24-06-2010, 12:55 PM
2.Coaja de banana
Inca o zi pierduta. Desi e destul de tarziu, inca nu m-am ridicat din pat. Incerc sa-mi pun la punct un plan de atac. Deci, in primul rand voi lua micul dejun si apoi...(trrr) La naiba! Suna telefonul, cine m-o fi sunand la ora asta pe fix, cand o alegere mult mai inspirata ar fi fost mobilul.
Imi ridic mecanic trupul, pasind nesigura, precum un nou-nascut care de-abia invata sa mearga. Spre uimirea mea, ajung totusi dstul de repede pe hol si ridic receptorul cu aceleasi miscari de marioneta.
- Alo...
- O, buna, pisoi! Nu-mi spune ca tocmai te-am trezit!
- Taaaata... De ce ti neaparat sa-mi spui asa? Nu ti-am spus ca ma deranjeaza?
- De ce, draga? Toti amicii tai iti spun asa.
- Da, amici, stii? De varsta mea, chestii de-astea... Tu esti, hmmm, mai in varsta. Ce-ar crede lumea daca te-ar auzi asa?
- De cand iti pasa tie ce crede lumea? Auzi, hai ca aproape am uitat de ce te-am sunat. Vroiam sa-ti propun sa iesim la o plimbare. Am cunoscut pe cineva care ar fi incantat sa-ti vada cateva dintre lucrari. Conduce un ziar tematic. Sa-ti iei si portofoliul cu tine. Vin sa te iau intr-o ora.
- Dar... Degeaba, convorbirea se incheiase de secunde. Plus ca e imposibil sa-l contrazici pe tata. Si-i spusesem ca nu am nici o intentie sa-mi public fotografiile, ca asta e doar un hobby pentru mine.
Am facut un dus rapid, reprimandu-mi dorinta de a sta acolo cu orele, lasand apa sa ma mangaie. Mi-am luat niste haine oarecum decente si care se mai aflau inca in dulap si apoi da-i si cauta, pentru ca in camera mea, ca si in intreaga casa era o dezordine demna de invidiat, daca pot sa spun asa. Am inceput sa "sap" dupa mapa cu poze. Dupa o jumatate de ora, inca nu aveam nici un rezultat, cand in sfarsit mi-a venit o idee. Dintre toate lucrurile, macar camera, cu toate cardurile de memorie si accesoriile ei se afla la loc sigur.
La sfarsitul altor 20 si ceva de minute chinuitoare, majoritatea fotografiilor mele se aflau pe laptop. E adevarat, dezorganizate, prin te miri ce fisiere. Dar macar erau in acolo, exact la fix, deoarece din strada se auzea claxonul atat de familiar al masinii "lu' tata".
Aproape m-am aruncat prin usa, inchizand-o in urma mea. Norocul meu ca se incuia singura, ca sa nu mai pierd timpul. I-am aruncat un zambet putin fortat taticului meu, in timp ce ma urcam pe bancheta din spate, incercand sa nu ma asez pe laptop.
- Buna din nou! Deci, unde mergem?
- Ai rabdare, micuto, vei vedea...
- Off, tati, tu chiar nu te saturi de chestiile astea? Si sa nu ma iei sin no cu povestea aia cum ca oricat de mare as fi, tot fetita ta raman. Stiu si eu prea bine asta.
...
"Am inteles sa nu-mi spui unde mergem, da' chestia asta cu legatul la ochi e prea de tot. Adica ce doamne iarta-ma, ca doar ziua mea e de-abia pe 15, care e... Maine?! Nu pot sa cred ca am uitat de ziua MEA, a mea!!! Ce idioata sunt..." Aceste ganduri m-au facut sa tresar. Am incercat sa-mi dau chestia cu care eram legata la ochi si am fost surprinsa de faptul ca cineva s-a oferit sa ma ajute. Era, deci, prea tarziu. Probabil ajunsesem la locul "crimei". Cand am deschis ochii, supararea care ma incerca a fost inlocuita de un fel de bucurie amestecata cu surprindere. Toti prietenii mei, din liceu si generala erau acolo. De la unii dintre ei nu mai primisem vesti de ani! Era incredibil! Au strigat cu totii "La multi ani!" in loc de "Surpriza!", iar apoi fiecar dintre ei a venit sa ma imbratiseze si sa-mi dea cadoul. La un moment dat, incepusem sa ma simt prost, deoarece eu eram singura din incapere imbracata formal, in timp ce restul aveau haine multicolore, vesele.
Mi-am rotit de cateva ori privirea prin camera, pentur a-l gasi pe "capul rautatilor". Zis si facut. M-am strecurat pana in coltul de langa bar, unde tatal meu se pierduse intr-o conversatie ce parea destul de captivanta de la distanta. Insotiroul lui, pe care nu-l vedeam decat de la spate, era un barbat inalt, brunet si destul de tanar, lucru pe care l-am dedus din lipsa firelor carunte din parul lui. Cand am ajuns destul de aproape de cei doi, tata mi-a facut cu mana, zambind asa cum facea cand totul era pe placul lui.
