Asasinul din umbra

[MiraA]

***

Apasasem acceleratia pana in podea, nepasandu-mi de traficul intens de la acea ora, dorind sa ma indepartez cat mai mult posibil de locul unde ii intalnise Jason pe acei tipi.
M-am uitat cu coada ochiului la Jason, care statea chircit pe scaun, cu picioarele ridicate sus la piept, tot tremurand, si cu ochii ce priveau pierduti un punct fix dincolo de parbriz. Era in stare de soc, dar avand in vedere ce s-a intamplat nici nu era de mirare. Speram totusi ca nu avea de gand sa ramana mult timp asa, caci nu aveam niciun chef sa-l care in spate ca pe un sac tot Bucurestiul.
Pana la urma am reusit sa ies de pe strazile aglomerate ce constituiau centrul orasului si m-am indreptat spre cartierele periferice, unde stiam ca nu vom atrage deloc atentia si unde aveam pregatita o mica ascunzatoare unde vom putea sta macar o noapte.
-Cand ma vei omora? auzindu-i vocea soptita, mi-am intors capul spre el si i-am zambit la fel de rece ca de obicei, facandu-l sa tresara. Stiam ca ii era frica de mine, dar nu ma deranja. Era mult mai bine asa.
-Nu am de gand sa te omor, pramatie. Isi intoarse privirea umeda si speriata spre mine ca si cum ar fi dorit sa protesteze, dar inghiti in sec si tacu cateva momente, inainte de a continua.
-De ce? Pe ei i-am omorat atat de usor. Ce te-ar opri sa ma omori si pe mine?
-Banii, i-am raspuns simplu, facandu-l sa casce ochii. Valorezi mai mult daca esti in viata, decat daca esti mort.
-Unde ma duci? Vreau acasa, se smiorcaii, dar nu l-am bagat in seama. Putea sa vrea si la dracu' din partea mea. Am continuat sa conduc pana ce am ajuns in fata unui bloc ce arata sub orice critica: tencuiala era cazuta in unele locuri, geamurile de la majoritatea ferestrelor erau sparte, iar usile de la casa scarii erau practic inexistente. Am aruncat o privire in jur, asigurandu-ma ca nu e nimeni, apoi am condus mai departe inca patru strazi, unde am parcat masina intr-o parcare aglomerata. Am iesit din ea, luandu-mi totodata servieta grea din spate si i-am facut semn lui Jason sa ma urmeze, dar tanarul nu se clinti din loc, de parca era lipit de scaun.
-Ce mama dracului astepti? Invitatie speciala? m-am rastit, ducandu-ma in dreptul portierei sale pe care am deschi-o cu putere. L-am prins de mana si l-am tras dupa mine pana ce am iesit dintre masini si am ajuns pe trotuar.
-Lasa-ma! O sa strig! amentita el. M-am intors si am scos pistolul de la brau si i l-am proptit de abdomen. Tanarul icni si-si inchise ochii, asteptand probabil sa termin treaba.
-Daca nu te potolesti si nu ma asculti, ori de impusc eu, ori ii las pe cei care-s pe urmele tale sa o faca. Vocea mea dura fusese doar o soapta, dar ajunsese ca sa-l infricoseze si mai mult. Acum vi cu mine sau nu? Baiatul a dat din cap si m-a urmat linistit tot restul drumului.
Imediat ce am ajuns in dreptul blocului, am luat-o prin spate si am deschis o usa dosnica. Inauntru era intuneric, dar ochii mei se obisnuira destul de repede, asa ca mi-a fost destul de usor sa-l ghidez pe pusti prin labirintul acelui loc.
-Unde mergem?
-La parter, am zis cu o voce calma, indemnandu-l sa coboare in urma mea scarile ce duceau la subsolul blocului, insa, ori din cauza fricii, ori din cauza neatentiei se impiedica fiind cat pe ce sa cada daca bratele mele nu-l prindeau din timp. Trupul sau slabut tremura atat de tare incat credeam ca se va rupe in mii de bucatele. Din instinc isi inclesta mainile in umerii mei, iar eu, vazand cu nu mai vrea sa-mi dea drumul, am oftat si l-am ridicat, sprijinindu-l de tot de pieptul meu. In acest mod am reusit sa cobor si restul treptelor si sa intru in incaperea ce o aveam pregatita.
Stiind deja locul pe de rost , m-am dus pana in dreptul peretelui si am apris un intrerupator, ceea ce facu ca tot locul sa fie ilumitat de niste neoane mari, albe suspendate de tavan. Nu era cine stie ce, dar locul era perfect pentru o situatie ca acesta. Nu aveam un pat, doar o saltea marece era lipita de un perete, diferite serviete pe jos, iar, in partea opusa canapelei, un birou ce era plin de aparatura de supraveghere si doua laptopuri si un dulap unde tineam putinele haine pe care le cumparasem de cand ajunsesem in Bucuresti. L-am lasat pe baiat pe saltea, iar eu m-am indreptat spre birou pentru a verifica datele pe care le cerusem mai devreme despre locatia lui Hope si cei ce erau pe urmele lui Jason.
