Arta este cu totul inutila [yaoi]

[Mystique92]

Vin cu un capitol nou, pentru ca exista un comment^^
Misa - La mine e pe dos. Imi place Franta, dar nu imi place franceza. Chiar nu imi place. Si nu. De fiecare data cand voi pune Eliyah si Vittorio, nu vor aparea replici din Romeo si Julieta. Au aparut acum la inceput, pe parcurs vor disparea. Ma bucur ca iti place si iti multumesc pentru comment.
Sarim la capitol.
Intai - MUST READ THIS - Ca sa intelegi capitolul, trebuie sa va concentrati destul de mult. Exista cateva ganduri imprastiate prin capitol, care le apartin doar lui Eliyah si lui Nathaniel. Va veti da seama care vor fi cele ale lui Eliyah, pentru ca numele 'Vittorio' apare mereu in ele. La fel si la Nathaniel, 'Ramiel' apare mai peste tot. Daca nu apare numele, e usor sa va dati seama pentru ca uneori au legatura si cu arta. Neah, va descurcati voi. Daca aveti neintelegeri, intrebati-ma.

Capitolul 3 ~ On this bed I lay... losing everything*

Uneori ma trezesc si imi doresc ca, atunci cand deschid ochii, sa vad din nou satinul rosu inconjurandu-ma. Mi-as dori sa simt iarasi acele cearsafuri racorindu-mi spatele, mangaindu-l... Spune-mi, Vittorio... De ce ai plecat?

~~

Eliyah se gandi de prea multe ori ca visa; cand deschisese ochii, zarise vag camera in care se afla, luminata de dupa niste draperii rosii. Camera parea aproape o iluzie; atat de rosie... atat de... divina... Inchisese ochii imediat ce zarise peisajul si incercase sa adoarma, considerand totul un vis. Si totusi, cand se “trezi” din nou, in fata ochilor i se intindea aceeasi camera. Amintirile ii revenira incet, dar sigur si se intreba totusi de ce era singur.
Privind tavanul cuprins si el de o culoare rosie, preotul regreta brusc toate gesturile, toate cuvintele. Isi pierduse capul in noaptea trecuta, asta fusese, doar un moment in care nu gandise. Si totusi... daca nu gandise... de ce isi dorea acum sa se fi trezit in bratele lui Vittorio?

~~

Daca as fi stiut ca vei pleca, ti-as fi acceptat fiecare gest de cat mai multe ori si as fi vrut chiar mai mult. Inca ma gasesc uneori stand pe langa oameni care fumeaza numai pentru a retine acelasi miros specific pe care il aveai tu. Colonie si tutun... Vittorio... Unde esti?

~~

Pastrez pe perete tabloul tau. Uneori il privesc si plang. Alteori doar il privesc. Ramiel... De ce ti-ai parasit ingerul?

~~

Nathaniel se trezi tinut in brate de catre Ramiel si se gasi adorand senzatia de caldura pe care i-o dadeau acele maini inconjurate in jurul lui. Prins ca intr-o capcana a dragostei... Pictorul dormea adanc si murmura ceva in somn, ceva ce scriitorul nu putea intelege inca. Iubire... Ce era aceea iubire?
Ar fi putut sa o descrie in mii de cuvinte pe o foaie, cu toate ca nu o simtise mai niciodata. Ar fi putut scrie pagini intregi, dar nimic nu va avea sens pentru el. Orice metafora, epitet sau comparatie nu existau acum in mintea lui. Pentru ca iubirea, cea pe care o simtea acum, nu putea fi explicata in cuvinte. Pentru ca era inutil sa faci pe cineva sa inteleaga ce reprezinta iubirea daca nu o simte chiar el, pe pielea lui.
Iubirea era chiar in fata lui. Iubirea era pur si simplu... iubire...

~~

Preotul se ridicase din pat si gasise deja biletul ce il astepta pe masa. Il citise de prea multe ori, incercand sa se convinga ca ii spunea adevarul si ca nu era doar o minciuna a lui Vittorio.

