fiindcă eu nu mi-am dorit niciodată să ajung la şcoala asta. Părinţii mei mă aruncaseră aici fiindcă, după părerea lor, era foarte bine pentru mine. Sportul este sănătos, îmi spuneau de atâtea ori încât mă şi săturasem să-i aud. Niciodată nu crezusem că o astfel de şcoală era soluţia perfectă pentru a scăpa de mine, însă nu aveam ce face, decât să tac şi să înghit. Ca de obicei. Însă preferam acest loc mult mai mult decât să merg şi să călătoresc tot timpul cu ei. Mult mai mult.
Colegiul Aran’gar era o fostă şcoală militară ce a devenit şcoală de corecţie, iar acum o şcoală pentru băieţi şi fete, specializată pe basket. Aici veneau toţi cei ce erau pasionaţi de acest sport fiindcă oferea şi un internat şi condiţii relativ bune. Deşi toţi spuneau şi credeau că era o şcoală model, nu era aşa după părerea mea. Rămânea tot un fel de colegiu militar fiindcă programul era foarte dur. Aşa spuseseră unii elevi ce nu au mai suportat să stea aici şi s-au transferat. Înţelegeam şi eu acest lucru fiindcă o singură ieşire pe an cu părinţii mi se părea prea exagerat şi, în rest, trezirea era la şase dimineaţa. Oribil.

- O să începi antrenamentele de astăzi, Mayer. O să vină un elev, şeful primei echipe, să te instruiască. Apoi vei fi repartizat la una dintre ele, a spus directorul plictisit, privind ceasul ce indica ora şase şi ceva seara.

Colegiul ăsta avea treisprezece echipe de basket, dar încă nu erau destule pentru toţi elevii – majoritatea băieţi. De aceea, eu speram să nu fiu cumva o rezervă. Îmi plăcea basketul şi chiar eram pricepută la acest lucru. Probabil că din acest motiv părinţii mei au ales Aran’gar – deşi îi detestam fiindcă m-au despărţit de prietena mea cea mai bună. În fosta mea şcoală, eu fusesem cea mai bună la acest sport şi plănuiam ca şi aici să fiu. Trebuia.
Puţin mai târziu, în birou a intrat un băiat înalt, bine făcut, cu părul său şaten tuns periuţă. M-a privit şi a zâmbit, abţinându-se să nu râdă. Probabil că se aştepta să vadă un băiat, nu o fată. Ştiam de mult timp că sexul opus considera femeile nişte persoane incapabile. După băieţi, fetele nu puteau face nimic, doar să stea în casă şi să gătească. Stând şi privindu-l atentă şi impasibilă, am realizat că acest tip era un pămpălău – sau doar îmi dădea această impresie.

- Domnule, căpitanul nu a putut ajunge din cauza unei probleme cu un nemernic din treisprezece. Vă cere multiple scuze şi o aşteaptă la el pe tipa cea nouă în douăzeci de minute. La el în cameră, adăugă.

Am putut sesiza cu câtă scârbă a pronunţat cuvântul „nemernic”, de parcă nu ar fi fost un coleg de-al său şi cu cât respect a spus „căpitanul”. Se vedea că era ca un fel de zeu în acest colegiu şi deja mi-l imaginam ca pe un tip înalt, plin de muşchi şi cu o privire ce te putea face să mori când dorea el. O autoritate mai mare decât directorul. Însă pe mine nu mă speria deloc. Aveam să îi ţin piept acestui „Căpitan” sau ce ar trebui să fie. Nu înţelegeam de ce trebuia să mă duc la el în cameră, dar nici nu îmi păsa. Voiam doar să văd cum arăta acest tip ce era atât de bine cotat în şcoală. Bătrânul a dat din cap, înţelegător şi mi-a aruncat o uniformă neagră. Mi-a ordonat să mă schimb. Când am întrebat unde era baia, tipul mare a început să râdă, aşteptându-se să mă dezbrac în faţa lor. Ar vrea el!
Am primit explicaţiile rapid şi m-am dus în baia directorului. Era uriaşă, ce-i drept. Faianţa de pe pereţi şi podea era albă, cu flori negre, iar într-un colţ era o cadă uriaşă. Într-o parte, am văzut şi un cuier unde erau puse prosoapele. M-am apropiat de el, aşezând uniforma acolo pentru a o putea privi. Era o combinaţie între negru, alb şi roşu. Mi-am pus cămaşa albă şi apoi am încercat să fac un nod cravatei roşii, dar a ieşit ceva destul de chinuit. Mi-am pus apoi fusta neagră, până mai sus de genunchi şi, la final, sacoul închis la culoare cu dungi albe în anumite locuri. M-am uitat în oglindă, analizându-mă şi am observat că arătam perfect. Fusta îmi stătea minunat, precum şi sacoul ce era mulat, scoţându-mi în evidenţă toate formele accentuate.

- Mergem? a întrebat Muşchiulosul, trăgându-mă din baie cu putere.
- Dar mai lasă-mă naibii în pace, tipule! Mă scoţi din sărite! Nu am nevoie ca tu să mă dădăceşti şi să ştii că eşti prost la asta. Se pare că mintea ta lipseşte şi compensează muşchii, am spus enervată şi i-am dat o palmă.

Nu am pus foarte multă putere în lovitură, dar am reuşit să îl dezechilibrez. M-a săgetat cu privirea şi m-a prins de braţ, ieşind din birou. Holurile erau lungi şi anoste şi semănau extrem de mult cu cele ale unei şcoli de detenţie. Însă pozele cu sportivi ce apăreau din când în când pe pereţii mucegăiţi făceau totul puţin mai... drăguţ. În timp ce mergeam, băiatul mă ţinea strâns de braţ, iar eu am scrâşnit din dinţi când durerea s-a amplificat. El doar a surâs, trăgându-mă în urma sa. Treceam pe lângă elevii colegiului, iar ei mă priveau toţi cu ochii mari, atenţi. Toţi şuşoteau. Am observat că majoritatea elevilor erau băieţi – lucru de aşteptat – dar mai apăreau şi fete – puţine, totuşi. Când m-a strâns şi mai tare de braţ, am izbucnit:

- Tâmpitule, aşa ţi-a spus mama ta că se tratează o fată? Aşa te-a ţinut şi ea şi te-a scăpat în cap? Se vede că chestia aia pe care o numeşti căpăţână e goală. Te rog, pentru binele tău, să nu-ţi mai pui labele alea murdare pe mine! Măcar dacă e să mă murdăresc, o fac singură. Nu am nevoie de ajutorul unui cap sec, am spus, încruntându-mă. Iar voi, am continuat, întorcându-mă către elevi, nu vă mai holbaţi aşa la mine. Parcă vedeţi o maşină străină şi sunteţi chiar nepoliticoşi şi enervanţi şi mă abţin că v-aş lua pe toţi la bătaie.

Când au auzit, elevii au tăcut şi nu m-au mai privit, iar Cap Sec şi-a luat laba aia plină de cerneală de pe braţul meu. Am început să mergem, iar de această dată am surprins frică în ochii elevilor, iar în cei ai lui Cap Sec doar furie. Probabil că nimeni nu îl mai pusese la punct în ultimul timp.

- Pe aici e cantina, a spus rece, arătând spre o uşă din metal. Fiecare cameră are un duş şi în acea încăpere stau toţi membrii unei echipe, cu excepţia căpitanului. Fiecare căpitan are o cameră proprie la al doilea etaj al căminului. O să vezi când o să ajungem. Însă nu ştiu ce o să faci tu cu nu ştiu câţi băieţi în cameră. De asemenea, trezirea este la şase fix şi urmează tot felul de exerciţii de putere până la opt când este masa. Apoi, începeţi antrenamentul la basket. Seara stingerea e la zece, a spus băiatul.
- Nu îţi mai face tu griji false pentru mine şi continuă să pălăvrăgeşti sin...

