Aleea CireÅŸilor

[chocolate muffin]

Mă gândeam, cum fiecare vrea să găsească un subiect rar folosit, original, o abordare diferită, să-mi încerc şi eu norocul cu ceva mai diferit. Poveştile cu şcolăriţe care se îndrăgostesc de colegii lor poate sunt prea multe, însă, cred că toţi suntem plictisiţi de vieţile noastre (cred că sună puţin cam dur, dar nu mi-a venit altceva în gând), aşa că de ce să citim alte ficuri despre alte vieţi plictisitoare?
Am mai citit şi alte poveşti, şi, poate nu vă asigur că a mea va fi mai bună, însă, voi aborda un vocabolar decent, fără cuvinte stânjenitoare,ci decente, deoarece , cel puţin aşa cred eu, că ar trebui să fie un fic.
În legătură cu mărimea capitolelor,nu vor fii prea mari, deoarece ştiu cum e să nu se mai termine, dar , dacă aceasta nu e o problemă, dimensiunile vor fii mai mari.
Vreau să vă spun lectură plăcută şi aştept sfaturi! Mulţumesc!


PROLOG

Te aud. Continua să îmi vorbeşti! Ai observat cum ne putem înţelege atât de bine , fără ca măcar să scoatem o vorbă? Ai observat cum inimile noastre comunică fără ca să fim aproape unul de altul? Ai observat şi tu cum, numai privindu-ne , vorbim mii de cuvinte? ..Cum recţiile noastre sunt identice? Te aud. Vorbeşte-mi! Sau nu, mai bine cântă-mi! Sufletul meu te poate asculta la infinit. Cântă-mi, fără să-ţi deschizi măcar gura. Te aud.
Taci. Eu te pot auzi şi când taci, te pot aproba şi cânt eşti mut. Deoarece noi putem comunica prin gândire. De aceea te simt atât de aprope.


