18-06-2011, 03:06 PM
M-am gândit la asta într-o seară, cam pe la ora 2. Nu puteam adormi şi îmi "zbura" mintea la...diverse. Probabil mai trebuie dezvoltat, mai multă descriere şi altele (nici măcar nu are dialog) însă încerc să-l consider un fel de "schiţă". Dacă îmi ies mai mult de patru capitole şi am inspiraţie, poate îl mai dezvolt. :) Deocamdată am nevoie de sfaturi (e, teoretic, al doilea) şi nu ştiu exact ce anume să schimb/adaug aşa că voi mulţumi tuturor celor care-mi vor da sfaturi.
Acestea fiind spuse, sper ca ideea să fie originală iar subconştientul meu să nu fi fost influenţat de cine ştie ce film.
Acestea fiind spuse, sper ca ideea să fie originală iar subconştientul meu să nu fi fost influenţat de cine ştie ce film.
PROLOG
Maşinile merg bară la bară, una după alta, apoi dispar din câmpul meu visual. Privesc pe geam de parcă aş aştepta un semn şi mă simt de parcă tot ce văd ar trebui să îmi dea un răspuns. Cred că, undeva, îmi e scris să văd toate astea. Dar de ce? Nu înţeleg ce înseamnă. Mă simt ameţită. Disperată. Pielea mea e albă ca varul iar ochii îmi strălucesc himeric în reflecţia geamului. Oare delirez? Sau visez?
Unu
Tramvaiul se opreşte iar eu mă urc, aşezându-mă pe al doilea scaun din partea dreaptă. De fiecare data când călătoresc cu tramvaiul devin nostalgică. De parcă aş fi luată din prezent şi dusă în trecut, în vremurile Bucureştiului de altădată. Îmi amintesc cum eram luată de mână şi urcată înăuntru. Îmi amintesc de sucul de la dozator pe care îl cumpăram din staţie şi îl beam în tramvai. Îmi amintesc cum vroiam să stau mereu pe primul scaun iar mama făcea tot posibilul să îl obţin. Îmi amintesc de viaţă.
UÅŸile de închid cu un hodorogit provocat de vremea ce s-a aÅŸternut asupra acestor mijloace de transport. Pe alocuri se văd porÅ£iuni din “lumea de afarăâ€, semn că uÅŸile nu se mai închid ca pe vremuri. Căldura cotropitoare mă copleÅŸeÅŸte ÅŸi încerc să deschid fără succes geamul de deasupra mea. Mă uit mai atent ÅŸi observ o trapă în tavan. AÅŸ fi încercat să o deschid, dar m-am răzgândit. Lumina se oglindeÅŸte parcă în tot ce mă înconjoară: scaune, geam, bare, uşă. Ochii mă dor ÅŸi mă simt de parcă m-aÅŸ sufoca.
Cobor după patru staţii. Mă uit în faţa mea: văd oameni. Mă uit în părţi: oameni. În spate: parcă aceeaşi oameni. De parcă oricând, oriunde, cineva te priveşte. Atunci, cât de dezvoltat intelectual trebuie să fie un criminal neprins într-o lume unde, pretutindeni, sunt oameni? Asta mai ales în Bucureşti, unde toată lumea ştie tot despre toţi şi toţi vor să ştie mai multe. Şi totuşi, oare cât de pregătită este poliţia? Cum de, pornind de la un simplu cadavru, posibil într-o stare destul de avansată de putrefacţie, pot ajunge să afle detalii iraţionale şi totuşi reale despre făptaş?
Dar oare poliţia şi-ar imagina vreodată ca un adolescent de şaispezece ani să comită o crimă atât de bine şi de perfect încât să nu fie niciodată prins?
Dar oare…ar putea?
UÅŸile de închid cu un hodorogit provocat de vremea ce s-a aÅŸternut asupra acestor mijloace de transport. Pe alocuri se văd porÅ£iuni din “lumea de afarăâ€, semn că uÅŸile nu se mai închid ca pe vremuri. Căldura cotropitoare mă copleÅŸeÅŸte ÅŸi încerc să deschid fără succes geamul de deasupra mea. Mă uit mai atent ÅŸi observ o trapă în tavan. AÅŸ fi încercat să o deschid, dar m-am răzgândit. Lumina se oglindeÅŸte parcă în tot ce mă înconjoară: scaune, geam, bare, uşă. Ochii mă dor ÅŸi mă simt de parcă m-aÅŸ sufoca.
