16-03-2010, 11:28 AM
Poy :zuppy03: ...Sa vad cum sa incep.Voi posta pe acest fik cateva one-shoturi legate de niste pareri personale sau povestea unor personaje ciudate sau...
Oricum,sper sa va placa si astept comentarii cat mai dure.
Intrebari
Viata este de fapt o mare filosofie. Fiecare intrebare pe care o punem ne duce pe toti la si mai multe intrebari. Cu toate acestea este o intrebare suprema care le acopera pe toate "De ce suntem noi acum aici?". Lumea umana pare un mare joc cu papusi rationale pe care le lasi sa se scufunde in propriile ambitii dupa cum vor ele. Era bine cand eram toti copii si nu avem decat alb pur in suflet dar, cu cat am crescut intrebarile si indoielile au inceput sa apara. Asa e cand cresti mare. Totul se incetoseaza si realizezi ca, cu cat aflii mai multe lucruri cu atat iti dai seama ca stii mai putin. Intrebari din ce in ce mai multe incep sa apara ca un joc de cuvinte rasfirate in tine, iar tu incepi sa te indoiesti de orice pana si de existenta divina, cu toate ca incerci sa te ascunzi de indoieli. Da, suntem niste lasi, noi nu vrem intrebari noi vrem pace si naivitate, mantuire si pentru asta alergam cu viteza luminii pentru a scapa de acidul negru ce incearca tot mai mult sa ne acapareze himerele. Ratiunea e o vaduva in staie negre care aduce numai blesteme. Blestemata sa fii ratiune caci fara de tine am trai pasnic cu totii.
Imi aminatesc cum a fost cand m-am maturizat si eu. Pluteam printre stelele mele cu Himera cu pene albastre cand umanitatea m-a ajuns acolo in inaltul cerului unde ma incecam in oxigenul naivitatii. Apoi am simtit cum flacari ma cuprind si picaturi fierbinti de sudoare imi alunecau pe piele. M-am prabusit pe acest loc strain numit Pamant. Apoi ratiunea a acaparat tot trupul meu si a devenit oxigen. M-am trezit din basmurile mele si am alunecat acolo unde realitatea domina si am descoperit cea mai cruda dintre norele ei "moartea". Atunci am plans ca pentru prima oara cu adevaratele lacrimi de venin despre care am tot auzit. In acea zi si cerul a plans cu mine si norii negrii au acaparat cerul, caci eu plangeam pentru mama tuturor himerelor mele care s-a ridicat la cer si strigam cu disperare incercand sa-mi aud glasul din nou "MAMA!" dar nu ma auzeam. O tu realitate cruda ce ai strecurat acid in compozitia mea, de ce a trebuit sa ma prinzi din urma caci eu eram departe si acum inot intr-un ocean de lacrimi. De ce a trebuit sa ma trezesti? Era un vis asa frumos. Apoi am realizat ca sunt special. Avem numai 15 ani si scolile bune se bateau pentru mine dar eu am tanjit dupa normalitate si m-am cufundat in ea. Acum, chiar daca sunt diferit nimeni nu stie asta inafara de mine pentru ca eu am decis sa ma amestec printre copii ce nu s-au trezit inca asa cum am fost eu fortat. Imi amintesc de tine mama si acum si ma rog la ceruri sa te revad aici, pe pamant cu toate ca stiu ca o fac in zadar caci tu nu mai vii ianpoi. Am realizat scopul vietii, sau cel putin scopul care eu cred ca e cel bun "Adevarul". O usa larg deschisa spre mantuire si spre viata vesnica este adevarul, ascuns acolo unde stie el mai bine. Pamantul acesta e plin de minciuni dar acolo, undeva in adancuri sau in mainile unor intelepti se afla si scopul meu. Nu ma astept ca ceea ce eu vreau sa descopar sa zboare spre mainile mele asa cum faceu in copilarie. Am invatat cu timpul ca, pentru un scop trebuie sa lupti cu ambele brate riscand sa ti le pierzi. Candva mama, atunci cand voi veni la tine voi fi pregatit si cu scopul implinit. Atunci te voi cuprinde si iti voi povesti cum am luptat, cum am riscat, cum am pierit si cum am inviat si imi voi deschide inima spre tine. Candva Doamne, cand voi ajunge sa pot privi lumina ta si te voi intreba de ce omul e creat dupa chipul si asemanarea Ta voi cadea in genunchi si Te voi slavi intru eternitate.
Noi oameniii nu putem privi direct lumina. M-am intrebat mult timp de ce acest fapt apoi raspunsul a aparut, tipic omenesc cu un semn de intrebare la capat:"De ce nu suntem toti sfinti?". Nu putem privi lumina pentru ca nu suntem parte din ea. Nu stim adevarul si deci, pacatele noastre ne opresc spre a privi direct soarele si ne inchid ca pe niste lilieci in pesteri intunecoase si sumbre. Dar candva, cand ne vom ridica si noi la ceruri vom putea privi direct lumina si vom simti din nou, spre fericirea noastra naivitatea copilariei. Eu voi cauta, voi cauta adevarul si te chem alaturi de mine sa-l cauti. Deschide ochii la tot ce e in jurul tau si nu te lasa ranit de disparitia himerei. Zambeste in amarul tau chiar daca nervii te consuma ca niste paraziti. Tu doar fa haz de necaz si cauta cu mine. Dar oare de ce cautam? Oare de punem intrebari? Ca sa reusim sa gasim un raspuns.