CAPITOLUL I




E luni. Luni e ziua când totul o ia de la început. Luni e ziua în care toţi sunt obosiţi şi când trebuie să ne trezim iar de dimineaţă pentru a nu întârzia la viaţa noastră. Dar lunea aceasta e diferită, deoarece e a doua luni din această lună, acea luni în care începe iar şcoala. E timpul pentru noi începuturi. E aceea zi în care fiecare boboc se teme de ce va urma .Toamna e o perioadă tristă.
Acel drum care de obicei ducea spre un loc ce îl cunoştea, acum duce spre ceva necunoscut, spre liceu. Copacii de pe marginea drumului formează o boltă de frunze ce au culori vesele. Asfaltul este şi el un covor portocaliu şi roşu. În sufletul ei îşi făcuse demult loc emoţia şi teama, dar vocile celorlalţi elevi o încurajau făcând-o să creadă că nu e singură.
Iar foşnetul frunzelor de cireş îi şoptea să fie optimistă.
- Mă numesc Kurumi. Am fost elevă la Şcoala de Nord. Pasiuni: pictatul. Nu cred în puterea banilor. Cred că viaţa este ceea ce vrei tu să fie. Nu merită să dai vina pe alţii doar pentru a te apăra şi că eşti puternic prin felul de a gândi. Urăsc oamenii cărora le pasă de ce cred ceilalţi despre ei.
Se opreşte, privind în jur, fără ca să îi bage în seamă pe colegii ei ce o priveau miraţi.
- Întrebări? Îşi plimbă iar privirea şi îşi încheie discursul luând loc în bancă.
-Mulţumim, Kurumi pentru prezentare. Ăăă şi pentru că ai fost directă. Răspunde profesorul, uimit şi el, îndemnându-l pe următorul elev să se prezinte în faţa clasei.
Şoşotelile începură în toată clasa şi se pare că sinceritatea fetei nu prea a fost înţeleasă şi de colegii ei. Deşi în clasă ceilalţi îşi continuară activităţile, fiecare părea să fie uimit de Kurumi, fata din a treia bancă.
- E drăguţă, în comparaţie cu celelalte fete. Zise un coleg într-o pauză.
- E ciudată. Îl contrazice unul din colegii lui de bancă cu care discuta, uitându-se în dreapta pentru a o vedea pe fata şatenă care stătea cu mâinile încrucişate şi capul culcat pe bancă.
- Poate. Dar e frumoasă şi îndrăzneaţă. Continuă el să o admire pe Kurumi. Şi se ridică din banca sa,pentru a ajunge la banca din mijloc a fetei.
Lumina apusului lumina încăperea dând camerei o nuanţă portocalie. Soarele toamnei era unul frumos şi cald, iar razele ce pătrundeau în clasă ajungeau până la mâinile fetei, încălzindu-i-le.
Zgomotul ce se produse când colegul ei se aşeză în bancă o fâcu pe Kurumi să tresalte şi să îşi ridice capul deranjată ca şi cum abia se trezise din somn.
- Eşti drăguţă! Îi zise acesta şi zâmbind îi dă o şuviţă la o parte din ochi.
Vizibil iritată , plină de curaj, îi dădu mâna la o parte.Apoi îşi plecă iar capul , sprinjinindu-şi-l de bancă. Gestul brutal al fetei îl făcu să tresalte.
- Şi rea.. Apoi, cu aceeaşi mână şi cu aceleaşi gesturi atente îi aranjase o şuviţă de păr care îi stătea rebelă.
- Termină! Îi spuse ea iritată, fără ca măcar să-şi clintească capul, celui ce stătea în faţa ei.
- Am zis să mă laşi în pace! Ţipă ridicându-şi capul repede şi privindu-l enervată şi deranjată.
- Defapt, ai zis să termin. Îi răspunse el în glumă.
- Ah! Scăpă un oftat zgomotos şi se ridică din bancă.
- Unde te duci? Strigă acesta urmărind-o cu privirea cum se îndrepta spre ieşirea din clasă. – Ai să te întorci! continuă satisfăcut şi sigur pe el.
- Nu prea cred! Răspunse ea cu aceeaşi siguranţă. Şi păşind afară se izbi de profesorul ce vroia să intre.
Fără să apuce să mai scoată o vorbă, păşi înapoi şi făcu o plecăciune, cerându-şi scuze.
- Sper că nu vroiai să ne părăseşti! Zise în glumă profesorul.
Kurumi dădu din cap dezaprobator şi cu capul plecat fugi în banca ei.
-Bine, dacă totul s-a rezolvat putem continua lecţiile. Spuse profesorul, îndreptându-se spre catedră printre băncile elevilor.
- Ţi-am zis eu că o să te întorci. Îi zise colegul din faţă, întorcându-se spre Kurumi.
Ca să nu mai primească vreo observaţie din partea profesorului îşi abţinu nervii şi continuă să fie atentă la profesor. În acea oră cel care stătea cu o bancă în faţa ei nu o mai deranjase deloc, şi bucuroasă de acest lucru îşi luă geanta pe umăr şi părăsi clasa, când ora se terminase.
Ora de istorie era preferata ei, de aceea , în drumul ei spre casă continuă să se gândească la prima ei lecţie de istorie din prima zi de liceu. Razele apusului ce se stingea din ce în ce mai mult lăsau umbre pe asfalt, aducându-i aminte fetei de somnul de care avuse parte în acea zi.–Eşti drăguţă! Îi răsună deodată în minte.
-ARGH..! scăpă ea un oftat zgomotos. Şi izbi cu piciorul în nişte frunze uscate de pe jos, la amintirea acelei întâmplări.
Cu cât se depărta mai mult de şcoală, cu atât chicotelile copiilor se auzeau din ce în ce mai încet, fiind acoperite de zgomotele maşinilor.
Aleea îngustă şi înconjurată de copaci ce ducea spre şcoală se lărgea din ce în ce mai mult făcând loc maşinilor şi se transforma în şosea. Copacii ei preferaţi, cireşii, se răriseră, iar o rafală de vânt împrăştie frunzele.
Dându-şi părul ce îi venea în ochi la o parte, se întoarse cu faţa la soarele ce se ascundea din ce în ce mai mult după dealuri şi privii şcoala, sau cel puţin ce se mai vedea din ea.
S-a dus prima zi de şcoală. Îşi spuse ea şi se întoarse , văzându-şi de drum.
În acel timp ceva îi captă atenţia şatenei.
Era un băiat. Luând o frunză de pe jos se ridică şi o admiră. Faptul că purta acea uniformă vişinie ca şi a fetei îi întări bănuiala că cel ce se afla în faţa ei era de la aceeaşi şcoală. Se apropie de el şi se opri la o distanţă considerabilă. Ţinea în mână o frunză portocalie care avea formă de inimă.
Cred că forma ei era şi motivul pentru care o admira.
Se întoarse şi o văzu pe Kurumi cum cerceta frunza. Când aceasta îşi dădu seama că era privită, se dădu înapoi ruşinată. Băiatul îi zâmbi:
-Nu-i aşa ca e frumosă? întrebă el , analizând-o pe toate părţile.
Kurumi îl privi fascinată, dând din cap aprobator.
- Toamna e atât de frumosă. Ai observat cum se asortează frunza cu cerul. Parcă e desprinsă din soare. Uite! Spuse el zâmbind şi i-o înmână fetei . Ea o primi fericită şi îi zâmbi suav.
El îi mai aruncă un zâmbet şi făcându-i un semn cu mâna îşi aruncă geanta pe spate şi continuă drumul.
Kurumi era fascinată. Cine era acel baiat? Privirea-i zâmbitoare, sufletul deschis şi cuvintele pe care le spuse îi pătrunseră inima şi o făcură să se îndrăgostească.
Îl privi cum înainta şi lăsă o rafală de vânt să îi alinte faţa. Şi până la urmă, toamna nu e chiar aşa de tristă.



