20-03-2010, 09:21 PM
[center]Datorie sau dorință ?[/center]
Cine sunt ?
Puteam vedea că sunt o fată. Sau pe aproape, ceva asemănător. Șuvițele ce îmi intrau în ochi, din părul meu des, erau negre. Eram îmbrăcată în niște haine ciudățele. O rochie verde deschis, scurtă și foarte . . . vaporoasă, să zicem. Încălțările aveau niște șnururi care mi se legau ușor pe picior, fără nod. Mi-am dus mâinile la spate, încercând să mă prind de talie, când un material moale mi-a lovit mâinile. Atât de catifelat, dar totuși atât de dureros. Mi-am deschis ochii, privind încăperea în care mă aflu. Pereții erau crem, iar tavanul, bleo, foarte înalt. Unde sunt ? Mintea mea mă informează că mă aflu într-un dormitor. Al cui ? Nu știu . . . Nu seamănă cu camera în care dormeam deobicei. Aceasta era mult mai frumos decorată. M-am ridicat ușor de pe patul pe care eram întinsă. Alunecam ușor pe marmura neagră, fericită că puteam călca pe ceva atât de frumos. Rochița în care eram îmbrăcată era foarte comodă, așa că puteam face mișcări de balet, pe care în mod normal n-aș fi putut să le fac.
- Văd că te-ai trezit. E bine ! răsuflă o voce, ușurată.
M-am întors rapid, uitându-mă după sursa glasului. O femeie frumoasă cu păr blond, tânără, dar mai în vârsta ca mine, mă privea zâmbind. Era îmbrăcată cam ca mine, doar culoarea veșmintelor era alta. Verde, la mine ; piersică, la ea. S-a ridicat ușor de pe scaunul roșu din catifea, pe care șezuse până atunci, venind spre mine. Instinctiv, m-am dat înapoi. Ea a oftat.
- Nu-ți vreau răul. Care este numele tău ?
Numele meu . . . Cum mă chema ? Trebuia să fie un nume de fată, evident, dar sunt atât de multe. Nici o lună nu mi-ar ajunge să le înșir pe toate. Dar o părticică din mintea mea îmi urla să-mi caut numele. Cât de greu putea să fie, până la urmă ? Știu că începe cu ’ S ’. Bun, acesta e un început. Sasha ? Stella ? Sally ? Sandra ? Nu ! Sonny . . . Summer ! Acesta era numele meu !
- Numele meu este Summer, am răspuns, ușor uimită de claritatea glasului meu.
Mi s-a părut că am auzit-o șoptind ceva de zâne.
- Zâne ? Așa ceva nu există decât în povești.
- Zău ? Uite-te la mine. Uite-te la tine. Privește-ți spatele.
De abia acum vedeam aripiile mari și portocalii, ce îi stăteau calme în partea dorsală. Nu erau chiar atât de invizibile încât să nu le văd, dar fusesem prea ocupată să-mi dau seama care îmi era numele, ca să mai observ și acest detaliu la ea. M-am uitat într-o oglindă, încercând să văd dacă am și eu aripi. Aveam . . . Erau verzi, ca și hainele mele, având și niște cerculețe răsucite, din loc în loc. Nu am fost mereu așa, îmi puteam da seama de acest lucru. Am încercat să dau din ele, să văd dacă pot zbura. Și . . . am reușit !
- Cum am ajuns așa ? am întrebat-o pe femeie, încercând să-mi dau seama cum să aterizez.
- Nu mai ții minte ? Ai recitit, seara trecută, o carte cu zâne. Și ți-ai dorit să fi și tu asemenea nouă. Acum ești. Știi, ești chiar mai frumoasă decât înainte. Îi va conveni de minune lui Dave. Oh da, eu sunt Annete.
- Dave ? Cine e Dave ?
- Cel care m-a convins să îți ascult dorința. Te privea mereu, când se plimba prin lumea oamenilor. El este fiul meu. Probabil vrea să te vadă. Hai, urmează-mă.