Tin sa precizez ca personajul nu sunt eu sau orice persoana care are de aface cu mine.Eu am mama si numai 13 ani nu 15 LOL :zuppy04:
Oricum,sper sa va placa si astept comentarii cat mai dure.
Intrebari
Viata este de fapt o mare filosofie. Fiecare intrebare pe care o punem ne duce pe toti la si mai multe intrebari. Cu toate acestea este o intrebare suprema care le acopera pe toate "De ce suntem noi acum aici?". Lumea umana pare un mare joc cu papusi rationale pe care le lasi sa se scufunde in propriile ambitii dupa cum vor ele. Era bine cand eram toti copii si nu avem decat alb pur in suflet dar, cu cat am crescut intrebarile si indoielile au inceput sa apara. Asa e cand cresti mare. Totul se incetoseaza si realizezi ca, cu cat aflii mai multe lucruri cu atat iti dai seama ca stii mai putin. Intrebari din ce in ce mai multe incep sa apara ca un joc de cuvinte rasfirate in tine, iar tu incepi sa te indoiesti de orice pana si de existenta divina, cu toate ca incerci sa te ascunzi de indoieli. Da, suntem niste lasi, noi nu vrem intrebari noi vrem pace si naivitate, mantuire si pentru asta alergam cu viteza luminii pentru a scapa de acidul negru ce incearca tot mai mult sa ne acapareze himerele. Ratiunea e o vaduva in staie negre care aduce numai blesteme. Blestemata sa fii ratiune caci fara de tine am trai pasnic cu totii.
Imi aminatesc cum a fost cand m-am maturizat si eu. Pluteam printre stelele mele cu Himera cu pene albastre cand umanitatea m-a ajuns acolo in inaltul cerului unde ma incecam in oxigenul naivitatii. Apoi am simtit cum flacari ma cuprind si picaturi fierbinti de sudoare imi alunecau pe piele. M-am prabusit pe acest loc strain numit Pamant. Apoi ratiunea a acaparat tot trupul meu si a devenit oxigen. M-am trezit din basmurile mele si am alunecat acolo unde realitatea domina si am descoperit cea mai cruda dintre norele ei "moartea". Atunci am plans ca pentru prima oara cu adevaratele lacrimi de venin despre care am tot auzit. In acea zi si cerul a plans cu mine si norii negrii au acaparat cerul, caci eu plangeam pentru mama tuturor himerelor mele care s-a ridicat la cer si strigam cu disperare incercand sa-mi aud glasul din nou "MAMA!" dar nu ma auzeam. O tu realitate cruda ce ai strecurat acid in compozitia mea, de ce a trebuit sa ma prinzi din urma caci eu eram departe si acum inot intr-un ocean de lacrimi. De ce a trebuit sa ma trezesti? Era un vis asa frumos. Apoi am realizat ca sunt special. Avem numai 15 ani si scolile bune se bateau pentru mine dar eu am tanjit dupa normalitate si m-am cufundat in ea. Acum, chiar daca sunt diferit nimeni nu stie asta inafara de mine pentru ca eu am decis sa ma amestec printre copii ce nu s-au trezit inca asa cum am fost eu fortat. Imi amintesc de tine mama si acum si ma rog la ceruri sa te revad aici, pe pamant cu toate ca stiu ca o fac in zadar caci tu nu mai vii ianpoi. Am realizat scopul vietii, sau cel putin scopul care eu cred ca e cel bun "Adevarul". O usa larg deschisa spre mantuire si spre viata vesnica este adevarul, ascuns acolo unde stie el mai bine. Pamantul acesta e plin de minciuni dar acolo, undeva in adancuri sau in mainile unor intelepti se afla si scopul meu. Nu ma astept ca ceea ce eu vreau sa descopar sa zboare spre mainile mele asa cum faceu in copilarie. Am invatat cu timpul ca, pentru un scop trebuie sa lupti cu ambele brate riscand sa ti le pierzi. Candva mama, atunci cand voi veni la tine voi fi pregatit si cu scopul implinit. Atunci te voi cuprinde si iti voi povesti cum am luptat, cum am riscat, cum am pierit si cum am inviat si imi voi deschide inima spre tine. Candva Doamne, cand voi ajunge sa pot privi lumina ta si te voi intreba de ce omul e creat dupa chipul si asemanarea Ta voi cadea in genunchi si Te voi slavi intru eternitate.
Noi oameniii nu putem privi direct lumina. M-am intrebat mult timp de ce acest fapt apoi raspunsul a aparut, tipic omenesc cu un semn de intrebare la capat:"De ce nu suntem toti sfinti?". Nu putem privi lumina pentru ca nu suntem parte din ea. Nu stim adevarul si deci, pacatele noastre ne opresc spre a privi direct soarele si ne inchid ca pe niste lilieci in pesteri intunecoase si sumbre. Dar candva, cand ne vom ridica si noi la ceruri vom putea privi direct lumina si vom simti din nou, spre fericirea noastra naivitatea copilariei. Eu voi cauta, voi cauta adevarul si te chem alaturi de mine sa-l cauti. Deschide ochii la tot ce e in jurul tau si nu te lasa ranit de disparitia himerei. Zambeste in amarul tau chiar daca nervii te consuma ca niste paraziti. Tu doar fa haz de necaz si cauta cu mine. Dar oare de ce cautam? Oare de punem intrebari? Ca sa reusim sa gasim un raspuns.
Tin sa precizez ca personajul nu sunt eu sau orice persoana care are de aface cu mine.Eu am mama si numai 13 ani nu 15 LOL :zuppy04: