Cea mai buna poveste nespusa vreodata

[Al3xandra]

Capitolul I: Cine vrea sa nege lumea pentru totdeauna?

Mmm... Atat de placut este cand te trezesti dimineata si ai un sentiment de bine pe care nu ti-l poti explica, dar pe care il simti. Il simti in adancul tau si parca iti insenineaza intreaga zi. Atatea ganduri si atata bucurie ce ma tulbura inca de la ora asta. Nici nu stiu ce sa fac mai intai. Patul zace botit si nefacut, carti intinse peste tot. Parca seara nu se vede atat deranjant toata dezordinea asta. Mai bine le-as strange mai repede, ca daca vede iar mama... Si mai e si mirosul asta. Pare a fi sunca prajita, mmm... Cobor repede si ma indrept spre bucatarie. Intru cu zambetul pe buze si dau buna dimineata. Nu mi se raspunde. Il vad pe tata la masa, cu un pumn in tampla, privind in gol si cu ochii incarcati de lacrimi. Deja zambetul de mai devreme incepuse sa-mi piara. O vad si pe mama langa aragaz, prajind sunca si cu doua fire subtiri de lacrimi pe obraji. Isi ridica privirea spre mine. Cei mai sfasietori si mai pierduti ochi pe care i-am vazut vreodata. Se apropie, incepe sa ma mangaie pe crestet si ma imbratiseaza, izbucnind si mai tare in plans. Eu... inmarmurita, incep si eu sa plang. Parca lacrimile curgeau de la sine. Nu simteam nimic, dar plangeam. Incerc sa-mi desclestez buzele si intreb:

- Mama, ce s-a intamplat?

- Mama, de ce nu-mi raspunzi? Ce s-a intamplat?

O simt cum ma strange din ce in ce mai tare, incercand sa-si potoleasca plansul, tot inghitind in sec.

- Puiule... Diana... s-a intamplat ceva cu Diana.

- Ce s-a intamplat cu Diana, mama? Spune-mi, mama, ce este cu Diana?

Diana... surioara mea cea mai mare si cea mai iubita. De cand au luat-o de acasa, intr-o noapte, si au internat-o intr-un spital de boli mintale nu am mai vazut-o decat o singura data. Intr-o poza trimisa de una dintre infirmierele de acolo. Eu n-am crezut niciodata ca Diana este nebuna. Am suferit atat de mult amandoua cand ceilalti o batjocoreau, iar eu trebuia sa am grija tot timpul sa nu i se intample ceva. Atatea nopti in care adormeam amandoua imbratisate si ne povesteam visele, una celeilalte, in fiecare dimineata. Singura boala de care era bolnava Diana era o boala a sufletului. Le-am spus de atatea ori, dar cine sa ma asculte? Au inchis-o intr-un loc care i-a macinat sufletul cu fiecare zi care trecea, transformand-o intr-o ruina, iar ei numeau asta tratament. Noaptea trecuta s-a sinucis, taindu-si venele cu un ciob, in baia spitalului, razand frenetic si amenintand pe toti cei care incercau s-o scoata de acolo. Douazeci si unu de ani de chin i-au fost de ajuns. Tin minte ca in unele nopti, cand stateam pana tarziu si ne jucam cu umbrele pe pereti, imi povestea despre o asa-numita eliberare, cand toata durerea si chinul vor disparea. Pana in dimineata asta nu mi-am dat seama niciodata la ce se referea. Atata durere intr-o banala bucatarie, intr-o dimineata insorita de vara. Stateam toti trei si plangeam, incercand sa ne linistim, unul pe celalalt.

Nu mai aveam puterea nici sa plang, ma simteam secata si vlaguita. Era un amestec de sentimente ce parca ma detasa cu totul de realitate. Si tot felul de ganduri... Imi imaginam cum ar fi sa am puterea sa dau timpul inapoi, incercam sa ma gandesc cum ar fi fost sa nu ma fi nascut vreodata, dar dintre toate, durerea era cea care ma apasa cel mai tare. Ma inecam in propriile-mi lacrimi si parca ma auzeam tipand, desi nu o faceam. In astfel de momente parca simti cum realitatea se imbina cu visul, nu mai stii ce sa crezi. Uneori ai impresia ca tu inca dormi sau poate tot ceea ce faci este doar sa speri ca totul este un vis...