Eliyah,

Am plecat la repetitiile de dimineata. Imi pare rau ca nu am putut fi langa tine cand te-ai trezit. Te-as fi tinut inca in brate, asa cum am facut mai toata noaptea. Voi veni la pranz si voi cumpara si niste mancare. Sunt sigur ca gasesti ceva in frigider daca iti este foame. Asteapta-ma doar daca doresti; nu te simti obligat sa o faci. Te iubesc. XOXOXO

Deci putea sa plece acasa daca dorea? Cumva, isi dori sa fuga de acolo, sa nu se lase prins si mai mult, dar nu putu nici sa se urneasca din loc. Se imbraca incet, dupa ce isi gasi hainele si merse in bucatarie, unde descoperi ca frigiderul era aproape gol. Se gandi ca usa era incuiata; cheia statea insa in incuietoare, asteptandu-l parca sa o ia de acolo. Eliyah pleca si cumpara tot ce ii era la indemana pentru a gati ceva, fara sa ia in seama faptul ca Vittorio promisese sa cumpere mancare. Pe drum, se gandi ca deja actiona ca si cum ei doi formau deja un cuplu. Si totusi... un cuplu? Atat de brusc? Atat de repede? Il iubea cu adevarat pe acest actor? Oare nu jucase teatru chiar si ieri, atunci cand spunea cuvintele alea? Oare...?
Ajuns din nou in apartamentul lui, Eliyah se apuca sa gateasca orice gasi mai usor. Si totusi, de prea multe ori se pierdu in ganduri si apa dadu in clocot, robinetul merse in continuare cateva minute bune, iar preotul se gasi urand totul. Se purta ca o sotie care isi astepta acasa perechea; gandul il lovi cu o forta uimitoare si lacrimile ii intepara ochii. Se purta chiar ca o sotie?
Era un prost, gandi brusc. Un mare prost. Ar fi trebuit sa plece acasa de mult timp, nu sa stea aici si sa gateasca pentru Vittorio. Nu pentru cel pe care nu si-ar fi dorit sa-l intalneasca niciodata. Cu capul asezat pe masa, Eliyah planse pentru prima oara in ultimii cinci ani.
Planse pentru el, pentru Dumnezeu, pentru viitorul lui, pentru totul. Dar mai ales pentru faptul ca isi dorea ca Vittorio sa fie langa el acum si sa-l stranga in brate. Se gasi urandu-se pe sine mai mult ca oricand. Murmura printre lacrimi cuvintele unei rugaciuni de iertare, iertare pentru tot ceea ce facuse gresit in ultimul timp. Si planse din nou...

~~

Vittorio... Uneori nu vad in fata ochilor din cauza lacrimilor. Uneori privesc ore in sir pe geam si te vad venind. Alerg la usa si o deschid, dar nu intra nimeni. Stii... Ai fi putut sa stai mai mult langa mine...

~~

In camera scriitorului din hotelul L’Amour d’Art domnea o liniste deranjata doar de tacanitul masinii de scris. Asezat la ea era chiar Nathaniel; Ramiel plecase acum putin timp sa cumpere de la magazin mancare noua. Mainile ii jucau pur si simplu pe taste, creand fara sa realizeze un nou text, de dragoste, in care personajele principale erau chiar el si Ramiel. Intamplarile erau insa reale, dar textul nu avea sa cunoasca niciodata lumina tiparului. Va fi amintirea lui, in caz ca pictorul se va decide intr-o zi sa plece. Tastele se oprira din pacanitul lor aproape enervant iar brunetul ramase privind foaia pe care erau scrise doar cateva randuri.
Ramiel... va pleca? Il va parasi vreodata? Normal ca... da. Intr-o zi, se va plictisi de el si va fugi pentru a gasi pe altcineva. Intr-o zi, pana si tablourile se vor plictisi de chipul lui, iar culorile vor refuza sa-i mai picteze obrajii cu un rosu fals. Va fi aruncat la gunoi si uitat, lasat sa putrezeasca fara iubire. Daca va incerca sa caute din nou iubirea, poate ca nici nu o va mai gasi. Va ajunge intr-o stare deplorabila doar din cauza lipsei ei? Ii vor alina lacrimile sufletul ranit?
Cand scrisese cuvintele pe foaie? Mainile lui aveau propria lor viata, neascultandu-l, scriind fiecare gand inainte ca el sa le poata opri. Cand oare incepuse sa planga? Si mai ales... de ce plangea cand iubirea, atat de perfecta cat putea fi ea, il facea sa se simta totusi implinit?
Oare de cand bratele lui Ramiel il strangeau atat de tare incat de-abia putea respira? Si pentru ce anume isi cerea scuze? Cu vocea pierduta printre suspine, Nathaniel ii sopti blondului:

- Nu ma parasi... niciodata...

Iar pictorul, sarutandu-l usor pe frunte, ii raspunde:

- Nu te voi lasa singur. Niciodata.

Si totusi... Ramiel... ti-ai incalcat promisiunea...

~~

Paginile care iti cuprind numele sunt undeva intr-un sertar. Nu l-am deschis deloc de cand ai plecat. Pentru ca... daca le-as citi... as plange... Te-am rugat sa iei cateva cu tine. Mi-ai respectat dorinta?

~~

Cand Vittorio s-a intors in apartamentul lui, l-a gasit pe Eliyah plangand cu capul pe masa, ascuns dupa parul ce ii cadea ca o cortina in jurul fetei. Intai, nu stiu cum sa reactioneze si merse la preot, dorind sa il imbratiseze, dar se vazu refuzat si se indeparta usor de roscat, privindu-l din usa.
Eliyah nu isi amintea sa fi spus cuvintele “Te urasc” cuiva anume din aceasta lume. Iar prima persoana careia aceste cuvinte i-au fost adresate a fost chiar actorul care il privea atat de mirat. Vocea preotului, aproape pierduta sub lacrimi, repeta cuvintele ca o rugaciune, ca o incantatie, iar Vittorio isi ceru scuze de mii de ori poate si il lasa singur intr-un sfarsit. Se incuiase in camera si incepuse si el sa planga, cu acele lacrimi adevarate, nu cu cele pe care le folosea la repetitii in caz ca personajul lui avea o scena in care izbucnea in lacrimi. Tristetea actorului se transforma brusc in nervozitate si se gasi trantind o vaza de perete, care se sparse in zeci de cioburi ce au cazut pe podea cu sunete aproape sterse. De cand nu mai plansese cu adevarat? se intreba Vittorio mirat si isi sterse usor lacrimile. Iesi din camera si se indrepta in bucatarie, unde acelasi preot dezorientat plangea aproape ca un copil mic ce isi pierduse bomboana. Fara sa ii ia in seama protestele, il imbratisa si ii sopti cuvinte de leagan, isi ceru din nou scuze, si il saruta usor pe crestetul capului. Eliyah isi ridica ochii inlacrimati catre el si primi un sarut pe buze, unul intens, care il lasa aproape fara rasuflare. Cand isi recapata vocea, a putut sa rosteasca doar cateva cuvinte inainte ca gura sa-i fie din nou acaparata de un sarut.

- Imi pare rau...

~~

Te-am sărutat şi-n moarte te-am pierdut.
Să pier acum, murind într-un sărut !

Ai murit de atat de multe ori in piesele acelea de teatru... Si totusi... daca te-as fi stiut mort... mi-ar fi fost mai usor sa te uit. Pentru ca eram sigur ca nu te mai puteai intoarce. Acum insa pastrez acea speranta ca o sa te vad venind inapoi la mine. Vittorio... mai bine te omoram cu mana mea... ca sa fiu sigur ca... nu o sa te mai iubesc...