-Vreau acasa! zise din nou copilul, iar eu inca o data nu-l bagasem in seama. Nu intelegi! incepu sa urle cand vazu ca vocea sa calma nu ajungea la mine. Mama e acasa. Daca ma cauta acolo si...Du-ma acasa!
M-am intors spre el si l-am privit sceptic din cap pana-n picioare. Se ridicase de pe canapea si statea drept si teapan in fata mea, incercand sa-si mascheze tremurul trupului si sa se abtina sa nu planga. Imi parea rau de el. Nu avea nicio vina. Fusese implicat in toata chestia asta dintr-o prostie.
-Mama ta e moarta, pustiule. Nu mai ai la ce sa te intorci. Vocea mea era rece, lipsita de inflexiuni. Pe moment nu cred ca a inteles ce am zis, dar pe masura ce adevarul cuvintelor mele il lovi incepu sa faca cate un pas in spate, dorind parca sa puna o distanta intre mine si el.
-Nu! Nu e moarta. Am vorbit cu ea azi dimineata! Minti! urla ca din gura de sarpe. Pe chip incepura sa i se scurga lacrimile, una cate una. Tu ai omorat-o! ma acuza si se intoarse dorind sa fuga spre scarile ce duceau sus.
Am injurat printre dinti si m-am dus dupa el. Inainte sa apuce sa puna piciorul pe prima treapta, l-am prins de brat.
-Nu pleci niciunde!
-Impusca-ma daca vrei! Dar eu nu mai raman aici! Se zbatu, aproape rupandu-si mana si nervandu-ma pe mine si mai tare. L-am tras pentru a doua oara la pieptul meu, inconjurandu-l cu bratele, blocandu-i astfel orice sansa de evadare. Se zbatea si lovea din picioare, dar era in van. Eu eram mai puternic.
-Nu fi prost, copile! Daca vroiam sa te omor, erai mort de mult! Calmeaza-te odata! Nu voi lasa pe nimeni sa se atinga de tine!
-De ce as avea incredere in cuvintele tale?! Nici macar nu stiu cum te cheama! Ai aparut dintr-o data si te ti dupa mine si te astepti sa te cred cand spui ca ma aperi si ca mama e moarta?
Nu-mi placea deloc situatia asta. Imi aducea prea mult aminte de mine. Si eu trecusem prin asa ceva cu mult timp in urma. Stiam ce simte. L-am strans mai tare in brate, apoi am rostit pe un ton calm:
-Intr-o alta viata imi ziceau Marcus. Auzindu-ma se potoli un pic si-si ridica fata scaldata in lacrimi spre mine, cercetandu-mi chipul sa vada daca imi bat joc de el sau nu. Apoi bratele sale imi inconjurara talia, iar el isi sprijini capul de umarul meu intr-un abandon total. Corpul ii deveni moale, usor ca o pana asa ca nu-mi fusese greu sa-l ridic cu totul si sa-l asez inapoi pe saltea. Am vrut sa-l indepartez, dar nu ma lasa, continuand sa stea lipit de mine. Am oftat si m-am asezat si eu jos, tinandu-l inca in brate. Haina imi era uda de lacrimile sale, dar nu ma prea interesa. Am inceput sa-l mangai pe crestetul capului cu miscari line, gandindu-ma ca, poate, pana la urma se va linisti si va adormi.
Gata, nu mai plange, pustiule. Va fi bine, i-am soptit cu regret in voce. Isi ridica din nou privirea spre mine, iar eu i-am zambit, dar nu ironic cum faceam de obicei. De data asta era un zambet trist ca sa-si dea seama ca nu aveam de gand sa-mi bat joc de el sau de situatia in care se afla.
Apoi, vazand ca nici asta nu are efect, mi-am coborat capul pana ce buzele mele le-au atins pe ale sale. Erau moi, tremurande si sarate de la lacrimi, dar la fel e delicioase ca de fiecare data. I le-am intredeschis cu limba, apoi l-am patruns intr-un mod bland si rabdator, pana ce l-am auzit oftand.
-De ce...? intreba cand le-am dat drumul buzelor sale. Ma privea cu ochi mari, confuzi si plini de durere.
-Acum nu mai plangi, nu-i asa? I-am atins capul cu mana si i l-am sprijinit din nou de umarul meu. Dormi. Discutam cand te trezesti.
Nu era bine ca eu sa ma apropii atat de mult de el, dar in acel moment nu vroiam decat sa profit de caldura trupului sau si sa ma odihnesc si eu putin, caci nu stiam ce ne asteapta o data ce va trebui sa plecam de aici.