- Hei, Iris, vino! Vreau sa te prezint amicului meu de la revista!
In acea clipa, brunetul s-a intors spre mine, intr-un mod care mi-a dat fiori pret de o clipa si pe care n-as putea sa-l descriu, oricat de mult m-as stradui. Mi-am dat seama ca avusesem dreptate in privinta varstei. Nu avea mai mult de 25 de ani. Dar ochii lui au fost cei care m-au socat. Nu mai vazusem in viata mea ceva atat de negru, de adanc. Mi s-a parut infricosator, dar in acelasi timp si fascinant sentimentul pe care mi-l inspira acea privire. M-am apropiat cu o oarecare retinere, strangandu-mi bratele pe geanta pe care si uitasem ca o am. De la o distanza rezonabila, tanarul mi-a intins mana.
- Mathew Lord, dar ti-as fi recunoscator daca mi-ai spune Matt, s-a prezentat, zambind.
- Iris... Si cred ca nu trebuie sa-ti spun si care este numele meu de familie.
- Ma bucur sa te cunosc. Din nefericire, azi am un program foarte incarcat si nu pot sta, asa ca ti-as fi recunoscator daca mi-ai arata cateva din fotografiile tale.
- A, da. Asteapta o clipa, i-am spus cu o oarecare retinere, pentru ca nu stiam cum sa ma adresez. Am scos laptopul din geanta si i l-am asezat in fata, pentru ca nu prea aveam chef sa stau sa-i explic ce reprezinta fiecare imagine. Mi-am tras apoi langa masa un scaun de la bar si m-am asezat pe el balanganindu-mi picioarele precum o fetita foarte entuziasmata. Am inceput sa ma uit in jur, incercand sa-mi aduc aminte cum arata fiecare invitat si sa vad cat de mult se schimbase.
Nu stiu cat a trecut, dar la un moment dat, am simtit cum cineva ma trage de maneca.
- Hei, te strig de cateva minute aici! Ai putea, te rog, sa-mi vorbesti despre fotografia asta?
- Da, cum sa nu? am spus, tragand calculatorul spre mine. Am fost oarecum surprinsa sa observ ca fotografia de pe monitor nu era una dintre cele pe care le facusem special, ci doar una facuta in joaca. Ma infatisa pe mine, cu parul roscat lasat in bataia vantului, in timp ce priveam spre o coaja de banana aruncata pe masuta din gradina mea. Nu ma gandisem pana atunci la asta, dar era o fotografie cu adevarat interesanta.
Imi ridic mecanic trupul, pasind nesigura, precum un nou-nascut care de-abia invata sa mearga. Spre uimirea mea, ajung totusi dstul de repede pe hol si ridic receptorul cu aceleasi miscari de marioneta.
- Alo...
- O, buna, pisoi! Nu-mi spune ca tocmai te-am trezit!
- Taaaata... De ce ti neaparat sa-mi spui asa? Nu ti-am spus ca ma deranjeaza?
- De ce, draga? Toti amicii tai iti spun asa.
- Da, amici, stii? De varsta mea, chestii de-astea... Tu esti, hmmm, mai in varsta. Ce-ar crede lumea daca te-ar auzi asa?
- De cand iti pasa tie ce crede lumea? Auzi, hai ca aproape am uitat de ce te-am sunat. Vroiam sa-ti propun sa iesim la o plimbare. Am cunoscut pe cineva care ar fi incantat sa-ti vada cateva dintre lucrari. Conduce un ziar tematic. Sa-ti iei si portofoliul cu tine. Vin sa te iau intr-o ora.
- Dar... Degeaba, convorbirea se incheiase de secunde. Plus ca e imposibil sa-l contrazici pe tata. Si-i spusesem ca nu am nici o intentie sa-mi public fotografiile, ca asta e doar un hobby pentru mine.
Am facut un dus rapid, reprimandu-mi dorinta de a sta acolo cu orele, lasand apa sa ma mangaie. Mi-am luat niste haine oarecum decente si care se mai aflau inca in dulap si apoi da-i si cauta, pentru ca in camera mea, ca si in intreaga casa era o dezordine demna de invidiat, daca pot sa spun asa. Am inceput sa "sap" dupa mapa cu poze. Dupa o jumatate de ora, inca nu aveam nici un rezultat, cand in sfarsit mi-a venit o idee. Dintre toate lucrurile, macar camera, cu toate cardurile de memorie si accesoriile ei se afla la loc sigur.
La sfarsitul altor 20 si ceva de minute chinuitoare, majoritatea fotografiilor mele se aflau pe laptop. E adevarat, dezorganizate, prin te miri ce fisiere. Dar macar erau in acolo, exact la fix, deoarece din strada se auzea claxonul atat de familiar al masinii "lu' tata".