~~

Nathaniel se simtea implinit si alinat in bratele lui Ramiel. Se simtea de fapt protejat. Si ii placea aceasta senzatie pe care i-o dadeau mainile lui inconjurate de-a lungul trupului lui. Lacrimile se uscasera de prea mult timp; Ramiel le sarutase usor si le sorbise, cerandu-si scuze, cu toate ca nu era deloc vina lui. Atunci chiar nu era vina lui.
Pictorul il privi pe micul scriitor din bratele lui cu dragoste si ii propuse o plimbare pentru liniste. Ii promise ca vor merge mana in mana si ii zambi cum putu el mai bine. Iar scriitorul accepta entuziasmat, apucandu-i mana lui Ramiel si tragandu-l dupa el afara. Se purta ca un copil... si totusi... il iubea atat de mult pe acel copil...

~~

Am parasit hotelul in care stateam. Aducea inapoi prea multe amintiri pe care nu le puteam suporta atat de usor. Ramiel... Stii ca te-am iubit... De cate ori trebuia sa ti-o spun ca sa ramai?

~~

Eliyah il privi pe baiatul ce se apleca pentru a-l saruta si il accepta pentru a mia oara in acea zi. Parul lui negru ii mangaie usor fata si simti nevoia sa-l imbratiseze inainte ca totul sa ia o alta intorsatura. Bratele lui s-au strans in jurul lui Vittorio si actorul il privi usor mirat pe preotul din fata lui; sau mai bine zis, de dedesubtul lui.

- Sa nu pleci niciodata, ii sopti roscatul, iar Vittorio ii zambi pe neasteptate.
- Crezi ca as putea sa plec? replica el, aplecandu-se pentru a-l saruta usor pe gat.

~~

Cum sa te aduc inapoi?

~~Va urma~~

______________
*Vers al melodiei 'Time of Dying' cantata de trupa Three Days Grace.

Ok... Si am si poza pentru Ramiel si Nathaniel, desenata desigur tot de Lao :X Thanks again, my dear Lao >:D< All credits go to her!
Nathaniel x Ramiel
P.S. - Ramiel's ass is smexy :X

Astept pareri, comment-uri, critici & co.
Laterz!

[Hetalia]

Buna din nou. Mi-a placut capitolul ast, este foarte frumos :x. De asemenea poza cu Nathaniel si Ramiel este foarte reusita :D. Eliah si Vittorio sunt draguti si ei, chiar m-am intristat cand au inceput sa planga unul pentru altul, pana la urma s-au impacat :D.
Nathaniel e foarte dragut, imi place la nebunie de el, cum se poarta, absolut totul, dar si Ramiel ocupa un loc de seama in topul meu pentru ca este foarte grijuliu si atent. De asemenea Vittorio s-a dovedit si el a fi sensibil, calitatea pe care o admir la orice personaj :X.
Succes in continuare si astept nextu'
bye and kisu :*:-h

[Mystique92]

Vin cu un nou capitol, dupa o zi total epuizanta [2 ore de mate + orice alte ore = total destruction].
ashya_love - Ma bucur ca ti-a placut. Multumesc pentru comment!

NOTE! Scena care deschide capitolul e dintr-un viitor, sa spunem. Deci de aceea nu se leaga mai deloc cu capitolul. Gandurile care apar in italic sunt in ordinea urmatoare - Eliyah, Vittorio, Ramiel.
Enjoy!

Capitolul 4 ~ Memoirs

C’est la vie... C’est la vie...

Eliyah se gandi pentru o singura secunda sa-l omoare pe cel care a inventat aceasta propozitie. Merita sa fie mort, ingropat sub mii de tone de pamant, sa vada si el cum este viata. Se gandi ca nu merita sa mai traiasca. Se gandi ca poate era mai bine sa scape lumea de prezenta lui. Si, privind in jos, vazandu-si varfurile pantofilor, aproape zambi. Nici el nu stia de ce. Dar poate ca prevazuse intr-un fel viitorul. Poate ca deja stia de cine se va lovi si ce intorsatura va lua viata lui. Si poate ca lipsa lui Vittorio era doar un gol pe care avea sa-l umple cu persoana ce i se alaturase in acea zi...