Însă nu am reuşit să termin fiindcă şi-a pus palma peste gura mea, iar eu l-am privit urât. Avea o expresie enervată pe chip şi mi-am dat seama că dacă continuam avea să mă rupă în bucăţi. Dar nu îmi păsa. Doar nu mă punea la punct Cap Sec. I-am tras mâna de pe gura mea şi m-am şters, apoi i-am dat o altă palmă peste faţă. Avea deja obrajii de o culoare aprinsă.
Am ajuns într-o parte mai goală a campusului, lipsită de elevi. S-a oprit în faţa unei uşi de lemn, neagră, şi a bătut, deschizând-o mai apoi. Nu a intrat, doar mi-a dat un brânci. M-am împiedicat intrând înăuntru, iar uşa s-a trântit în urma mea. Am dorit să comentez, să îi fac scandal, dar plecase. Camera era spaţioasă şi nu foarte luminată. Am păşit înainte, sprijinindu-mă de peretele alb şi l-am privit pe băiatul ce şedea pe pat. Avea părul precum tăciunele, ochii de un verde unic, iar un zâmbet de vulpoi îi şedea pe chip. Mă privea cu superioritate şi asta m-a enervat la culme.

- Am auzit că i-ai făcut probleme Vice-Căpitanului. Te-a adus cam greu aici, Melissa Brooke Mayer, s-a auzit vocea calmă a băiatului.

Avea un timbru vocal unic, ce m-a făcut să înţepenesc şi să-l analizesc. Însă el a părut mult prea fericit că am tăcut. Mă enerva la culme.

- Da, şi care-i problema? Dacă aveţi Vice-căpitani proşti nu e vina mea. Adică, Cap Sec? Cred că îţi baţi joc de mine! Asta înseamnă că şi tu eşti la fel de incapabil ca el, am spus, zâmbind ironic.

S-a încruntat, privindu-mă printre genele lui incredibil de lungi. În momentul de faţă avea ochii de un verde întunecat şi am ştiut clar că replica mea nu l-a făcut deloc bucuros. S-a ridicat de pe pat, afişând un zâmbet ciudat şi s-a apropiat de mine. Avea un mers de felină – sau aşa mi se părea mie. Cu cât se apropia mai mult de mine, eu mă dădeam mai în spate. Într-un final, m-am lovit de perete şi am tresărit. Nu ştiam ce să fac; nu puteam să mă mişc. În acel moment, când el şi-a pus mâna lângă capul meu şi m-a privit urât, am împietrit. Nu îmi mai puteam mişca deloc trupul. Am încurcat-o. Mă va omorî, am gândit, închizându-mi un ochi. Însă el nu îmi făcu nimic, doar mi-a analizat faţa şi trupul şi s-a depărtat de mine, rânjind. Parcă voise să îmi dovedească că sunt atât de slabă în faţa sa. Pentru un moment, chiar mă intimidase şi îmi fusese cu adevărat frică, dar acum începusem din nou să devin eu însumi. I-am tras o palmă peste obraz tipului. Era clar că nu se aşteptase fiindcă nu a reacţionat în niciun fel.

- Idiotule! Toţi din şcoala asta sunt nişte idioţi! am ţipat, încruntându-mă şi lăsându-mi mâna pe lângă corp, strângându-mi degetele în pumn. Sunt de mii de ori mai bună la orice decât voi toţi la un loc, am exclamat.
- Nu mai spune! Ce te face să te crezi atât de... nemaipomenită? Uită-te în oglindă şi ai să vezi că nu mă vei putea învinge niciodată.
- Cumva mă provoci? Vrei să ne batem sau luptăm? Haide, tipule-fără-nume, să te văd, am spus, relativ bucuroasă că aveam un nou rival.
- Peste un sfert de oră ai o probă fizică, să vedem în ce echipă te băgăm, a oftat tipul, deviind de la subiect. Te voi conduce la vestiarele de la sala de sport. Probabil că tribunele sunt pline, a continuat, îndreptându-se spre uşă.

L-am urmat tăcută, neştiind ce aş mai putea spune. Se părea că acest tip mă ignora total şi caracterul său calm nu era deloc influenţat de personalitatea mea explozivă. Într-un fel mă enerva, deşi dacă băiatul ăsta ar fi nervos, nu ştiu ce ar putea face. Mergeam pe holurile goale, paşii noştri auzindu-se când călcam pe marmura rece. Îi priveam spatele băiatului şi puteam observa cum uniforma aceea neagră îi stătea perfect. Avea trupul zvelt, slab, dar totodată bine făcut. Era o combinaţie foarte ciudată. Era, probabil, foarte puternic, dar nu era un pachet de muşchi. Pe ceafa sa am văzut un mic tatuaj, acoperit de firele sale brunete de păr. Am vrut să îl analizez mai atentă, însă el s-a întors puţin în timp ce mergea. I-am putut vedea profilul şi cum mă privea cu ochii săi pătrunzători.

- Kyle D’Angers, a spus.

Pentru o secundă, am avut impulsul tâmpit de a-l întreba ce era cu numele ăla, dar apoi am realizat că aşa se numea. Puteam să mă fac de râs în faţa sa atât de rapid. Am oftat. Mi-aş fi dat pumni fiindcă mă enervam pe mine însumi. Însă am rămas calmă, privind înainte şi spunând un fel de „aha” scurt. Am ieşit din clădire, ajungând în curtea interioară. Nu mai merseserăm pe un astfel de drum cu tipul tuns scurt, însă îl preferam pe acesta. Când am ieşit afară, soarele m-a făcut să mă strâmb, chiar dacă era după-amiază. Aici, în America, era mai puternic decât mă aşteptasem. Şi totuşi, colegiul se afla într-o pădure. Am păşit pe o alee din piatră cubică şi am privit curtea goală. Gazonul era bine întreţinut şi arăta superb, iar, pe alocuri, erau puse diferite flori. În faţa mea, am putut observa o clădire imensă, circulară, cu partea de sus din sticlă. Semăna cu un stadion şi am înghiţit în sec, realizând că mulţi oameni erau strânşi în faţa lui. M-am uitat înspre Kyle, care mergea liniştit, nebăgând în seamă nimic.

- Acolo o să fie? am întrebat, uşor temătoare, deşi n-am arătat asta.
- Da. De ce, ţi-e frică, pisicuţo? a început a râde de mine, ciufulindu-mi părul. O să fie împotriva mea.
- Mda, şi? Ce, te crezi regele tuturor? Te rog, pentru binele amândurora, nu îţi mai da atâtea aere în faţa mea, am oftat, privindu-l încruntată.

Nu m-a mai băgat în seamă, doar a ridicat din umeri. Probabil că eram bună de ignorat, lucru ce mă enerva extrem de mult. Mi-am dat ochii peste cap, observând că ajunsesem în faţa clădirii şi elevii se holbau la noi. Mă deranja asta mult prea tare, iar Kyle văzu acest lucru fiindcă se uită urât la „public” şi toţi şi-au reluat activităţile iniţiale. Nu ştiam de ce a făcut un astfel de gest pentru mine, dar îi eram recunoscătoare. M-a condus spre o uşă dublă, cu geamuri negre şi am intrat amândoi pe ea. Înăuntru pereţii erau albi, văruiţi de curând şi pe ei erau poze cu sportivi, medalii, diplome şi trofee. Această sală de sport arăta mult mai bine decât însăşi şcoala. Un lucru cam ciudat, de altfel. Am văzut o uşă albastră pe care scria cu litere negre, îngroşate: Vestiar. Kyle a intrat înaintea mea pe ea, iar eu l-am urmat îndeaproape. Înăuntru erau numeroase rânduri de dulapuri, între ele fiind aşezate bănci lungi, din lemn. În partea stângă erau două uşi – una care ducea la toaletă şi una la duşuri. Kyle şi-a scos sacoul, cravata şi cămaşa imediat, băgându-le într-un dulăpior. Eu, însă, aşteptam în pragul uşii şi îl priveam pe băiat. De fapt, îi admiram abdomenul bine lucrat. Eram fată şi, ei bine, asta era una dintre slăbiciunile fetelor. Kyle s-a întors înspre mine, ridicând dintr-o sprânceană.

- Nu te schimbi? a întrebat, calm.
- Ba da, dar unde e vestiarul fetelor? m-am interesat, privind în jur curioasă.