Cobor după patru staţii. Mă uit în faţa mea: văd oameni. Mă uit în părţi: oameni. În spate: parcă aceeaşi oameni. De parcă oricând, oriunde, cineva te priveşte. Atunci, cât de dezvoltat intelectual trebuie să fie un criminal neprins într-o lume unde, pretutindeni, sunt oameni? Asta mai ales în Bucureşti, unde toată lumea ştie tot despre toţi şi toţi vor să ştie mai multe. Şi totuşi, oare cât de pregătită este poliţia? Cum de, pornind de la un simplu cadavru, posibil într-o stare destul de avansată de putrefacţie, pot ajunge să afle detalii iraţionale şi totuşi reale despre făptaş?
Dar oare poliţia şi-ar imagina vreodată ca un adolescent de şaispezece ani să comită o crimă atât de bine şi de perfect încât să nu fie niciodată prins?
Dar oare…ar putea?
Doi
Ajunsă la ÅŸcoală, scot o foaie de la mijlocul caietului de fizică ÅŸi scriu ca titlu: “Crima perfectăâ€. Dar ce tot fac? ÃŽnegresc titlul cu pixul meu negru. Aceste foi poate le voi arunca, apoi cineva le va găsi ÅŸi le va dice la poliÅ£ie. Se analizează scrisul iar detaliile se compară cu cele găsite pe vreun cadavru ÅŸi atunci s-a zis cu mine.
Dar oare chiar voi face asta?
Împăturesc bine pagina şi o bag în agenda mea. Îmi aşez capul în mâini şi mă gândesc. Pe cine? Trebuie să fie o persoană pe care nu o cunosc, cu care nu am tangenţe şi pe care este posibil să nu o fi văzut niciodată. De asemenea, vârsta trebuie să fie diferită cu cel puţin douăzeci de ani de a mea, pentru a nu lua în considerare cazul unui iubit sau prieten.
Următoarea problemă pe care mi-o pun în minte: sexul. O persoană de genul masculin ar putea însemna cunoştinţă, rudă, prieten sau iubit. În cazul uneia de sex feminine, “iubit†nu se ia în consideraţie şi nici alt gen de înclinaţii, cel puţin în cazul meu. Deci, e mai simplu.
Cum îmi voi alege ţinta? La întâmplare, bineînţeles. Cunosc Bucureştiul ca-n palmă. Mă voi duce într-un loc destul de populat, în care vin tot felul de oameni care nu locuiesc, neapărat, în apropiere: centrul. Un zâmbet scurt îmi apare pe buze. Încep să gândesc ca un criminal.
Dar oare chiar voi face asta?
Împăturesc bine pagina şi o bag în agenda mea. Îmi aşez capul în mâini şi mă gândesc. Pe cine? Trebuie să fie o persoană pe care nu o cunosc, cu care nu am tangenţe şi pe care este posibil să nu o fi văzut niciodată. De asemenea, vârsta trebuie să fie diferită cu cel puţin douăzeci de ani de a mea, pentru a nu lua în considerare cazul unui iubit sau prieten.
Următoarea problemă pe care mi-o pun în minte: sexul. O persoană de genul masculin ar putea însemna cunoştinţă, rudă, prieten sau iubit. În cazul uneia de sex feminine, “iubit†nu se ia în consideraţie şi nici alt gen de înclinaţii, cel puţin în cazul meu. Deci, e mai simplu.
Cum îmi voi alege ţinta? La întâmplare, bineînţeles. Cunosc Bucureştiul ca-n palmă. Mă voi duce într-un loc destul de populat, în care vin tot felul de oameni care nu locuiesc, neapărat, în apropiere: centrul. Un zâmbet scurt îmi apare pe buze. Încep să gândesc ca un criminal.
"A question that sometimes drives me hazy: am I or are the others crazy?"-Albert Einstein