Sper să vă placă,la fel cum am zis, aştept sfaturi!

[BloodyInnocence]

si intr-un final, intr-un mod absolut unic ai reusit cumva ca in descriere sa nu vorbesti deloc de subiectul povestii pe care o scrii. Nu e un lucru rau, stai linistita. E o simpla observatie.
Singurul lucru pe care ti-l pot reprosa la ora aceea este ca treci brusc de la un moment la altu. Inteleg ca nu sunt niste chestii, niste detalii importante pentru Kurumi si automat si pentru tine dar pentru povestea ca intreg sunt foarte importante deoarece ofera fluiditate.
Hai sa iti exemplific ceea ce vreau sa spun. Ea merge pe strada spre liceu si apoi dintr-o data se afla in clasa, cu profesorul ei nou si colegii ei noi si se prezinta. Nu descrii acele doua-trei cateodata patru ore plictisitoare in care directorul le ureaza bun venit noilor boboci, nu descrii cum intra in clasa si cum dupa ea intra si restul colegilor ei si apoi cum apare si profesorul. Sari de la o scena la alta.
Apoi o alta saritura e faptul ca prima ora are loc la o ora destul de matinala, adica hai sa zicem ca pierde 4 ore la festivitatea de deschidere si aceasta a inceput la 8 deci la 12 are prima ora. Ei bine, la 12 soarele e exact pe mijlocul cerului si tu sari peste celelalte ore, undeva pe la 6 cand soarele incepe sa apuna.

Descri bine, e interesant...atat de interesant cat poate sa fie o poveste despre o dragoste adolescentina pentru mine, dar e interesant. Te pricepi cu cuvintele, stii cum sa le asezi sa captivezi si sa creezi niste imagini vizuale in mintea cititorilor, dar ai probleme cu timpul si cu plasarea actiunilor in timp. Daca nu vrei sa descri acele momente din zi atunci le specifici trecator intr-o singura propozitie la momentul potrivit si treci la ceea ce vrei sa descri. Nu poti sa sari peste ele de parca nu ar exista pentru ca dai impresia ca te grabesti cu actiunea.
C-am atat pentru moment.
Te astept cu next-ul.

[Ymequa]

Imi place numele fic-ului tau. De fapt, din aceasta cauza am si intrat pentru ca eram foarte curioasa ce se ascunde sub numele acesta. Inca un lucru ce m-a facut sa citesc a fost "chestia" ce era scrisa sub titlu: " Dacă te-ai săturat de veşnicile "Romeo şi Julieta", atunci dă un click!". Cand pui ceva de genul si un om citeste, respectivul gandeste cam asa (sau cel putin eu) : "Pe bune?! Chiar e pe bune?! Trebuie sa citesc!".

Am vazut ca nu ai nimic impotriva criticilor si asta e okay.
Prologul mi s-a parut relativ simplu insa foarte dragut (desi cred ca s-ar fi putut ceva mai bine).
Nu o sa ma leg de dimensiunea capitolului, pentru ca pana la urma asta e la alegerea scriitorul si nu a cititorului. Ce am observat: inca din prima este mult dialog, prea mult as putea sa spun. Scrii la persoana a III-a, deci ar trebui sa fie ceva mai usor sa descrii sentimentele personajul, lucru care la tine nu prea l-am vazut. Poate ca dialogul este punctul tau forte, pentru ca a fost bun - asta trebuie sa recunosc -, insa trebuie sa te ocupi mai mult si de sentimentele personajului tau. Din cauza ca ai cam omis acest lucru actiunea mi s-a parut cam seaca, as putea spune ca a fost chiar grabita. Daca tot ai de gand sa te chinui sa cauti tot felul de expresii care mai de care mai frumoase, cel putin fa in asa fel incat sa fie oarecum originale - sa le scrii tu, pe stilul tau, nu sa fie luate din stilul altora.

Eu iti urez bafta in continuare si te rog, daca doresti, sa ma anunti si pe mine cand pui continuarea.

[chocolate muffin]

@ §Lilith§, faptul că am trecut de la un momet la altul, e , la fel cum ai spus şi tu, pentru că nu era nimic important. Nu fiecare secundă din zi putea fii povestită şi de aceea am lasat goluri. Voi încerca să respect ceea ce ai spus.
Multumesc pentru sfaturi, sper să le pricep şi să le pot aplica!
Danke pt că citeşti! :D

@ Ymequa,voi încerca să descriu mult mai mult. Dar , cred că m-aş pierde în detalii. Până la urmă nu e o poezie, sau un pastel, dar voi încerca să descriu mai bine sentimentele personajelor. De obicei, îmi place mai mult să folosesc personificarea indirectă, ce reiese din faptele personajelor.
Nu te supăra, dar nu toţi oamenii scriu la fel , iar eu am un mod diferit de a scrie, sper doar să nu -mi pierd un cititor pentru că am spus acest lucru.
Nu prea am inteles ce ai vrut să spui cu: Daca tot ai de gand sa te chinui sa cauti tot felul de expresii care mai de care mai frumoase, cel putin fa in asa fel incat sa fie oarecum originale - sa le scrii tu, pe stilul tau, nu sa fie luate din stilul altora.
Imi pare rau, dar expresiile pe care le folosesc nu sunt luate din stilul nimanui. Imi place sa fiu originala si daca unele expresii sunt asemanatoare cu cele din alte ficuri, e doar o coincidenta.
Sincer acum, nu prea am citit ficuri de pe acest forum, asa ca nu am imprumutat nimic din stilul nimanui.
Multumesc ca ai trecut pe aici si ca ai buna-vointa sa citesti!
Voi incerca sa respect sfaturile!

Sper ca sa va placa si acest capitol! Lectura placuta!