Kyle a început să râdă zgomotos fiind vag amuzat de întrebarea mea. Nu ştiam ce era atât de amuzant, dar apoi mi-a răspuns la întrebare. Am aflat că nu era un vestiar de fete, ci toţi se schimbau la comun. Nefiind atât de multe fete în Colegiu, nu a fost necesară construirea unui loc de schimbat pentru ele. Mi-am dat ochii peste cap, iar roşcatul mi-a arătat un dulap gol, unde să-mi las hainele şi mi-a aruncat un costum de basket.

- Poţi, te rog frumos, să te întorci cu spatele? Sau trebuie să te leg la ochi? am întrebat, observând cum se holba la mine, chiar dacă îmi scosesem doar sacoul şi îmi desfăcusem cravata.
- Dacă mă rogi aşa frumos, am să mă întorc, a zâmbit el uşor, întorcându-se cu spatele la mine.

Am zâmbit şi mi-am pus rapid maieul lung şi negru, cu dungi roşii pe lateral şi cu un număr pus pe el. Apoi mi-am tras pe mine pantalonii de aceeaşi culoare, ce aveau exact acelaşi model. Mi-am prins părul în coadă şi am pornit înspre Kyle, trântind înainte uşa dulapului. Şi el purta acelaşi costum, dar pe tricoul lui era imprimat numărul 14, iar pe al meu 13. Mi-a dat şi un număr ghinionist. Însă aveam să câştig, chiar dacă el era atât de încrezător în propria persoană. Aveam să îi dovedesc să eram mai bună decât el. Cu orice preţ.
Cu toate acestea, încrederea mi s-a spulberat când am păşit în arenă, în urma lui Kyle.

[Abbeh.]

AÅŸa. Sunt aici D:
Ţi-am zis că vreau să fiu prima şi, ei bine, sunt prima. Mă bucur mult că ai ales până la urmă acest titlu, pentru că, mie una, mi se pare genial. - Ţi-am zis că dacă ar fii o carte, cu siguranţă aş cumpăra-o -. Nu pot să cred că mi-ai dedicat primul capitol - pe lângă faptul că deseori eşti sadic, acum ai fost cel puţin dulce. :3 -. Thank youuu * hugs *
Revenind la fic: Nu ştiu de ce îmi place atât de mult de Kyle, iar tu ştii foarte bine că basketul este slăbiciunea mea. Îmi place că descrii dintr-o perspectivă feminină, plus că-mi place enorm cum ai conturat-o pe Melissa. Prologul e şi el foarte, foarte frumos, nici nu mă aşteptam la ceva mai puţin din partea ta. ;o3 Ca idee e foarte diferit de ce ai făcut până acum şi ar fii o adevărată provocare pentru tine să scrii ceva ce nu conţine fantasy, dar pariez că o să te descurci la fel de bine : )) - începutul e cel puţin promiţător -. Ai reuşit, totuşi, să faci personajele principale la fel de ... ăhm, intrigante ca în restul ficurilor tale.

Aş mai scrie, dar sunt cel puţin obosită şi nu prea sunt coerentă la ora asta, dar la următorul capitol am să-ţi las un comentariu mai consistent.
Aştept următorul capitol, spor la scris, hun\' ! >:D<

[Mad Hatter]

Bunăăă. xD *hug*
Eh, ţi-am spus că am să trec pe aici şi uite-mă făcând asta. First, ador titlul. Secănd, cunoşteam jumătate din conţinut, dar tot am citit întreg capitolul. xDD
AÅŸa.
Titlul mi se pare ok, actually îi chiar drăguţ. Deci, în concluzie îmi place + mă face curioasă să aflu legătura dintre el şi conţinut.
Ăhm, descrierea personajelor şi a locului în care se aflau a fost bună. I mean, mereu se poate şi mai bine, nu? Dialogul nu a fost sec, sau mă rog, mie nu mi s-a părut sec. A fost ok, plus am adorat vreo două sau trei replici. Acţiunea nu e fugărită de vreun animal or smth like this, ba chiar decurge lin şi frumos. xD Oh, da. Greşeli de tastare nu am observat şi sinceră să fiu, nici nu cred că au fost. Btw, mi-a plăcut foarte mult prologul.
Personajele: Păăăăi îmi place muuult de Kyle. xD Şi de Melissa - btw, mă bucur că scri din perspectiva tipei - doar că superbul de Kyle mă atrage mai mult. Oh, şi sportul îmi place. Mm, treaba asta devine cam dubioasă. :]] Îmi plac cam multe la fic şi nu cred că e de bine. :- \"
Aşa. Am să aştept next-ul cuminte şi te roooog dulce-dulce să mă anunti şi pe mine când îl aduci. *puppy eyes* Spor la scris şi multă imaginaţie! ^^
*hug*

xoxo.

[hiimera]

Yo !

WELL... Am trecut ieri şi am citit. Dar din păcate nu am lăsat com, fiindcă nu prea am ştiu ce să spun. Acum am ocazia.

Nu am citit până acum nici o creaţie de a ta, e prima dată şi pot spune că scri frumos şi complex. Nu doar asta, conturezi bine personajele, nu doar prin caracterizarea directă, ci şi prin cea indirectă.
Sportul ales este unul incitant, plin de adrenalină.. eu una nu mă pricep aşa de bine la basket.. doar aşa şi aşa. Însă sunt curioasă să văd cum au să decurgă toate în poveste.
Personajele îmi plac de pe acum, bine că totul coboară şi urcă, deci ne aşteptăm la suprize din partea ta, cred...

Se poate ca nu mereu să trec cu un com, dar de citit am să citesc.

That` all.

[Me�al.]

Helău. Vă mulţumesc pentru comentarii * hugs *
Am venit cu al doilea capitol şi, îmi pare rău să vă anunţ, dar al treilea o să vină abia peste două săptămâni fiindcă sunt plecat la mare şi nu ştiu cât timp o să stau să scriu - sau dacă o să-mi iau laptopul.
Ah, şi din cauza faptului că trebuia terminat azi, capitolul nu e corectat.
Lectură plăcută!

II

Mulţi mi-au spus că emoţiile ne fac mai puternici, însă, în astfel de momente, credeam că totul era o mare minciună. Mă aflam în arena uriaşă a Colegiului Aran’gar şi stăteam pironită în mijlocul terenului de baschet, privind în jur. Elevii se holbau la mine, şuşoteau şi unii chiar râdeau. De mine. Deveneam bătaia de joc a şcolii. Însă nu mă puteam mişca, trupul fiindu-mi paralizat de toate acele sunete. Deveneam paranoică, probabil. Am simţit o mână bătându-mi uşor umărul şi m-am întors rapid, dintr-o singură mişcare. În faţa mea stătea relaxat un tip foarte chipeş. Părul său blond era răvăşit, iar ochii lui de culoarea lemnului mă fixau. Pielea îi era uşor bronzată, pe chip fiindu-i întipărit un zâmbet larg.

- Respiră adânc, gândeşte-te că îl poţi învinge şi avântă-te. Să nu îţi stea mintea la zgomotele din arenă fiindcă ei cred că nu îl poţi bate fiindcă eşti fată. Dovedeşte-le de ce eşti capabilă. Nu ezita şi vei reuşi, mi-a spus tipul la ureche.

Când am vrut să îi mulţumesc pentru sfatul său drăguţ şi uimitor, el dispăruse. În urma sa am putut simţi doar mirosul unui parfum scump, cu un uşor iz de lămâie. Am oftat, întrebându-mă dacă aveam să-l mai văd vreodată prin şcoală sau dacă nu. Însă nu am putut să visez atât de mult la băiat fiindcă mi-am auzit numele strigat, pe un ton autoritar. M-am întors în direcţia respectivă şi am putut vedea un bărbat înalt, cu puţină burtă, ce era îmbrăcat într-un costum de arbitru. Ţinea într-o mână mingea, iar în cealaltă fluierul pe care l-a băgat în buzunar. Nu părea că avea să arbitreze jocul. Eu şi cu Kyle ne-am apropiat, el privind atent în ochii mei.

- Un joc simplu, doi la doi. Cine marchează cinci coşuri câştigă. Faulturile sunt permise, deşi ar fi bine să încercaţi să le evitaţi, a spus bărbatul. Fără arbitru, a adăugat, observând că îl priveam nelămurită.

Imediat după aceea, a aruncat mingea în aer, iar Kyle a sărit înspre ea. Desigur, nici eu nu m-am lăsat mai prejos, deşi el era mai înalt decât mine. A aruncat mingea într-o parte, mai aproape de el şi a început să alerge în direcţia aceea. Desigur, nu m-am lăsat mai prejos şi l-am prins de tricou, sărindu-i în cârcă. Nu a părut foarte surprins fiindcă a continuat să alerge. Apoi l-am sărutat uşor pe gât, lingându-i pielea şi muşcându-l uşor. Probabil că nu s-a aşteptat la aşa ceva fiindcă a gemut şi s-a oprit. Am surât, fericită că tehnica a funcţionat, şi am plonjat înspre minge. Am prins-o destul de repede şi am început să alerg înspre coşul adversarului meu. Însă Kyle s-a ridicat mult prea devreme de pe jos şi m-a privit urât. Nu îi convenise ce făcusem şi, sinceră să fiu, nici eu nu eram mândră de gestul meu. Gâtul era un loc sensibil al băieţilor şi, probabil, că făcusem o greşală. Furios, a început să alerge în direcţia mea, părul său roşcat devenind un fel de tornadă de foc. Am încercat să îl fentez, însă mi-a pus piedică. M-am prăbuşit pe podea, lovindu-mă la gleznă. Până să mă ridic, Kyle a marcat un coş şi a aruncat mingea înspre mine. Poate că făcuse asta din milă fiindcă nu voia să câştige aşa uşor, însă i-am acceptat provocarea. Cu chiu cu vai, m-am ridicat de pe jos, testându-mi glezna. Mă înţepa uşor când călcam, dar puteam să o ignor. Trebuia. Am început să alerg uşor şchiopătat spre coş şi, când Kyle mi-a apărut în faţă, i-am dat un pumn în burtă. Nu a părut afectat, dar a stat câteva secunde pe loc, moment perfect pentru ca să marchez un coş. Era egalitate. Perfect.

Restul meciului a fost unul foarte palpitant, plin de faulturi. Însă se terminase cu un rezultat nu foarte bun pentru mine. Pe lângă numeroasele lovituri sângerânde, pierdusem. Cu o diferenţă de un punct! Mi-am dat ochii peste cap şi m-am trântit pe podea, încercând să ignor râsetele celor din jurul meu. Nu păreau surprinşi că am pierdut, dar le plăcea să îşi bată joc de mine. Mi-am strâns picioarele pe lângă trup, străduindu-mă să nu plâng. Nu aveam de ce fiindcă toţi ştiau că Kyle D’Angers e cel mai bun din şcoală. Nu aveam cum să îl înfrâng.
Puţin mai târziu, Kyle a trecut zâmbitor pe lângă mine, iar eu mi-am ridicat privirea înspre el. Era la bustul gol, iar toate fetele – puţine, ce-i drept – îl priveau şi aproape că salivau. Îi auzeam până şi pe băieţi cum spuneau cât de bine arată. Mi-am dat ochii peste cap şi, nu ştiam de ce, am avut convingerea că se găseau câţiva tipi gay.

- Elevi şi eleve, ştiţi ce căutăm toţi aici, a început Kyle. Să anunţ în ce echipă este...
- Ratata aia! a ţipat un băiat înalt, aruncând cu o minge de basket înspre mine.


Nu am avut timpul necesar pentru a mă feri fiindcă întreg corpul mă durea mult prea tare. Am închis ochii, strângându-i şi rugându-mă să nu mă lovească în cap. Însă nu s-a întâmplat nimic, nu am simţit nimic. Temătoare, am deschis ochii şi l-am văzut pe Kyle stând pe vine în faţa mea, cu mâinile aşezate în dreptul feţei sale. Nu ştiam ce să spun şi nici ce se întâmplase, dar nu mi-a luat mult să-mi dau seama. Adolescentul sărise în faţa mea pentru a mă apăra şi primise el o lovitură puternică în obraz. Toţi elevii îl priveau speriaţi şi mă întrebam ce reacţie putea să aibă. Tipul ce aruncase mingea tremura din toate încheieturile şi se dădea lent înapoi, lovindu-se de diferite persoane. Kyle s-a ridicat lent şi s-a întors cu faţa spre mine, iar eu i-am putut vedea urma roşie de pe obraz. Mi-a întins uşor mâna şi m-a ajutat să mă ridic, gestul său surprinzându-mă destul de tare. Mă ridicasem mult prea repede de pe jos, însă, şi am simţit cum o ameţeală cumplită mă cuprinde. Începusem a mă legăna pe picioare, precum un om beat, dar am realizat că, atunci când nu mă mai balansam, eram sprijinită de cineva. Da, chiar Kyle D’Angers mă sprijinise de trupul său pentru a nu mă sprijini. Sigur voia să îi întorc favoarea, doar nu făcea asta pentru a fi un coleg model. L-a fixat, mai apoi, cu privirea pe adolescentul răspunzător de toate acestea şi a zis cu o voce mai mult decât înfiorătoare:

- Detenţie. Trei luni. Cea mai rea.

Tipul a început să tremure şi mai tare şi apoi a fugit din sală. Nu ştiam ce era cu pedeapsa aceasta numită „cea mai rea”, dar probabil chiar era aşa de se speriase ăla. Elevii au început să şuşotească, arătând cu degetul înspre mine şi Kyle. Probabil că nu le convenea că băiatul model al şcolii o ajuta pe tipa cea nouă. Sincer, nici mie nu îmi convenea, dar, având în vedere că nu mă puteam ţine pe picioare, preferam această situaţie.

- Cum spuneam, Melissa Mayer o să fie în echipa numărul doi datorită experienţei sale şi a rezistenţei. Este echipa condusă de Jesse Wilady, a spus brunetul.

În faţa mea şi-a făcut apariţia tipul ce îmi dăduse sfatul acela la începutul meciului. Pe chip îi şedea un zâmbet ştrengăresc şi ochii îi erau fericiţi. Mi-a ciufulit părul, şoptind un „bravo puştoaico!”. Kyle i-a zâmbit blondului şi i-a spus să mă ducă la infirmerie şi, mai apoi, să îmi arate camera. Apoi brunetul mi-a făcut cu mâna, dispărând în mulţime. Privirea mi-a revenit asupra lui Jesse, noul meu căpitan.

- Ei, puştoaico, te-ai descurcat mai bine decât mă aşteptam şi l-ai surprins şi pe Kyle, se pare, a spus, pornind înspre uşă.
- L-am surprins pe tip? Nu mi se pare, sincer, că m-a făcut praf, am spus, uşor abătută.
- Melissa, nu ai văzut că diferenţa dintre scorurile voastre a fost atât de mică? Doar un punct. Ultimul băiat ce a jucat cu Kyle a pierdut imediat în faţa lui, meciul ăla a durat doar cinci minute. Ai talent şi asta a văzut şi el. În plus, l-ai faultat destul de mult ceace e cam imposibil la el.

În timp ce mergeam pe holurile largi ale stadionului, l-am tot văzut pe Jesse zâmbind şi nu puteam să nu întreb de ce era atât de fericit. Probabil că pentru echipa sa nu eram cine ştie ce avantaj, dat fiind faptul că eram o fată. Sau se putea ca aia să fie faţa sa, tot timpul zâmbitoare. Oricum, mintea nu îmi stătea deloc la Jesse sau la echipă, ci la Kyle. Nu ştiam de ce mă gândeam aşa de des la el, dar gestul său m-a uimit enorm. Se băgase în faţa mea şi încasase o lovitură destul de puternică pentru... ce? Nici nu ne cunoşteam deloc şi el a sărit să mă apere. Nu înţelegeam de ce a făcut aşa ceva. Dacă eram în aceeaşi echipă era un oarecare motiv, dar acum? Poate că îi plăcea să pedepsească oamenii sau detesta bătăile sau nu îl suferea pe tipul ăla. Cine ştie? Însă voiam să îi mulţumesc pentru ce făcuse, deşi nu era genul meu. Jesse s-a oprit în faţa unei uşi albe, mari şi am intrat amândoi înăuntru. Infirmeria era o cameră uriaşă în care se aflau trei paturi, mai multe dulapuri cu medicamente, un birou, nişte scaune şi o chiuvetă. Pereţii erau de un alb bolnăvicios, precum şi restul mobilierului. Pe un scaun l-am văzut pe Kyle, cu o pungă cu gheaţă pe obraz. Stătea cu ochii închişi şi nu îmi dădeam seama dacă ştia sau nu că eu şi Jesse intrasem. M-am uitat la blond, care îl privea la Kyle cu o expresie foarte ciudată pe chip, indescifrabilă. Mi-a făcut un semn pentru a lua loc pe scaun şi l-am ascultat, privirea fiindu-mi aţintită asupra brunetului. Când acesta şi-a deschis ochii, am putut vedea oboseala din ei. Şi-a lăsat punga cu gheaţă pe birou şi am observat cât de vânăt îi era obrazul, foarte aproape de ochi. Era şi puţin umflat, ochiul său drept părând vizibil mai mic.