~~

Vittorio, mai stii melodia noastra? O cantam pe chitara de cate ori aveam ocazia. Acum, cand cant alte melodii, toate par a se indrepta inspre catre ea si sfarsesc prin a o reface pe toata. O cant fara sa-mi dau seama. Stii, Vittorio... Uneori ma intreb daca te-am iubit prea mult. Si atunci imi dau seama ca, de fapt, te-am iubit doar... foarte mult...

~~

Odata cu persoana care a pasit in biserica, Eliyah a primit si un sentiment de neliniste. Pentru ca, doar vazand cum arata acel tanar, se gandi ca, pe langa el, palea. Si Vittorio ar fi palit pe langa el. Il vazu intrand in confesional si se grabi sa isi intre in atributii. Se aseza si el pe scaunul mic si ii sopti tanarului:

- Doresti sa iti confesezi pacatele?

Raspunsul se lasa asteptat, iar Eliyah se astepta ca in urmatoarea secunda tanarul sa deschida usa si sa fuga. Se mai intamplase asta de cateva ori cu unii oameni nu chiar convinsi de dorintele lor, asa ca nu putea fi ceva nou. Insa vocea tanarului se facu auzita – angelic, gandi Eliyah cu voce tare.

- Da, desigur, spusese brunetul si privirea ii cazuse deja in podea.
- Poti incepe cand doresti, incerca roscatul sa il imboldeasca.
- Ma numesc Nathaniel Hail. Vreau... sa-ti povestesc trecutul meu. Pentru ca are atatea pacate incat... nu stiu daca pot fi iertate vreodata.

Eliyah simti nevoia sa iasa din confesional si sa discute cu tanarul fata in fata. Si totusi, ramase pe loc, asteptand ca el sa-si inceapa “povestea”.

- Am fugit de acasa la treisprezece ani, murmura Nathaniel aproape temator. Totul din cauza tatalui meu. Mama mea a murit cand m-am nascut. Sau cel putin asta mi s-a spus. Tata era insa un alcoolic. Nu de putine ori m-a batut atunci cand venea acasa. Si totusi, il iubeam. Sau l-am iubit pana in ziua aia. Eu... mereu am vrut sa am parul lung... Si... tata... nu suporta asta. Spunea ca seman prea mult cu mama, ca ii aduc aminte de ea, si prostii de genul asta. Ma obliga sa ma tund la timp, pentru ca parul meu sa nu devina lung, prea lung... Insa... am hotarat sa-mi ascund “podoaba capilara” si sa incerc sa o las sa creasca asa cum imi doream eu. Insa, in ziua aia... tata m-a prins cand eram la baie si ma spalam, iar parul meu, ajuns aproape pana la umeri, era rasfirat. M-a apucat pur si simplu de firele de par si mi l-a taiat fara sa se gandeasca la consecinte. Am fugit de acasa inca din acea noapte, hotarat sa nu ma mai intorc inapoi. Am stat in casa unui prieten de-al meu, a carui familie a acceptat sa ma tina acolo pana aveam sa fiu pe picioarele mele.

Eliyah il auzi oftand fara retinere si isi opri suvoiul de cuvinte care dori sa iasa. Il lasa pe el sa vorbeasca si se abtinu din a face orice comentarii.