- Noi va trebui sa plecam sa o aducem acasa, il aud pe tata, cu o voce cu care nu l-am mai auzit niciodata. Era atat de tremurata si de sfarsita incat ma infioram. Un barbat solid care de obicei emana atata hotarare si atata tarie sa-l vezi acum daramat si injunghiat de durere era o imagine dezarmanta.

Oricum nu mai conta, nu mai vroiam decat liniste si timp. Timp sa-mi revin, timp sa-mi pansez ranile ce acum sangerau fara incetare, timp de intrebari, timp de blestemat zei, timp... Din bucatarie m-am intors in camera mea. Camera mea care acum parea mai intunecata decat in oricare alta zi. M-am asezat pe marginea patului, mi-am ingropat fata in palme si am stat asa cred ca doua ore. Si timpul trecea diferit. Uneori parca statea pe loc, alta data parca trecea mult prea rapid. Ma trezesc intinsa in pat. Se pare ca adormisem, intre timp. O vad pe mama cum se foia prin camera, tot cautand ceva, tot dand sa izbucneasca iar in plans. Vine spre mine, ma saruta pe frunte si-mi spune:

- Mama, noi plecam. Ai grija ce faci pe aici. Venim cat de repede putem.

Ma saruta din nou, oftand si privindu-ma adanc in ochi. Imi inchid iar ochii, nu apuc sa aud decat usa inchizandu-se si adorm iar...

[Michee]

Interesant capitol si trist!Numele ficului imi place,nu stiu de ce dar titlul imi ofera o stare de tristete si curiozitate.Numele capitolului il ador,m-a facut sa ma gandesc la multe lucruri.Imi pare rau de Diana,imi pare foarte rau.Saraca,imi imaginez ce viata avea de s-a hotarat sa se sinucida.Poate daca parinti ar fia ascultat-o si nu ar fi internat-o in spitalul de nebuni ,nu s-ar fi intamplat asta.M-a impresionat sora Dianei cand a zis ca are nevoie de timp pentru a blestema zei,asta arata cat sufera.As vrea sa aflu cum o cheama pe cea din perspectiva caruia se povesteste.Debea astept capitolul urmator si bafta in continuare!

[Al3xandra]