- Îmi pare rău, am murmurat, lăsându-mi capul în jos.
- Nu ai făcut nimic, doar eu am sărit în faţa ta, a răspuns el, obosit.

Vocea îi era calmă precum apa unui lac. Vorbea încet şi greu, nefiindu-i uşor să spună ceva cu obrazul umflat. Pentru prima dată în viaţa mea, cineva sărise să îmi ia apărarea şi, pentru prima dată, îmi venea să îmi cer scuze tot timpul unei persoane. Nu mă mai înţelegeam deloc.
Am tresărit când Jesse a pus vata udă de la spirt pe o rană sângerândă, însă nu m-am plâns deloc fiindcă puteam suporta aşa zisa durere. Trebuia să fiu puternică şi să rezist precum un luptător. Nu mă aflam aici pentru a mă plânge, ci voiam să avansez şi să prind ziua când îl voi învinge pe Kyle. Da, cândva o să fiu pregătită şi, într-un meci, o să îl bat, o să fiu cea mai bună din Aran’gar. Însă pentru asta trebuia să fiu puternică şi să mă antrenez.

- Mă duc în cameră, a mormăit Kyle, ridicându-se de pe scaun.

Pentru o secundă, aproape că l-am văzut legănându-se pe picioare şi aproape căzând, dar şi-a revenit imediat şi a ieşit repede din încăpere. Şi Jesse păruse a fi observat fiindcă era oarecum trist. Nu ştiam care era relaţia dintre ei, dar blondul mă făcea să cred că ştia multe despre Kyle. Eram teribil de curioasă să aflu ce avea, de ce părea aşa de slăbit când la meci avusese atâta energie. Erau multe enigme pe care trebuia să le rezolv, iar asta depindea foarte mult de Jesse, de cât de onest putea să fie.
După ce mi-a pansat rănile am mers înspre camera unde aveam să stau – eu şi cu încă nu ştiu câţi băieţi. Eram deja pe holurile internatului, pereţii fiind pătaţi de carioci sau markere. Mi-a arătat o uşă mare, pe care era lipită o plăcuţă pe care scria mare „2”. Am intrat amândoi, el fiind în faţa mea, şi am putut vedea o cameră lungă, cu pereţii albi şi ferestre mari acoperite cu draperii de un verde pal. Pe de-o parte şi pe alta a pereţilor, erau puse paturi supraetajate, de două persoane. Aşternuturile erau, de asmenea, albe, iar în faţa paturilor de campanie erau puse două lăzi – locul unde trebuia să ne ţinem lucrurile. O uşă, în partea opusă a camerei ducea spre baia comună. Jesse mi-a arătat un pat liber, într-un colţ, mai ferit de celelalte şi fără etaj.

- Aici e un loc bun să dormi, cred. În jurul tău sunt trei fete, iar mai departe băieţi. Îţi urez succes, draga mea.

Am analizat patul ce nu arăta superb şi am văzut valizele mele puse lângă el. Se mişcaseră extrem de rapid, nici nu mă aşteptasem. Jesse a dat să plece, întorcându-se pe călcâie şi mergând înspre uşă. Bocancii săi militari făceau un zgomot puternic pe podea. Dintr-o dată, s-a întors cu faţa la mine, de parcă îşi amintise ceva. S-a îndreptat spre o uşă pe care scria „Nu intraţi” şi a ieşit de acolo cu o cutie în mână, pe care mi-a înmânat-o. L-am privit curioasă, neînţelegând ce era în ea, iar el şi-a dres glasul, spunând:

- Acolo sunt bocancii tăi. Sunt măsura ta, nu îţi face probleme, Melissa. O să ai nevoie de ei când o să plouă afară.

A zâmbit şi a dat să plece din nou.

- Uniforma mea unde e? am ţipat, oprindu-l.
- E pe un umeraş pe bagajele tale. S-au ocupat nişte băieţi de el, e intact, nu-ţi face probleme.

Iarăşi a vrut să plece, iar eu m-am trântit pe pat, observând umeraşul. Trebuia să mă schimb la loc în uniformă, momentul acesta fiind perfect. Nimeni nu era în cameră. Însă ceva mă sâcâia, iar la respectiva întrebare putea să-mi răspundă numai Jesse. Trebuia să risc fiindcă nu suportam să nu ştiu adevărul.

- Kyle ce a păţit, Jesse? Era atât de slăbit... nu era el însuşi în infirmerie.

Jesse s-a întors cu faţa la mine, pe chip fiindu-i întipărită aceeaşi expresie indescifrabilă. A oftat şi s-a apropiat de mine, aşezându-se pe patul meu. Salteaua a scârţâit sub greutatea noastră şi s-a lăsat destul de mult. Chiar mă întrebam cât avea să ţină vechitura asta numită pat.

- Of, Kyle...

Din felul în care începuse, nu puteam prevesti nimic bun. Ştiam că Kyle ascunde ceva, iar Jesse părea să ştie foarte bine ce.
Însă îmi făceam griji enorme pentru Kyle şi nu înţelegeam de ce.
Ce treabă aveam eu cu Kyle D’Angers?

[matzaplouata]

Uff... doua saptamani fara capitol? Ai face bine sa nu fie mai mult. :))
Mda... Dupa cum vezi, mi-am invins inexplicabila aversiune fata de lasatul comentariilor si am tastat cate ceva ca sa te felicit. Imi place mult tot ce ai scris pana acum aici.
Mi se pare interesanta ideea. Sunt moarta de curiozitate ce ascunde Kyle. ;))
Well, ce altceva pot sa spun? Astept nextul.
Have fun la mare.


Ja ne!:-h

[Me�al.]

Mulţumesc pentru comentariu ! Şi îmi pare rău pentru întârziere, dar am fost într-o pană URIAŞĂ de inspiraţie.
Lectură plăcută!

Capitolul 3

Inima îmi bubuia în timp ce aşteptam răspunsul de la Jesse. Nu ştiam care era motivul comportării mele, dar eram sigură că ceva nu era în regulă – ştiam aşa bine să citesc oamenii? Şi era clar că domnul D’Angers nu îmi va spune niciodată ce are. Nu îl conoşteam de foarte mult timp – de fapt, doar de două ore – , dar sigur avea un orgoliu uriaş. De fapt, de ce n-ar fi avut? El era cel mai din Aran’gar, părea bogat şi era chipeş – desigur, asta credeau toate fetele din şcoală. Şi eu îl consideram drăguţ, doar eram o tipă, dar nu îl iubeam şi nici nu mi-aş fi dorit să-l am ca iubit.
Jesse a clătinat din cap cinci minute mai târziu şi m-a privit, ochii fiindu-i întunecaţi de parcă ascundea un secret mortal.

- De ce vrei să ştii? a întrebat, trecându-şi degetele lungi prin părul blond, privindu-mă agitat. Era clar stânjenit şi se observa că îi promisese lui Kyle că va păstra secretul. Ar fi trebuit să dau înapoi, să renunţ, însă am ignorat ce mi-a spus vocea interioară. Voiam să ştiu cu orice preţ şi nu îmi păsa foarte tare dacă aveam să-l chinui puţin pe Jesse. În fond, doar nu aş răspândi secretul lui Kyle.
- Tu de ce nu vrei să-mi spui? am replicat, încrucişându-mi mâinile la piept.