- La cincisprezece ani mi-am descoperit talentul de a scrie, iar la saptesprezece am reusit sa imi scot prima carte pe piata. Spre propria-mi uimire, am avut succes si am strans destui bani cat sa ma pot muta intr-o garsoniera ieftina. Pe masura ce cartea se vindea, vizitam orasele din Londra in care era lansata pentru a semna autografe, asta daca le dorea cineva dar mai ales pentru a raspunde la intrebari. Intre timp, am pregatit si nou roman, care, din nou, a avut un succes la care nu ma asteptam. La varsta de nouasprezece ani – Varsta lui Vittorio, gandi Eliyah fara posibilitatea de a-si opri gandul - am ajuns si in orasul meu natal pentru lansarea cartii in libraria noastra mica si veche, iar locuitorii au venit in numar mare, unii interesati doar pentru a fi vazuti acolo, altii insa m-au recunoscut. Nu m-am asteptat la ceea ce a urmat. Poate nici nu eram pregatit, recunosc. In timp ce eram ocupat cu aranjarea cartilor pe masa, un barbat s-a asezat pe scaunul aflat in fata mea si mi-a pus inainte prima mea carte. Am deschis-o fara sa-mi ridic ochii pentru a-i zari chipul si am intrebat pentru cine sa fie autograful. Inca imi amintesc vocea lui, rostind acele cuvinte atat de bland... Pentru Peter Hail, spusese el. Iar eu mi-am ridicat privirea instant si i-am zarit chipul familiar, ascuns totusi sub atat de multe riduri si sub straturi de batranete, si poate ca lacrimile din ochii mei, pe care le-am oprit la timp, au fost zarite pentru doar cateva secunde. Nu cred ca am gandit ceea ce urmat. Dupa ce a mai spus si acele cuvinte. Dupa ce a mai adaugat ceva in plus. Ceva ce m-a convins sa spun numai minciuni. Mi-a spus... “Fiule, mi-a fost dor de tine. Iarta-ma pentru ceea ce s-a intamplat in trecut. Inca de cand ai plecat... am renuntat la bautura si te-am cautat... Dar nu te-am gasit, fiule. Ma vei ierta vreodata? Ma vei ierta?” Poate ca... daca nu ar mai fi spus nimic... l-as fi acceptat. Si totusi... a mintit. Nu renuntase la bautura decat atunci cand eu am ajuns la facultate. Stiu asta pentru ca l-am vazut de prea multe ori la carciuma din oras. Si poate ca minciunile pe care le-am spus eu, modul rece in care l-am respins, au curs de la sine si fara posibilitatea de a fi oprite. Eram prea infantil. Inca. Imi amintesc cuvintele perfect... I-am spus – “Ma confunzi, batrane. Nu sunt fiul tau. Chiar daca, recunosc, e o coincidenta ciudata de nume. Parintii mei sunt in Londra, avem acolo un apartament. Inca stau cu ei, ciudat, nu? Imi pare rau ca... ti-ai pierdut fiul. Chiar imi pare rau. Dar nu sunt eu cel pe care il cauti”. Inca ma intreb daca mi-a tremurat vocea atunci. Inca ma intreb ce m-a dat de gol. Tatal meu s-a ridicat usor si, fara sa-si ia la revedere, a apucat cartea si a plecat. Am ramas uitandu-ma dupa el, dorind sa fug si sa-i spun adevarul. Numai ca faceam asta doar undeva in mintea mea. In realitate, am ramas lipit de scaun, raspunzand in continuare la intrebari si semnand autografe. Habar nu am de ce am ramas in oras pentru inca o zi. Habar nu am de ce am cumparat un ziar in ziua urmatoare, eu care nu citeam in general stirile. Poate a fost destinul. Sau poate a fost Dumnezeu de vina. Titlul de pe prima pagina mi-a atras atentia – Un barbat s-a sinucis, sarind de pe un bloc. Nici nu a trebuit sa citesc mai departe pentru a sti adevarul. Era tatal meu.

Eliyah dori din nou sa iasa din confesional si sa-l consoleze pe tanarul aflat langa el, si totusi atat de departe de el. Printre gratiile dese, ii putea zari profilul; capul ii era aplecat intr-un unghi aproape dureros, fixand cu privirea un punct inexistent de pe podea. Vazandu-i imaginea, il rani aproape si isi schimba aria privirii. Vocea lui, usor tremuranda, se incapatana sa povesteasca si restul lucrurilor, insa preotul nu era sigur ca mai putea auzi.

- Am platit toate cheltuile pentru inmormantare si am fost singurul care a stat atat de aproape de mormantul lui tot timpul slujbei. Am plans cat pamantul era aruncat pe sicriu. Am gemut cand nu am mai zarit lemnul atat de maro. Am cazut in genunchi cand mormantul fusese complet acoperit. Si mi-am cerut iertare de mii de ori cand toata lumea a plecat. Am sperat ca ma aude, mi-am impuiat capul cu povesti de genul asta, cum ca ma aude, ca ma iarta si lucruri de genul. Dar, adanc in mine, stiam adevarul. Crud. Rau. Mortal. Veninos. Distrugator.
- Nu esti tu de vina, murmura Eliyah, aproape fara sa realizeze ca isi spusese gandurile cu voce tare.