Capitolul II: Un loc singuratic in care sa mori

Singura, singura, ca niciodata de singura ma simteam. De parca as fi atins fundul celui mai intunecat abis si nici macar luminita de deasupra nu o mai vedeam. Odata cu Diana a murit si copilaria mea, asa chinuita cum a fost ea. Indiferent de cati oameni ai fi inconjurat, daca sufletul tau este singur, singur si abandonat te vei simti si tu. Oriunde ma uitam, la orice ma gandeam, aceeasi doi ochi inlacrimati ai Dianei ii vedeam. Si ma trezesc... pe aceeasi perna uda pe care m-am si culcat. Deja se lasase seara, dormisem in nestire. Simt nevoia sa ies la aer si ma ridic din pat, luand-o inspre hol, pe trepte, cobor usor. Parca n-a mai scartait podeaua atat de zgomotos niciodata. Simteam ca si casa sufera odata cu mine. Imi iau puloverul aruncat in cuier si ies in prag. Atat de racoros... si-ncepuse sa adie si vantul. Ma duc in gradina, sub salcamii mei lasati. Obisnuiam sa scriu, uneori, ziua, sub ei. Acum nu pot decat sa stau si sa privesc in gol, ochii goi, buzele uscate... De cateva ore bune tot purtam cel mai lung monolog al vietii mele si parca din ce in ce mai rau ma duceam in jos. Eram ca un trup parasit de suflet, un suflet ce parca se ghemuise in cel mai intunecat colt din casa, sa stea acolo si sa geama in van. Priveam copacii din gradina cum se leganau si-ncepusem sa-mi legan si eu capul, odata cu ei. Am inchis ochii si-am lasat doar vantul sa ma mangaie. Mi-am tot leganat capul un timp pana cand, la un moment dat, am simtit cum un strop de ploaie-mi atinge obrazul, scurgandu-se-n jos. Si inca unul, pe frunte, inca unul... Se pare ca nu numai eu plangeam. Incepuse sa ploua de-a binelea, in timp ce vantul nu se lasa nici el mai prejos. Ma retrag inapoi in casa, grabita si cu puloverul deja ud. Il arunc in cuier si dau sa aprind becul. Bec care nu se aprinde. Asta mai lipsea. Singura, noapte si fara lumina. Incerc sa ajung in camera de zi, sprijinindu-ma de perete. Ma impiedic de prag, ating canapeaua si reusesc sa ma intind in ea, cu ochii in tavan. Ma simteam de parca as fi fost in propriul meu suflet, atat de intuneric era. Ploaia tot batea in geam, copacii se tot clatinau, atingand acoperisul si facand tot felul de zgomote ciudate. Acum vroiam sa adorm, dar nu mai puteam. Picaturile alea care se tot loveau de geamuri parca deveneau din ce in ce mai zgomotoase, iar eu nu puteam sa-mi gasesc locul in canapeaua asta ingusta. Mi se pare ca aud usa cum se deschide, dar nu indraznesc sa ma ridic sa vad daca chiar asa este. Poate o fi vantul, poate doar mi s-a parut, poate de la intuneric... Si tot felul de motive pe care mintea ti le da automat, numai sa te linisteasca. Revin la gandurile mele, dar nu pentru mult timp pentru ca incep sa ma simt privita. Privita cu un interes infiorator si apasator. Inchid ochii, incercand din nou sa adorm. Amestec de durere si de frica in tot corpul. Cea mai neagra noapte a vietii mele, cea mai neagra noapte...

[Aneedo]

[Al3xandra]

Capitolul III: Dansand in zorii sfarsitului

Si ma trezesc... Ma trezesc in camera mea, carti imprastiate peste tot in jur si miros... miros de sunca prajita. Incep sa ma uit foarte atent in jur, privesc pe geam, ma ating, ma ciupesc. Nu-mi vine sa cred. Nu a fost decat cel mai lung si mai groaznic cosmar pe care mi l-am putut inchipui eu vreodata. Nu stiam cum sa reactionez. Imi era teama sa cobor treptele si sa intru in bucatarie. Traiam un deja-vu continuu si ma intrebam daca nu cumva innebunisem. Incerc sa ascult cu atentie, poate aud ceva, de jos. Ma ridic usor, ma duc in dreptul usii si ascult. Era clar ca cineva era acolo si era si mai clar faptul ca facea sunca prajita. Deschid usa cat sa ma furisez cu atentie si ma indrept inspre trepte. Cobor, una cate una, rugandu-ma in gand sa nu ma mai intampine acelasi peisaj care ma intampinase si in vis. Astept putin, sunt nehotarata. Ma tot gandesc, ezit, dar curiozitatea imi tot indeamna pasii, sa ma duc sa vad ce se intampla. Pun mana tremurand pe clanta, apas, o deschid si privesc... Mi se taie respiratia si incep sa-mi aud pulsul in timpane. In fata mea, langa aragaz, Diana facea sunca prajita, stergandu-si lacrimile cu maneca si inghitind in sec. Imi simt inima cum bate sa iasa din piept, iar eu tremur din toate incheieturile. Nu mai puteam gandi clar, ma simteam de parca toata viata imi trecea prin fata ochilor. Nu mai eram sigura de ce vad, de ce simt, de ce gandesc. Totul era ca un joc malefic pe care eu nu-l intelegeam, dar care ma lovea din toate partile, fara nicio explicatie. O priveam pe Diana, dar ea nu ma privea pe mine, de parca nici nu ma aflam acolo. Imi venea sa tip, sa-i atrag atentia cumva, dar eram cu totul inmarmurita. Simteam adrenalina precum un lichid rece ce-mi coboara din piept si-mi inunda toate maruntaiele. Ma priveam din exterior si imaginile se suprapuneau, ca si cum traiam doua visuri in acelasi timp. Cu o hotarare ce parca nu era a mea, intreb:

- Diana, ce faci aici... ?