Se ridică ușor și grațios în aer, ieșind pe un geam rotund. Am încercat să o urmez, la fel de grațios. Evident, n-am reușit decât să fac o răsucire, destul de impresionantă de altfel. Aerul de afară era răcoros. Vântul îmi trecea prin păr, făcându-mă să chicotesc de plăcere. Mirosul din aer era unul extrem de plăcut. Mirosea a flori. Era așa ciudat să nu am picioarele pe pământ. Mama avea dreptate când îmi spunea că eu nu aparțin solului. Ce exprimare avea și ea. Anette zbura ușor în fața mea, deși îmi dădeam seama că o putea face și mai repede. Probabil nu voia să mă enerveze. Temperamentul oamenilor era impulsiv, asta era adevărat. Dar eu nu mai eram om . . . sau mai eram ? Deși arătam ca o zână, speram să fiu încă om. Acesta era lucrul care mă definea, nu ? Atunci, trebuia să sper în continuare. Blonda se opri pe creanga unui copac, lângă o ușă făcută din lemn și acoperită cu iarbă. Ciocăni ușor la ușă, încuranjându-mă să mă apropi. În prag apăru un băiat ( sau un zân, dar suna prea penibil pentru a zice așa ), cu părul șaten deschis și cu niște ochii verzi și mari, superbi. Era îmbrăcat în niște haine, relativ normale pentru creaturile mitologice, albastre. Era . . . frumos. Cu siguranță era. Și arăta extrem de cunoscut. Anette spusese că el mă urmărea des în lumea mea. Poate îl observasem de câteva ori. Mă privi zâmbind strălucitor și uitându-se adânc în ochii mei. Ochii erau singurul lucru pe care nu-l observasem până acum la mine.
- Ai ochii în toate culorile curcubeului . . . Asta nu trebuia să se întâmple, șopti el, dar m-am prefăcut că nu-l aud.
Annete plecă, probabil pentru a lăsa ’ tinerimea ’ să se cunoască. Dave mă pofti în casă. Când am intrat mă așteptam la o chestiuță mică, având în vedere dimensiunile copacului, dar încăperea ( ce părea camera de zi ) era uriașă. Îmi indică un scaun, pe care m-am așezat ușor.
- Summer, mă bucur foarte mult că în sfârșit îți pot vorbi. Nu știi că de iritant era să te văd, dar să nu pot să-ți spun nimic. Dar acum pot. Ai fost atât de fascinantă. Era plăcut să te văd în fiecare seară când dormeai, să știu că ești om, că ești ce trebuie să fi. Apoi ți-ai pus dorința aia. Și pentru o secundă am vrut să te am aici. Și am rugat-o pe mama să te facă să ajungi la noi. Acum mă urăsc pentru acest lucru. Ți-am luat viața. M-ai putea ierta vreodată ?
Eram prea amețită pentru a spune ceva. Totul se întâmpla prea repede. Nu trebuia să fiu aici. Nici nu voiam. Trebuia să fiu acasă, lângă familia mea. Lângă cine chiar mă iubea. Poate Dave mă iubea și el. Dar nu mă cunoștea. Știa câți ani am ? Știa ce-mi place ? Știa măcar ceva important despre mine ? Eram convinsă că nu. Atunci de ce eram încă aici ? Trebuia să plec. Poate Dave ar veni cu mine. Dacă a stat pe Pământ pentru a mă urmări, putea sta și pentru a-mi vorbi. Mă gândeam cum să-i propun să mă urmeze, când mi-am dat seama că n-ar face-o. Aceasta – lumea aceasta – era casa lui. Nu puteam să-l iau cu mine. Nu eram la fel ca el. Eu nu aș despărți pe nimeni de casa lui. Și acum voiam să-l iert, dar nu puteam. Dacă n-aș fi putut să mă întorc acasă ? Chiar ar credea că l-aș putea ierta ?
- Dave . . . Dacă m-aș întoarce acasă, ce s-ar întâmpla ? Aș rămâne zână ?
- Nu chiar. Ai fi o . . . semi – zână. Adică doar dacă ai vrea te-ai putea transforma. Apoi, când vrei să nu mai ai aripi, adică să fi normală, îți dorești chestia asta și gata. Dar . . . vrei să pleci ? mă întrebă el, șocat.
- Înțelege-mă ! Vreau acasă. Chiar dacă aș rămâne aici, aș fi nefericită. Dacă ții la mine, lasă-mă să plec. Mi-ai luat casa. Crezi că pot suporta așa ceva ?