CAPITOLUL II


Paşii ei se îndreptau rapid către şcoală. Respira greu iar inima îi bătea puternic în piept, însă vântul ce bătea domol o răcorea împrăştiindu-i şuviţe de păr de parcă dorea să le poarte cu el. Agăţându-se de geantă şi strângând toarta cu putere spera să-l poată vedea pe băiatul cu care vorbise cu o zi înainte în drum spre casă.
Multe lucruri îi treceau prin minte, însă dorea să-l vadă şi să îi mai zâmbească încă o dată. Nu era sigură că el va fii acolo, dar spera că locul unde cireştii formau o boltă, să fie şi locul unde ea să îl vadă. Avea acea încredere ce îi spunea că el va fi acolo, dar realitatea îi dădea o nesiguranţă ce o necăjea.Doar pentru că ieri a fost acolo, asta nu înseamnă că va fii şi astăzi. Strânse şi mai tare geanta şi , luând aer în piept, se apropie de aleea ce devenea din ce în ce mai îngustă.
Nu e aici. Gândi ea fără ca să lase descurajearea s-o cuprindă. Privii frunzele de pe jos , apoi se uită în sus spre crengile cireşilor care îi plăceau ei şi începu să păşească pe aleea străjuită de acei pomi.
Ceva o uimise nespus la acel băiat. Acea imagine, din acea primă zi de şcoală, când soarele picta cerul în noanţe portocalii, când cireşii îşi aruncau frunzele la picioarele lor şi când el o făcu să vadă frumuseţea toamnei, îi rămase întipărită în minte, derulându-se din nou şi din nou.
Restul drumului spre şcoală i se păru scurt, iar drumul până în clasă deasemenea.Poate că astăzi îl voi vedea la şcoală.Şi îi apăru un zâmbet pe buze, deoarece era sigură că erau în aceeaşi şcoală.
Intră în clasă salutându-şi colegii şi se aşeză în banca ei, a treia din rândul al treilea de la geam. Aşezându-şi geanta în bancă , îşi scoate cărţile, şi, punând una pe bancă, o deschide. Răsfoindu-i paginile găseşte lucrul pe care-l căuta. Îl apucă de codiţă şi învârtindu-l încet în bătaia soarelui îi admiră culoarea portocalie.Nu-i aşa ca e frumosă? Zâmbeşte. Razele soarelui ce o scăldau , proiectau pe banca fetei o umbră mai închisă cu forma unei inimi. Ai observat cum se asortează frunza cu cerul? Parcă e desprinsă din soare.Îi răsună în minte. Soarele ce lumina acum întreaga sală de clasă avea o culoare galbenă aurie.Cum poţi fii desprinsă din soare , când soarele e galben? Îşi spuse ea în sine de parcă frunza i-ar fi putut răspunde. Desigur că atunci soarele era portocaliu.Continua ea. O privi gingaş şi o aşeză înapoi.