Se opreste, isi ridica privirea din pamant, ma priveste, dar parca atentia ei trece prin mine. Priveste pierdut, undeva in spatele meu.

- Diana, unde este mama, tata... ?

Ii curg lacrimile siroaie pe fata, dar nu schiteaza niciun gest. Ii vad buzele intepenite cum i se deschid, zicand scurt:

- La spital.

Mi se impaienjenesc ochii, simtindu-ma iar in afara mea.

- Ce fac la spital, Diana?

Precum o statuie, in mijlocul bucatariei, priveste in gol. Nici macar nu tremura, nici nu pare a fi macar vie. Isi ridica din nou privirea, de data asta imi nimereste ochii. Se apropie de mine, tot privindu-ma in strafundul ochilor. Parca ma sageta privirea ei. La fel de sec si la fel de scurt ca data trecuta imi raspunde:

- Te aduc acasa, surioara. Ai... ai murit, azi-noapte...

Imi simt palmele ude. Atat de ude si atat de grele. Lumina devine atat de puternica, atat de orbitoare si-ncep sa ma simt atat de goala. Incerc sa ma privesc, dar ma misc atat de greu si de dureros. Ma dor incheieturile ingrozitor si as vrea sa opresc toata durerea asta. Durerea asta interminabila...

[Mimi.]

Nu comentez prea des din cauza timiditatii, dar dupa ce am dat povestea aceasta, am simtit ca e necesar.
Imi place la nebunie stilul in care scrii, nici prea complicat, nici prea simplu, de asemenea nu faci abuz de dialog. De poveste ce-as mai putea spune, uimitoare. Ma face sa-mi pun atatea intrebari si doamne, scena aia cu bucataria ma intriga la culmea! Sunt foarte curioasa sa vad ce s-a intamplat defapt, cine a murit si cine nu si cauza.:D

Titlul este foarte interesant, trebuie sa recunosc ca acesta este cel care m-a atras, iar numele capitolelor sunt la fel de inspirate.
Mult succes in continuare si astept urmatorul capitol cu sufletul la gura! (si nu exagerez)

[Al3xandra]

Capitolul IV: Nu ne-am mai intalnit undeva inainte?

- Diana... ?

- Diana, ma auzi?

- Diana, trezeste-te...

- Diana...