Tresari cand isi auzi vocea; ragusita, parand a rasuna de la mii de kilometri departare. Nathaniel il privi prin gratii si ii observa chipul ingrijorat, parand cu cativa ani mai batran. Gemu. Lacrimile o luara inaintea lui si in curand plangea din nou, incapabil sa se opreasca. Auzi ca prin vis usa confesionalului trantindu-se si nici nu vazu prin ceata ce i se asternuse in fata ochilor atunci cand isi ridica privirea. Totusi, simti bratele inconjurate in jurul lui si umarul oferit spre a plange pe el. Zambi sub claia de par roscat a lui Eliyah si il accepta pe preot. Avea nevoie de consolare. De data asta, da.

~~

Cand privesc in urma, ma gandesc la ce greseli am facut. Si totusi, daca nu as fi plecat ... te-as fi atras prea mult intr-o capcana din care nu aveai sa iesi. Eliyah, stii ca te-am iubit. O stii fara sa ti-o spun eu. Insa... daca ma gandesc la urmari... la concluzii... Plecarea mea e prea justificata. Imi e dor de tine. Dar, daca iti voi auzi vocea, ma voi intoarce inevitabil. De aceea... nu doresc sa vorbesc cu tine. Intelege-ma si nu ma judeca. Te iubesc. Atat de mult incat a trebuit sa plec de langa tine.

~~

Vittorio privi cu solemnitate craniul pe care il tinea in mana; cuvintele trebuiau sa curga de la sine acum, nu? Aceeasi vesnica scena din Shakespeare, cea care mereu isi gasea un loc in mintea oricarui om. Vocea lui solemna intona:

- A fi sau a nu fi...
Iata intrebarea!

Se opri brusc, si nici el nu realiza de ce. Stia versurile urmatoare; le repetase ore in sir, era cam a zecea oara cand le spunea din nou. Insa ceva il oprise. Se gandi la Eliyah, fara un motiv anume. Ce facea acum. Unde era. Cu siguranta ca era inca la biserica.
Putea sa mearga sa-l vada?
Ar fi fost de fapt o problema in asta?
Nu credea.
Lasa craniul pe masa si, sub privirile mirate ale celor din jur, pleca fara sa priveasca in urma, intonand chiar si urmatoarele versuri, cu toate ca orice motiv pentru ele disparuse.
~~

Ai fost muza mea. M-ai inspirat in orice tablou. Insa nu puteam sa te pictez pentru totdeauna. Poate ca, intr-o zi, culoarea iti va disparea din obraji, iar eu voi fi nevoit sa adaug un rosu inexistent. Parul tau se va albi, iar eu va trebui sa-l fac in continuare negru. Nu puteam sa te tin langa mine mereu. Pentru ca eu asta imi doream – sa pictez tablouri care sa te reprezinte pentru toata viata mea. Insa stiu ca nu pot sa fac asta. De aceea a trebuit sa revin la peisaje. Peisajele nu vor pleca nicaieri, nu? Nu vor imbatrani, nu se vor schimba. Vor fi mereu altele care sa te inspire. Insa tu... Nimeni nu e ca tine. Si, daca as fi ramas acolo, in acel hotel, cu tine, viata mea s-ar fi rezumat doar la prezenta ta. Nu m-ar fi deranjat asta niciodata. Insa tu... Tu nu imi apartii.