Uşa se deschise şi în clasă intra un băiat. Vesel îi salută pe colegii lui, şi, trecând prin spatele lui Kurumi îşi trece încet degetele printr-o şuviţă de-a ei , pentru ca mai apoi ea să se întoarcă spre el.
-Bună dimineaţa! Îi spuse el continuându-şi drumul spre banca lui de la geam.
Când ajunse în faţa bancii îşi puse geanta pe ea şi o privii pe Kurumi. Scoţându-şi cărţile îi zâmbii privind-o în ochii, fiind oricum conştient că nu ar fi primit un răspuns la salutul lui. Intră în discuţie cu colegul din spatele lui şi o lăsă pe Kurumi să îl privească.
Mai schimbă câteva cuvinte cu colegul său şi când o privii iar pe Kurumi , spre uimirea lui, privirile lor se întâlniseră.
- Să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit deja de mine. Zise el fiind conştient că modul în care ea îl privea nu era unul ce arăta admiraţie, ci, mai degrabă, dispreţ.
- Nu! Răspunse ea tăios şi îşi aruncă privirea pe bancă.
De ce îi veni lui în cap să spună asta, nu ştia. Dar era sigură că, cel puţin jumătate de clasă auzise exclamaţia lui. Profesorul intrase în clasă şi fiecare se ridiase salutându-l în cor.
Să mă îndrăgostesc de el? Pff, de ce aş face-o? Gândi ea.
- Astăzi vom alege şefii clasei. După cum cred că ştiţi , vom forma comitetul clasei. Vor fii doi responsabili ai clasei, care se vor ocupa şi cu disciplina şi vor participa la toate întâlnirile ce se vor face între şefii tuturor claselor din şcoală. Vrea cineva să se ofere? Întrebă profesorul şi , aranjându-şi ochelarii , cercetă cu atenţie clasa.
Kurumi, fără ca să ezite, ridică mâna hotărântă. Mereu a fost şefa clasei şi ştia deja ce îndatoriri trebuia să îndeplinească.
- Deci se oferă Kurumi Aoi. Spuse profesorul, scriindu-i numele pe tablă.
Când îi auziră numele, fiecare se întoarse pentru a-şi vedea şefa de clasă, fata din banca a treia. Mulţi erau nehotărâţi şi nu ştiau dacă ar fi putut îndeplini toate sarcinile.
- Cine mai doreşte să se ofere? Repetă profesorul.
Atunci, un băiat din banca a doua de la geam ridică şi el mână.
- Nobu Hayate? Întrebă profesorul, pentru a se asigura că nimeni nu mai dorea acest post. Bine, deci e stabilit. Reprezentanţii clasei vor fii Kurumi Aoi şi Nobu Hayate. După această oră veţi avea prima întâlnire dintre şefii clasei. Doresc să fiţi prezenţi şi să vă îndepliniţi sarcinile. Spuse profesorul şi începu să noteze ceva într-un carneţel mic cât mâna sa.
Kurumi îl privii pe cel care avea să fie şef de clasă împreună cu ea. Vorbea cu colegii săi de bancă şi avea acel zâmbet veşnic pe faţă. Nobu, Nobu Hayate. Gândi ea. Oare ce fel de şef de clasă vei fii? ÎÎşi puse capul în palmă şi sprijinindu-se de ea, scăpă acel oftat zgomotos. Clipea plictisită privind prin clasă. Sper că nu te-ai oferit să fii şef de clasă numai ca să mă enervezi pe mine! Îşi spuse ea vizibil iritată. Nu. Nu are rost să gândesc astfel doar pentru că el se dă la mine. Poate că şi el a fost mereu şef de clasă şi a vrut să fie şi acum.
Îl privi, iar el întrerupse discuţia pentru a o privi şi el. Îi zâmbi.Şi dacă dorea aşa de mult să fie şef de clasă de ce nu ar fi ridicat mână din prima? De ce a făcut acest lucru, abia după ce m-am oferit eu?
Cu o oarecare iritare îi scoase limba iar apoi se întoarse îmbufnată. E clar, vrea să mă enerveze. Acesta îi zâmbi satisfăcut şi se întoarse la colegii lui.
Nu îi dădea prea multă atenţie lui Nobu, însă nu avea de gând să îl lase să facă ce vrea. Ora trecuse repede, mai ales pentru că profesorul stătea la catedră şi citea, iar Kurumi profită de ocazie pentru a trage un pui de somn. Când se auzi clopoţelul, Kurumi se ridică din bancă pentru a se îndrepta spre sala unde va avea loc şedinţa. Văzând că celălalt reprezentant al clasei nu părea să dea vreo atenţie sau importanţă acestui lucru , se întoarse spre el:
- Nobu!
Acesta tresări la auzul numelui său şi o privi pe Kurumi uimit. Faptul că îl striga era ceva nou şi neobişnui pentru el.
-Trebuie să mergem la şedinţă! Se răsti ea la şi se îndreptă spre ieşire.
Ce aiurit!Spuse ea şi îşi dădu ochii peste cap.
Nobu, ca şi trezit din somn, se ridică şi o urmă pe Kurumi spre clasa unde avea loc şedinţa.
Holul era luminat de razele soarelui ce proiectau umbrele elevilor pe peretele alb.
Kurumi mergea înainte pe lângă geam cu mâinile încrucişate şi privind pe fereastră, iar Nobu o urma din spate , privind-o. Se simţea prost deoarece nu putea să o împace pe colega lui de clasă şi în acelaşi timp, vinovat căci uitase de şedinţă.
Când vru să-i spună ceva fetei, aceştia ajunseră în clasa unde se adunau şi ceilalţi şefi de clasă , şi-şi găsiră loc unul în spatele celuilalt.
Se întoarse cu faţa la banca lui Kurumi, care stătea aplecată pe bancă privind la geam şi vroia să-şi ceară scuze de la ea.
-Ummm, ai să-mi dai un pix? Îi spuse acesta în cele din urmă. Şi se strâmbă, de parcă ar fi vrut să spună: Ce prost eşti! Altceva n-ai putut să-i spui!