Deschid ochii, trezita de ecourile din capul meu. Un tavan intins si intunecat, deasupra mea. Simt ca nu ma pot misca, dar incerc sa-mi ridic capul, sa privesc in jurul meu. Il simt atat de greu si de plin... De-abia pot distinge siluetele obiectelor din jur, dar realizez ca sunt intr-un pat de spital. Vad o noptiera, langa mine, si ceva ce pare a fi un pahar, asezat pe ea. Incerc sa intind mana spre el, dar imi dau seama ca-s legata in legaturi stranse, in jurul incheieturilor. Atat de ametita si de confuza sunt... Un scartait grav de usa deschizandu-se si-aud pasi. Stau nemiscata si ma simt din nou privita. Se indreapta spre mine si-i aud pasii din ce in ce mai aproape. Se opreste, iar se aud pasii. Simt ca-i aproape, langa mine, dar nu vad nimic. Imi elibereaza incheieturile, dar sunt mult prea moale ca sa ma pot ridica si sa observ mai bine. Se indeparteaza... Incerc sa ma sprijin, sa ma pot ridica, dar in zadar. De-abia imi pot misca ochii si capul il simt din ce in ce mai greu. Clipesc atat de greu si buzele-mi sunt atat de uscate. Inghit in sec si-mi amintesc de paharul de pe noptiera. Intind mana, tot incercand sa dau de el si ma ridic, usor, prinzand, putin cate putin, putere din nou. Il apuc cu amandoua palmele si beau, beau fara incetare, de parca n-as mai fi baut vreodata. De-abia acum pot vedea ca ma aflu in mijlocul unui salon. Un spital. Sunt intr-un spital. In jurul meu paturi inghesuite in toate colturile. Vreau sa ies, sa ies de aici. Simteam aerul atat de apasator si de greu de respirat. Ma ridic in picioare, sprijinandu-ma de pat si-ncep sa calc, cate un pas, atenta sa nu ma dezechilibrez. Observ niste maneci lungi ce imi atarna, in jurul meu. Un pulover. Deja-vu, dar iata ca ajung la usa. Mana pe manerul rece si trag, usor. Se deschide atat de greu si de zgomotos. Nu stiam ce fac, nu stiam unde ma duc, dar eram atat de curioasa incat nu ma puteam abtine, desi corpul nu ma ajuta prea mult, simtind permanent un fior rece pe sira spinarii. Ma obisnuisem cu el si nu-mi mai atragea atentia. Ies pe hol si privesc de-alungul lui. Un hol ingust si intunecat. Varul cojit peste tot. Ma uit in ambele parti si mi se pare ca vad o silueta sprijinita de perete, privindu-ma si nefacand nicio miscare. Incep sa inaintez inspre ea, cu umarul drept impins in perete si cu mana stanga parca agatandu-ma de o bara invizibila. De-abia inaintez. Obosesc repede, ma opresc, inca un pas... si inca unul. Incep sa am ciudata impresie ca nu ma apropii, de silueta, ci din contra, ma departez. Nu stiu cat timp trece, dar il simt ca pe cateva ore bune, tot ratacind pe holul ala parasit si intunecat. Ajung aproape de o fereastra prin care de-abia patrundea lumina. Pare a fi noapte, pare a fi seara. Ma sprijin de pervaz si incerc sa intrevad ceva pe geam. Iar am senzatia ca sunt privita si simt o respiratie in ceafa. Soapte, aud soapte, dar nu le pot intelege... Soapte...

[Al3xandra]

Capitolul V: Cand te trezesti cu soarele pe perna

De-atat timp tot ratacind pe holuri interminabile si intunecate, de-atat timp tot auzind soapte si vazand, cu coada ochiului, siluete ce ma privesc din toate partile... Nu stiu unde ma indrept, dar nu pot sta si astepta. Unele usi erau deschise si trecand pe langa ele priveam, inauntrul lor, dar nu vedeam decat intuneric. Labirintul mintii mele in intunericul sufletului meu. Sunt trista pentru ca nu stiu ce se intampla, nu inteleg, nu ma inteleg. Atat de confuza si de parasita... Aud rasete indepartate, de-alungul coridorului. Doua voci de copile. Ma indrept spre ele, incerc sa le vad, sa le prind din urma. Le vad asezate in mijlocul holului, la cativa metri de mine, nu le pot distinge chipul, dar le vad. Se joaca, se imbratiseaza. Par ca se iubesc atat de mult. Se privesc in ochi, rad din nou, se imbratiseaza. Una dintre ele incepe sa planga, iar cealalta ii tine capul intre palme si incearca sa o linisteasca, dar nu da semne ca se linisteste. Aud, de undeva din capatul pe care nu il vad al holului o voce...

- Diana, esti in camera ta? Vino la masa!

Si nu apuc sa vad decat cele doua copile cum se ridica, chicotind, si disparand in intuneric. Vreau atat de mult sa ma asez, sunt atat de obosita, iar incheieturile ma dor, ma dor atat de tare. Aud un scancet, de undeva din spate, si ma intorc brusc. Ma uit cu atentie si de-abia disting o dara intunecata in urma mea. Picaturi si picaturi, in urma mea, pe tot coridorul. Nu-mi mai simt palmele si incerc sa mi le privesc. Le vad lucind, le vad lucind si picaturi, picaturi prelingandu-se pe degete, in jos, in tot holul. Nu inteleg, nu ma inteleg...

SFARSIT