A râs, dar nu părea amuzat, ci a făcut-o doar pentru ca eu să mă simt mai bine. Am apreciat gestul său fals şi am zâmbit fin, dându-mi o şuviţă după ureche.

- Îmi placi, a zis, afişând un zâmbet mult prea strălucitor şi mai puţin fals. După ce mi-a observat privirea ciudată, adăugă: Nu în felul ăla, Mayer. Mă faci să cred că eşti ca toate celelalte panarame din şcoală – perversă. Apoi, privirea i-a devenit serioasă. Kyle e... Ei bine, a avut experienţe neplăcute cu părinţii săi şi asta l-a zguduit extrem de mult.

Am înghiţit în sec, aşezându-mi mâinile în poală şi aşteptând să vorbească. Însă el se oprise, vrând să vadă dacă voiam să aud continuarea. Ochii îi erau întunecaţi şi părea tulburat – mult prea tulburat. Oftând, s-a aşezat lângă mine pe pat, salteaua ieftină scârţâind sub greutatea sa. M-a întrebat, încă o dată, dacă doresc să aud continuarea, iar eu am putut să dau doar din cap, ferindu-mi privirea de a lui. Nu voiam să îmi pierd curajul sau să par slabă în faţa lui – niciodată.

- El avea un frate mai mare, nu-mi mai amintesc numele lui, dar asta nu contează. Şi părinţii săi îl adorau pe fratele lui fiindcă câştigase nenumărate statale la basket – nu pierduseră nici una. Ah, am spus că toţi din familia lui sunt sportivi? Da, părinţii lui au jucat basket, la fel şi bunicii lui şi, pe vremea aia, el şi fratele lui. Toţi membrii familiei lui erau campioni la acest sport, iar cei doi părinţi voiau ca şi Kyle şi frate-său să fie aşa. Însă, când fratele său a pierdut un meci – destul de important – părinţii săi l-au ucis cu un cuţit de bucătărie chiar în faţa lui Kyle...

Vocea lui Jesse s-a pierdut, iar eu am înghiţit în sec, încercând să mă gândesc la ceva frumos. Da, Mel, gândeşte-te la lucruri frumoase... Însă nu puteam să uit fiecare detaliu dat de Jesse şi îmi era la fel de imposibil să nu îmi imaginez scena. Să vezi cum îţi moare fratele în faţa ochilor... Doamne, era oribil! Am observat privirea lui Jesse cum se întrista din ce în ce mai mult, părea că suferă enorm.

- Şi, adăugă Jesse, dregându-şi vocea, pe vremea aceea Kyle era mai micuţ, deci îţi dai seama prin ce traumă a trecut. De atunci, părinţii săi foloseau cuţitul de bucătărie pentru a-l tăia la încheieturi de fiecare dată când pierdea un meci. De aceea Kyle poartă manşetele la ambele mâini, dacă ai observat.
- De ce mai joacă basket, atunci? am întrebat, nerealizând cât de mult îmi tremura vocea.

Jesse m-a privit pentru o secundă, parcă punându-şi a mia oară aceeaşi întrebare. Desigur, ştia răspunsul, dar pentru el, probabil, nu avea noimă. Şi îl înţelegeam perfect. Dacă aş fi trecut prin aşa ceva, nu aş mai fi vrut să văd niciodată o minge de basket sau ceva, orice, legat de acest sport. Am simţit cum pieptul mă apăsa dureros şi mă întrebam de ce a trebuit să sufere atât de mult Kyle. În fond, era doar un adolescent nevinovat.

- Pentru că aşa i-a cerut fratele său... Îl iubea nespus şi nu a putut să renunţe fiindcă, pentru Kyle, o promisiune trebuie ţinută, răspunse Jesse cu capul plecat.

Nici nu am realizat când au început să-mi curgă lacrimile pe obraji atât de repede. Mă durea pieptul atât de tare încât îmi venea să ţip. Kyle mi se părea atât de puternic în aceste momente, atât de bun. Nu îmi venea să cred că povestea acestui băiat mă făcea să plâng. Cum putea să care atât de multă suferinţă şi aceasta să fie ignorată de toţi ceilalţi? Numai Jesse ştia de această poveste, iar restul şcolii nu. Părea că nu îşi dorea mila celorlalţi, un lucru admirabil.
Blondul se aşeză pe vine în faţa mea, ştergându-mi lacrimile şi zâmbindu-mi dulce. Am putut observa o urmă de regret pe chipul lui şi, parcă, ochii i-au strălucit. Oare îi dădeau şi lui lacrimile? De fapt, la o asemenea poveste tristă, poţi doar să plângi şi să îţi doreşti ca persoana respectivă să nu fi trecut printr-un asemenea iad. Jesse m-a bătut pe picior cu palma şi mi-a spus să mă pregătesc pentru cină. Când a vrut să plece, l-am oprit, întrebându-l unde sunt colegii mei de cameră.

- Probabil că s-au schimbat la vestiare. Sunt sigur că sunt deja în sala de mese, aşa că îmbracă-te, Mayer. Şi nu spune nimănui despre ce ţi-am povestit, adăugă, făcându-mi cu ochiul şi ieşind din încăpere.

Acest băiat mă făcea să zâmbesc şi în cele mai critice momente şi mă bucuram oarecum că îl aveam ca un fel de şef. În încercarea disperată de a-mi scoate din minte povestea cu Kyle, m-am dus să mă spăl pe faţă. Toaleta din această cameră era mai... sumbră decât mă aşteptam. Era o încăpere uriaşă, cu faianţa de un albastru închis. În partea stângă era un şir lung de chiuvete murdare, în faţă erau uşile de la toalete, iar în partea dreaptă erau duşuri la comun – ce, părerea mea, nu erau prea frumoase. Oftând, m-am apropiat de o chiuvetă, aparent mai curată, şi mi-am dat cu apă rece pe chip. După ce mi-am revenit câtuşi de puţin, am ieşit din baie, trântindu-mă pe pat. Nu aveam chef să merg la cină, chiar dacă stomacul îmi ghiorţăia. Pur şi simplu, povestea spusă de Jesse mi-a creat o stare de spirit proastă. Însă eu îmi făcusem asta cu propriile mâini fiindcă l-am bătut la cap să îmi spună adevărul – deci, una peste alta, eu mă înjunghiasem pe mine însumi. Lent, mult prea lent, m-am ridicat din pat, luându-mi uniforma de pe umeraş şi începând să mă îmbrac. Cinci minute mai târziu, m-am dat cu singurul gloss din dotare şi mi-am pieptănat părul ciufulit, ce stătea anapoda.
Am ieşit pe uşă, îndreptându-mă spre sala de mese, târşâindu-mi picioarele pe culoarul semi-întunecat. Nu mă aşteptam să găsesc pe nimeni acum pe culoar – majoritatea, probabil, se îndopau cu o mâncare nu prea aspectuasă. Poate eram critică, dar, în familia mea, mama era o bucătăreasă minunată şi vă daţi seama ce lucruri delicioase prepara.
Brusc, un mârâit – dacă l-aş putea numi aşa – m-a făcut să tresar şi am putut observa mai multe umbre pe perete. Apoi, s-a auzit o bufnitură şi un alt sunet ciudat, similar primului. Nu ştiam de ce am mărit pasul, îndreptându-mă înspre locul conflictului. Acolo, am putut vedea doi băieţi necunoscuţi, cu un aspect nespălat, amândoi cu părul negru. În faţa lor, lipit de perete era Kyle. Unul dintre cei doi ţinea în mână un cuţit, a cărui lamă strălucea în lumina neonului. Iniţial, m-am întrebat de ce brunetul stătea paralizat în faţa inamicilor, dar când am văzut cum îşi atingea încheieturile, am înţeles.

- Idioţilor, marş de acolo! am ţipat, mergând cu paşi mari înspre ei, postându-mă între cei doi şi Kyle.
- Ia te uită! Nu e cumva fetiţa ce a jucat în meci azi? a întrebat cel cu ochi albaştrii, rânjind. Mi-a atins obrazul pe care aveam un pansament şi a smuls leocoplastul de pe rană. Am scâncit, simţind cum sângele iese la suprafaţă. Durea puţin.
- Lăsaţi-o în pace! a ţipat Kyle, punându-şi o mână tremurândă pe umărul meu.