Kurumi se ridică plictisită şi îi oferii un pix pe care îl avea într-un buzunar. Apoi, fară să scoată o vorbă îşi aplecă iar capul pe bancă şi privea afară.
-Mulţumesc! Spuse acesta şi puse pixul pe bancă. Apoi, întorcându-se la banca lui, îşi aruncă şi el privirea pe geam.
-Tuuu.. Spuse Kurumi , privindu-şi colegul ce stătea cu spatele.
Acesta îşi întoarse doar capul,dar continua să privească pe ferastră.
-Dacă ai de gând să fi şi tu şef de clasă, te rog să fii responsabil şi să ne putem ajuta unul pe altul. Continuă ea şi încrucişându-şi mâinile , se aplecă înapoi pe bancă.
La auzul acestor cuvinte, fără ca să facă vreo mişcare, el zâmbi, cuvintele ei ajungându-i direct la inimă.
-Bine. Spuse el încet şi se plecă şi el cu capul pe bancă.
Poate că până la urmă vei fi un ajutor bun. Zise ea şi parcă, mai uită din tristeţe.
În clasă întră un băiat care purta un dosar în mână şi care părea dintr-o clasă mai mare. Evident, era şeful comitetului. Îndreptându-se spre catedră îşi aranjă ochelarii:
- Peste două zile vor avea loc festivităţile de toamnă şi fiecare clasă va aranja în curtea şcolii scena unde vor cânta trei trupe din oraş şi trupa şcolii noastre. Directorul va ţine un discurs şi fiecare reprezentant de clasă va trebui să asigure disciplina şi să ajute la menţinerea curăţeniei.
Luându-şi privirea de la şeful clasei, Kurumi îl privi pe Nobu, ce stătea comod în faţa ei. Nu părea să se streseze, ci, calm, rodea un pix.
-Termină! Spuse ea , încercând să-i dea peste mână pentru a-şi înapoia pixul. Nobu se opri şi îi dădu obiectul ce îi aparţinea, zâmbi inocent şi se întoarse.
Acum îmi mai roade şi pixul.Gândi ea nervoasă în timp ce analiza obiectul ros.Însă, bucuroasă că va putea fi de folos la festivităţile şcolare ce urmau să aibă loc , uită totul şi-şi propuse să nu îl mai bage în seamă pe colegul ei, fiind atentă la ceea ce spunea elevul de la catedră.


Astept sfaturi!

[Ymequa]

Multumesc ca m-ai anuntat si dupa cum am spus, am revenit. Imi place ca te-ai miscat destul de repede cu capitolul cel nou, ceea ce este dragut din partea ta - ma bucur ca nu ne-ai lasat sa asteptam prea mult.Apreciez faptul ca ai incercat sa faci capitolul mai lung, e chiar foarte bine. Referitor la acest capitol: se vede o imbunatatire. Totul incepe sa fie mai fluent si sa nu mai para atat de sec, pentru ca am vazut ca ai incercat sa mai descrii cat de cat sentimentele personajelor tale. Inteleg ca fiecare are un mod diferit de a scrie, insa eu ti-am zis sa lucrezi si la descrierea sentimentelor, pentru ca atunci cand este foarte multa naratiune si descriere aproape inexistenta cititorul are impresia ca totul se petrece mult prea repede si, in spatele actiunii se petrece, de fapt, ceva mult mai important. Dialogul de aceasta data, cel putin in a doua parte a capitolul mi s-a parut putin cam slabut, replicile fiind mecanice, neinspirandu-mi absolut nimic - chiar daca e vorba doar de alegerea pentru sefia clasei cred ca ai fi putut face cumva ca replicile profesorul sa fie putin mai naturale.
In ultima parte a capitolul actiunea a fost extrem de grabita. Personal cred ca ar fi trebuit sa detaliezi putin mai mult ce s-a intamplat acolo, cum erau ceilalalti elevi prezenti in incapere si, in sedinte de genul asta primul lucru care se face sunt prezentarile [ asta stiu din proprie experienta], pana la urma gandeste-te ca oamenii astia o sa fie nevoiti sa colaboreze pentru diferite evenimente/proiecte un an intreg.
Eu iti urez bafta la scris si te rog sa ma anunti cand pui nextul.