Aproape m-am aruncat prin usa, inchizand-o in urma mea. Norocul meu ca se incuia singura, ca sa nu mai pierd timpul. I-am aruncat un zambet putin fortat taticului meu, in timp ce ma urcam pe bancheta din spate, incercand sa nu ma asez pe laptop.
- Buna din nou! Deci, unde mergem?
- Ai rabdare, micuto, vei vedea...
- Off, tati, tu chiar nu te saturi de chestiile astea? Si sa nu ma iei sin no cu povestea aia cum ca oricat de mare as fi, tot fetita ta raman. Stiu si eu prea bine asta.
...
"Am inteles sa nu-mi spui unde mergem, da' chestia asta cu legatul la ochi e prea de tot. Adica ce doamne iarta-ma, ca doar ziua mea e de-abia pe 15, care e... Maine?! Nu pot sa cred ca am uitat de ziua MEA, a mea!!! Ce idioata sunt..." Aceste ganduri m-au facut sa tresar. Am incercat sa-mi dau chestia cu care eram legata la ochi si am fost surprinsa de faptul ca cineva s-a oferit sa ma ajute. Era, deci, prea tarziu. Probabil ajunsesem la locul "crimei". Cand am deschis ochii, supararea care ma incerca a fost inlocuita de un fel de bucurie amestecata cu surprindere. Toti prietenii mei, din liceu si generala erau acolo. De la unii dintre ei nu mai primisem vesti de ani! Era incredibil! Au strigat cu totii "La multi ani!" in loc de "Surpriza!", iar apoi fiecar dintre ei a venit sa ma imbratiseze si sa-mi dea cadoul. La un moment dat, incepusem sa ma simt prost, deoarece eu eram singura din incapere imbracata formal, in timp ce restul aveau haine multicolore, vesele.
Mi-am rotit de cateva ori privirea prin camera, pentur a-l gasi pe "capul rautatilor". Zis si facut. M-am strecurat pana in coltul de langa bar, unde tatal meu se pierduse intr-o conversatie ce parea destul de captivanta de la distanta. Insotiroul lui, pe care nu-l vedeam decat de la spate, era un barbat inalt, brunet si destul de tanar, lucru pe care l-am dedus din lipsa firelor carunte din parul lui. Cand am ajuns destul de aproape de cei doi, tata mi-a facut cu mana, zambind asa cum facea cand totul era pe placul lui.
- Hei, Iris, vino! Vreau sa te prezint amicului meu de la revista!
In acea clipa, brunetul s-a intors spre mine, intr-un mod care mi-a dat fiori pret de o clipa si pe care n-as putea sa-l descriu, oricat de mult m-as stradui. Mi-am dat seama ca avusesem dreptate in privinta varstei. Nu avea mai mult de 25 de ani. Dar ochii lui au fost cei care m-au socat. Nu mai vazusem in viata mea ceva atat de negru, de adanc. Mi s-a parut infricosator, dar in acelasi timp si fascinant sentimentul pe care mi-l inspira acea privire. M-am apropiat cu o oarecare retinere, strangandu-mi bratele pe geanta pe care si uitasem ca o am. De la o distanza rezonabila, tanarul mi-a intins mana.
- Mathew Lord, dar ti-as fi recunoscator daca mi-ai spune Matt, s-a prezentat, zambind.
- Iris... Si cred ca nu trebuie sa-ti spun si care este numele meu de familie.
- Ma bucur sa te cunosc. Din nefericire, azi am un program foarte incarcat si nu pot sta, asa ca ti-as fi recunoscator daca mi-ai arata cateva din fotografiile tale.
- A, da. Asteapta o clipa, i-am spus cu o oarecare retinere, pentru ca nu stiam cum sa ma adresez. Am scos laptopul din geanta si i l-am asezat in fata, pentru ca nu prea aveam chef sa stau sa-i explic ce reprezinta fiecare imagine. Mi-am tras apoi langa masa un scaun de la bar si m-am asezat pe el balanganindu-mi picioarele precum o fetita foarte entuziasmata. Am inceput sa ma uit in jur, incercand sa-mi aduc aminte cum arata fiecare invitat si sa vad cat de mult se schimbase.
Nu stiu cat a trecut, dar la un moment dat, am simtit cum cineva ma trage de maneca.
- Hei, te strig de cateva minute aici! Ai putea, te rog, sa-mi vorbesti despre fotografia asta?
- Da, cum sa nu? am spus, tragand calculatorul spre mine. Am fost oarecum surprinsa sa observ ca fotografia de pe monitor nu era una dintre cele pe care le facusem special, ci doar una facuta in joaca. Ma infatisa pe mine, cu parul roscat lasat in bataia vantului, in timp ce priveam spre o coaja de banana aruncata pe masuta din gradina mea. Nu ma gandisem pana atunci la asta, dar era o fotografie cu adevarat interesanta.