Ştiam că nu putea vedea lama aceea, oricât de puternic ar fi fost. Era slăbiciunea lui şi, ei bine, nu putea lupta cu ea. Aşa că, am rămas fermă pe poziţie, simţind cum cuţitul îmi crestează uşor obrazul. Însă nu simţeam nimic.

- Ce e, D’Angers? Nu poţi să-ţi salvezi oponenta din meciul de azi? Atât de slab eşti? a început cel cu ochii verzi.
- Taci dracului din gură, jigodie! Eşti doar un tâmpit demn de milă. O javră, am rostit, plină de scârbă.

Celălalt a apăsat cu putere cuţitul în obrazul meu, iar eu am scâncit. Dacă acopeream cu mânile lama, atunci Kyle putea acţiona, nu? Aşa că, fără a mă gândi, am pus ambele palme pe partea tăioasă a cuţitului, strângând cu putere. Nu am simţit durerea, ci doar l-am văzut pe Kyle sărind din spatele meu, doborând primul huligan într-o secundă şi, mai apoi, pe al doilea. Era puternic şi rapid. După ce i-a lăsat leşinaţi pe jos, şi-a îndreptat privirea spre a mea. Eu rămăsesem cu cuţitul strâns în mână, pe el curgând sânge.

- Melissa, dă-i drumul, mi-a spus Kyle, punându-şi mâinile pe umerii mei.

La auzul vocii sale calme, am scăpat cuţitul din mâini, fără a comenta. Rămăsesem împietrită, privind cum sângele mi se scurgea pe palme şi apoi cădea pe jos. Am rămas aşa preţ de câteva minute bune – el privindu-mă, iar eu făcând acelaşi lucru. Eram hipnotizată de acel verde intens, asemenea frunzelor în toiul verii, dar care erau atât de trişti, atât de melancolici. Părea pierdut undeva, în timp, amintindu-şi ceva mult prea înfiorător pentru a fi gândit. Maxilarul i se încleşta, ochii i se întunecau şi priveau pierduţi ceva din ai mei.
Câteva minute mai târziu, am putut auzi picăturile de apă ce loveau acoperişul campusului şi am realizat că începuse să plouă. Zgomotele deveneau din ce în ce mai puternice şi, cu cât se amplificau, se întunecau ochii lui Kyle. Când irisul îi era aproape negru – nu mă întrebaţi cum a luat naştere această schimbare – un fulger a lovit cel mai îndepărtat copac de campus. Zgomotul acela puternic, ne-a făcut pe amândoi să tresărim, revenindu-ne. Kyle se uita la mine nedumerit, iar eu am putut să afişez aceeaşi privire întrebătoare. Chiar nu ştiam ce se întâmplase fiindcă, în momentul de furie al lui Kyle, natura parcă a reacţionat, devenind violentă. Iar acum... ploaia se oprise, copacul nu părea deloc afectat... De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Imediat după acest moment ciudat, Kyle şi-a rupt o bucată din cămaşă, înfăşurând-o în jurul palmelor mele ce, apropo, sângerau. Desigur, nu mai ţineam minte, uitasem de acest episod nu foarte dureros, dar sângeros. M-am strâmbat când a înfăşurat materialul în jurul rănii, strângând destul de tare. Apoi, privind palma mea stângă – cea nebandajată – a oftat. Şi-a mai rupt o bucată din cămaşă, înfăşurând-o în jurul celeilalte răni.

- Te doare? a întrebat, ridicându-şi privirea spre mine, ochii săi făcându-mă să mă topesc. De când mă ştiam, adoram culoarea verde, iar cea a irişilor lui Kyle era una cu adevărat spectaculoasă. Străluceau într-un fel aparte, te făceau să te topeşti doar privindu-i. O culoare cu adevărat minunată.

Nu am reuşit să articulez nimic, tot ce mi-a ieşit pe gură fiind un bâlbâit prelung, sfârşit cu un zâmbet strâmb.
Haide, Mel, spune ceva! doar nu vrei să fii considerată o fraieră... , îmi şoptea vocea interioară, dar eu abia o puteam auzi.
Kyle m-a prins de degete şi m-a tras după el pe culoarul lung, slab luminat. Atingerea sa era electrică, mă făcea să mă cutremur. Era ceva ciudat la acest băiat – ochii săi mă făceau să mă cutremur, atingerea sa mă făcea să tremur... el mă făcea să mă simt ciudat. Şi, totuşi, nu îl plăceam şi îmi creea această senzaţie stranie. Ne îndepărtam din ce în ce mai mult de sala de mese, iar peisajul se schimba – totul părea puţin mai frumos. Când am ajuns în faţa unei uşi, am observat că era cea de la camera lui Kyle şi m-am întrebat ce căutam acolo. Apoi, când am privit pansamentul însângerat, am realizat de ce mă adusese în camera sa. Am intrat prima, cufundându-mă în întuneric, dar am putut sesiza că era mult mai cald decât pe hol. Kyle a aprins lumina şi m-a condus până înăuntru – camera sa era spaţioasă, cu geamuri în stil franţuzesc şi cu pereţii albi, iar tot mobilierul era nou. Fără a mă gândi mult, m-am trântit pe pat, sprijinindu-mă de peretele alb. L-am privit pe Kyle cum se fâţâia prin cameră, căutând trusa de prim ajutor.

- Stai liniştit, frate, mi-e bine, am spus, fiind amuzată de felul în care scotocea şi se învârtea prin cameră. Faci mai mult dezastru, am adăugat, observând că distrugea ordinea de mai devreme.
- Dar mâna ta...
- E bine. E o rană minoră, nu mă omoară un cuţit, am spus calmă, făcându-i cu ochiul.

A oftat şi s-a aşezat lângă mine pe pat, luându-mi o mână într-a lui, analizând-o. Până şi simpla sa atingere m-a făcut să tresar, iar privirea s-a amuzată m-a surprins. Mi-am muşcat buza, repetându-mi că nu aveam de ce să mă comport astfel, că acest băiat era normal. Şi, da, chiar era normal. Doar nu avea să se transforme într-un mutant sau într-un extraterestru, nu?
Cred că am stat aşa mult timp, privind tavanul, liniştea domnind. Nimeni nu a spus nimic de parcă nu doream să stricăm armonia ce s-a aşternut asupra noastră. Nu mă puteam gândi la ceva consistent, doar la ce se întâmplase în seara aceea şi, desigur, la ce mi-a povestit Jesse. Încă nu îmi venea să cred prin ce a trecut Kyle, dar nu trebuia să îi spun că ştiu. Era un secret.
Brusc, telefonul a sunat, iar Kyle D’Angers nu s-a mişcat să răspundă, a aşeptat doar să intre robotul. Aşa făceam şi eu deseori acasă când îmi era lene să mă ridic din pat sau când nu aveam chef de vorbit. Fiecare om are nevoie de un moment de linişte, nu? Soneria enervantă a mai bârâit câteva secunde, apoi s-a auzit vocea lui Jesse în toată încăperea:

- Kyle, nu ştiu ce să mă fac cu Avril aia... Mă tot bate la cap non stop, să mă mut cu ea-n cameră, să o iau în echipa mea. Mă disperă, pur şi simplu! E o curvă, înţelegi? Şi nu ştiu cum să scap de ea că e aşa frumoasă de pocneşte. Din cauza ei am eu coşmaruri noaptea. Apropo, poate-ai fi mai atent cu Melissa...