~~

Ramiel privi tavanul aproape mirat; nu intelegea inca de ce era in pat. Ar fi trebuit sa termine tabloul – sa adauge detaliile minuscule, culorile mai puternice si celelalte lucruri pe care nu le facuse in ziua trecuta. Dar, avand in vedere prin cate trecuse doar intr-o zi, totul i se paru pana si lui ciudat. Rapiditatea cu care s-a intamplat, actiunile lui, totul parea atat de indepartat si ireal incat era greu sa crezi. Cel putin el, uneori, considera ca avusese un vis – unul mult prea frumos. Insa atunci, cum isi explica faptul ca atunci cand s-a trezit, brunetul era inca in bratele lui?
Nu conta. Vis sau nu, ceva se intamplase. Asta era sigur.
Se rostogoli pe o parte si parul lui blond ii acoperi partial fata, gadilandu-l usor. Nu se osteni sa-l dea la o parte si il lasa sa-i ascunda ochii si sa-i obtureze aria vizuala. Pe noptiera statea masina de scris a lui Nathaniel – pentru un moment, blondul crezu ca atunci cand va clipi, masina de fapt va disparea – asteptand parca sa se apuce de scris cineva. Ramiel se ridica si privi foaia alba pe care erau scrise cateva cuvinte din masina; o scoase de acolo fara sa stea pe ganduri si se apuca sa citeasca. Nu conta ca Nathaniel avea cumva sa se supere pe el – voia sa vada ce scrisese.

Mainile lui pareau de foc, citi Ramiel cu voce tare, si trasau linii fierbinti pe pielea mea, desenand diferite modele. Am recunoscut o inima, un cerc, forme geometrice si dupa, m-am pierdut. Nu am mai putut sa ma gandesc la nimic altceva decat la el. Nu am putut sa mai simt altceva decat mainile lui, saruturile lui, totul. Il doream poate mai mult decat ma dorea el pe mine. Ne sopteam numele in voci in care se simtea placerea, voci excitate, aduse pana la extrem. Nu imi amintesc cand am scapat de haine. Tot ce stiu e ca adoram senzatia pe care mi-o dadeau cearsafurile de matase care imi mangaiau spatele si pielea lui fierbinte, in contact cu a mea. Cand m-a intrebat daca poate sa ma aiba, nu imi amintesc daca i-am raspuns. Poate vocea mea a murmurat un “da” – sau poate l-a urlat, in disperarea de a ajunge si mai departe de atat. Stiam ca il voiam. Stiam asta cu siguranta. Iar cand saruturile lui, intai presarate pe gat, au inceput sa coboare si sa ajunga cat mai jos, gemetele mele au scapat de sub control. Mintea imi era neagra, alba, goala. Cand ne-am unit, cand m-a patruns, totul a parut sa se rupa pentru un singur moment dureros. Apoi, a revenit la normal – miscarile, rapide si sacadate, ma aduceau cat mai aproape de un paradis pe care nu-l atinsesem niciodata. Era din ce in ce mai repede, din ce in ce mai precipitat. Saruturile erau atat de neglijente incat buzele noastre nu mai aveau rabdarea necesara pentru a se intalni, lasand limbile sa se inclesteze intr-un duel inaintea lor. Ochii lui de caramel, privindu-ma, imi dadeau o senzatie ciudata. Ma rugau parca sa fac si mai mult pentru el – dar eu nu mai puteam face nimic, ii dadusem deja totul. Imi amintesc cuvintele lui dupa ce totul se terminase – caci eram, cu siguranta, lucid. Oare o sa ajungem in Iad? Sper doar ca vom ajunge acolo impreuna. Eu oricum am deja un loc rezervat acolo de ceva timp. Greselile mele sunt insa de ordinul trecutului. Il iubesc pe Ramiel. Nu pot sa stiu cum si mai ales de ce, insa il iubesc. Il vreau pentru mine. Vreau sa fie cu mine pentru toata viata si chiar si dupa ea. Il iubesc.

Ramiel privi foaia aproape mirat si se tranti la loc in pat, aproape mecanic, privind in continuare tavanul fara sa realizeze daca ceva se auzea in jurul lui. Cuvintele acelea de-abia citite i se roteau in minte. Si, sub efectul lor, inchise ochii si isi imagina viitorul. Sau doar cazu intr-un vis. Nici el nu stia.

~Va urma~

Cam atat... Astept pareri, comment-uri, critici & co.
Laterz!