Şi acesta a fost sfârşitul unui mesaj destul de ambiguu – mai ales finalul. Nu mă aşteptam ca Jesse să fie un astfel de om, o persoană care să trateze femeile ca pe nişte cârpe. Azi îţi trebuie, mâine sunt la gunoi. Părea chiar de treabă, deşi prima impresie nu e niciodată cea adevărată. Însă, înainte de a avea păreri pripite, am să descopăr şi cum este această Avril, care, pare-se, e din Aran’gar. Dar despre ce vorbea Jesse în partea a doua a mesajului său? Să fie Kyle mai atent cu mine? În ce fel? Adică, la meci, da, m-a făcut praf, dar nimic mai mult. Blondul nu avea cum să ştie de întâmplarea din această seară. Sigur era la masă şi nu avea de ce să se gândească la Kyle sau la mine – imposibil să se gândească la persoana mea.
Kyle a oftat, trecându-şi mâna prin părul brunet, de o culoare atât de intensă, atât de minunată. Am putut observa cât de albă îi era pielea şi, pentru o secundă, m-am întrebat dacă nu cumva îi era rău, dar ideea aceasta mi-a ieşit din minte imediat ce a rostit numele amicului său. Din tonul său înţelegeam că era dezamăgit într-o oarecare măsură de Jesse. Dar de ce? Sigur totul avea legătură cu Avril şi mă întrebam ce naiba avea tipa asta de îi ocupa mintea lui Jesse.

- Ce s-a întâmplat? am întrebat, observând că brunetul ofta frecvent, tosnindu-şi degetele de pianist.
- Nimic... a şoptit, fiind cufundat în propriile gânduri. Nu ştiam de ce, dar Kyle mi se părea un prieten atât de bun. De cât timp eram în viaţă, n-am mai văzut un tip care să se strofoace atât pentru un amic, căruia să îi pese atât de mult. Îl admiram pentru acest lucru chiar foarte mult.

Nici nu mi-am dat seama cât de repede a zburat timpul până când, moartă de foame, stomacul meu a început să ghiorţăie. Acel zgomot enervant, ne-a făcut pe amândoi să râdem – şi unul foarte puternic. Kyle a propus să îmi dea ceva de mâncare din „stocul său personal”, iar eu am fost trimisă la baie să mă „pregătesc” pentru cină.
Baia era o cameră mult prea mare, cu faianţa de un crem plăcut şi cu un jacuzzi uriaş în colţ. Deci aşa era viaţa de căpitan, mă gândeam, în timp ce îmi spălam mâinile, apa devenind roşie de la sânge. Nu m-am dat şi cu săpun din cauză că m-ar fi usturat mult prea tare. Mi-am privit mai apoi palmele, observând că tăietura era mai adâncă decât credeam. Pentru ca băiatul să nu vadă rănile, m-am bandajat din nou cu fâşiile din cămaşa lui. Apoi, cu o faţă zâmbitoare, senină, am ieşit din baie.

- Rahat! l-am auzit pe Kyle exclamând şi m-am uitat rapid în direcţia de unde venea vocea.

L-am văzut pe Kyle stând aplecat asupra unei mese de călcat, privindu-şi degetul arătător şi apoi cămaşa ce stătea şifonată. Apoi am realizat că, în faţa mea, era un exemplar al puternicului Kyle D’Angers la bustul gol, cu pieptul ademenitor şi mirific dezgolit. Avea muşchi – nu mulţi, dar pătrăţelele se vedeau, oarecum – chiar dacă toţi îl credeau un băiat mult prea slab pentru a juca basket. Nu am putut să-mi iau privirea de la abdomenul său, de la pielea sa albă precum fildeşul.
Arată bine, am gândit, dar imediat am adăugat: Nu sunt atrasă de el, recunosc doar adevărul! Cum să îmi placă atât de mult? E doar un tip care arată bine, dar lipsesc fluturaşii din stomac.
Am chicotit când l-am văzut chinuindu-se cu respectiva cămaşă şi m-am întins după fierul de călcat, făcând treaba în locul său.

- Nu, lasă-mă pe mine! a spus hotărât. Doar arată-mi ce trebuie să fac.
- Dă pe spate şi ai grijă să nu laşi cute. Concentrează-te, fii atent, nu lăsa nimic să-ţi distragă „ţinta”, am început să spun.

Parcă aş fi un general de război, am spus amuzată.
Când am fost la baie, mi-am deschis nasturii de la cămaşă, ştergându-mă de o pată de sânge aflată pe piept – nu mă întrebaţi cum a apărut acolo. Şi, desigur, uitasem să îi închid pe toţi şi, în momentul de faţă, ofeream o privelişte minunată către decolteul meu. Cum Kyle e, totuşi, un băiat, a rămas cu privirea aţintită pe decolteul meu şi a lăsat fierul pe cămaşă. Când a început să scoată fum, m-am repezit către el, ridicându-l.

- Trebuia să te concentrezi, nu să fii cu mintea în alte direcţii! m-am răstit, privind gaura făcută de fier în material şi dându-mi o palmă peste frunte.
- Nu e vina mea, profa, că au intervenit alţi factori externi care mi-au distras atenţia asupra... chestiei ăsteia! Şi nu-i vina mea că ai un decolteu atât de atrăgător, adăugă şi râse.

Ne-a bufnit pe amândoi un râs puternic şi ne-am prăbuşit pe pat, fiind extrem de amuzaţi de situaţia creată. Niciodată n-am crezut că acest băiat, cel mai bun sportiv din şcoală, o să fie atât de amuzant. Prima dată când l-am văzut, mi s-a părut doar un alt tip superficial, dar, se pare, că viaţa îmi dă o altă palmă puternică.
Cinci minute mai târziu, am fost de acord ca eu să calc o altă cămaşă, iar Kyle să se ocupe de proviziile sale – îmi era chiar foame. După ce am terminat ce aveam de făcut, ne-am trântit amândoi pe pat şi brunetul mi-a dat o farfurie de lasagna. Nu-mi venea să cred. Astea erau proviziile sale?

- Doamne, mă aşteptam să îmi dai o conservă cu peşte, nu lasagna! am râs. E felul meu preferat.
- Şi al meu, a zâmbit, ochii de smarald strălucindu-i în lumina slabă a neonului.

Apoi, fără a mai spune orice altceva, am început să mâncăm şi, spre surprinderea mea, lasagna asta era mai bună decât mă aştepam. Oricum, Kyle nu avea să-mi spună niciodată de unde făcuse rost de acest deliciu, doar nu era fraier.
După ce am terminat copioasa cină, m-am uitat la ceas, observând că se făcuse ora unsprezece – cu mult după stingere. Agitată, am hotărât să plec, fără tragere de inimă. Nu ştiam de ce, dar compania lui Kyle mă făcea să mă simt mai bine într-un fel destul de bizar. Desigur, a trebuit să întreb cum să ajung în cameră fără a fi prinsă de supraveghetori, iar brunetul mi-a oferit din nou, binevoitor, ajutorul. La ora unsprezece şi un sfert luau o pauză de cinci minute şi mă puteam strecura în cameră fără probleme.
Când am dat să plec – deşi mai erau cinci minute până la pauză – mâna mi-a fost prinsă de Kyle. Privirea îi era serioasă şi se uita fix în ochii mei. Ştiam că avea să urmeze o discuţie serioasă, dar eram curioasă să aflu ce voia să-mi spună sau să mă întrebe.

- Ştiai despre poveste? a întrebat, înghiţind în sec.
Pe moment, am rămas perplexă, neînţelegând la ce poveste se referea. Precum o altă palmă – una dintre nenumăratele de azi – am primit şi răspunsul. Cum puteam să nu îmi dau seama că se referea la trecutul său? Cât de tâmpită şi neatentă încât să nu-mi dau seama?
Şi, ce aş putea face acum? Să mint un băiat atât de onest, dulce şi drăguţ precum Kyle D’Angers? Sau să încerc să evit o ceartă între el şi Jesse, minţindu-l? Ambele variante aveau avantaje şi dezavantaje, iar alegerea era numai şi numai a mea.

[matzaplouata]

Oh, wow.
Capitolul a fost superb. Genial. Magnific. Nu găsesc suficiente adjective.
Pana ta de inspiraţie. Dar a meritat să aştept atât.
Săracul Kyle. Cum pot nişte părinţi să-şi omoare propriul copil? Doamne! Mi-a plăcut reacţia Melissei de pe hol. Nu cred că aş fi avut curaj să fac aşa ceva :-? .
Minunat capitolul. Mi-a plăcut la nebunie. Şi acum îl aştept pe următorul că deh... n-am încotro. *laughs*
Multă inspiraţie! Şi sper că mai repede. ;))

Ja ne! ^^