Mi-am lăsat capul în jos, șuvițele negre acoperindu-mi câmpul vizual. Totuși, îmi puteam da seama că se uita ușor trist la mine.
- Știam eu că așa se va întâmpla. De când ți-am văzut ochii . . . Ochii cu mai multe culori simbolizează faptul că dorința se desparte de datorie. Dorința și datoria ar trebui să fie același lucru.
A oftat. Mi-a ridicat ușor capul. Și-a apropiat buzele de ale mele și m-a sărutat. Îi simțeam lacrimile udându-mi fața, dar erau numai lacrimile lui. Eu nu plângeam. Era un străin. Nu-l cunoșteam. Dar când a vrut să rupă sărutul, l-am tras mai aproape de mine și i-am răspuns la sărut. Un gest imprevizibil, exact ca oamenii. Eram om. Indiferent de cum arătam, eram om. Acest lucru m-a bucurat. Deși mi-am dorit să fiu altceva, tot om aș rămâne.
- Pleacă, Summer ! Să fi fericită pe Pământ ! Poate cândva te voi vizita. Te iubesc și mereu te voi iubi.
Am fost învăluită de un nor mov deschis, cu un miros plăcut, de lavandă. Ultima imagine pe care am văzut-o a fost chipul lui Dave, înlăcrimat.
Apoi am ajuns acasă. Patul era la fel cum îl lăsasem. Acum știam sigur cine sunt. Sunt Summer Field, am șaptesprezece ani și sunt cea mai om dintre toți !
Cine sunt ?
Puteam vedea că sunt o fată. Sau pe aproape, ceva asemănător. Șuvițele ce îmi intrau în ochi, din părul meu des, erau negre. Eram îmbrăcată în niște haine ciudățele. O rochie verde deschis, scurtă și foarte . . . vaporoasă, să zicem. Încălțările aveau niște șnururi care mi se legau ușor pe picior, fără nod. Mi-am dus mâinile la spate, încercând să mă prind de talie, când un material moale mi-a lovit mâinile. Atât de catifelat, dar totuși atât de dureros. Mi-am deschis ochii, privind încăperea în care mă aflu. Pereții erau crem, iar tavanul, bleo, foarte înalt. Unde sunt ? Mintea mea mă informează că mă aflu într-un dormitor. Al cui ? Nu știu . . . Nu seamănă cu camera în care dormeam deobicei. Aceasta era mult mai frumos decorată. M-am ridicat ușor de pe patul pe care eram întinsă. Alunecam ușor pe marmura neagră, fericită că puteam călca pe ceva atât de frumos. Rochița în care eram îmbrăcată era foarte comodă, așa că puteam face mișcări de balet, pe care în mod normal n-aș fi putut să le fac.
- Văd că te-ai trezit. E bine ! răsuflă o voce, ușurată.
M-am întors rapid, uitându-mă după sursa glasului. O femeie frumoasă cu păr blond, tânără, dar mai în vârsta ca mine, mă privea zâmbind. Era îmbrăcată cam ca mine, doar culoarea veșmintelor era alta. Verde, la mine ; piersică, la ea. S-a ridicat ușor de pe scaunul roșu din catifea, pe care șezuse până atunci, venind spre mine. Instinctiv, m-am dat înapoi. Ea a oftat.
- Nu-ți vreau răul. Care este numele tău ?
Numele meu . . . Cum mă chema ? Trebuia să fie un nume de fată, evident, dar sunt atât de multe. Nici o lună nu mi-ar ajunge să le înșir pe toate. Dar o părticică din mintea mea îmi urla să-mi caut numele. Cât de greu putea să fie, până la urmă ? Știu că începe cu ’ S ’. Bun, acesta e un început. Sasha ? Stella ? Sally ? Sandra ? Nu ! Sonny . . . Summer ! Acesta era numele meu !
- Numele meu este Summer, am răspuns, ușor uimită de claritatea glasului meu.
Mi s-a părut că am auzit-o șoptind ceva de zâne.
- Zâne ? Așa ceva nu există decât în povești.
- Zău ? Uite-te la mine. Uite-te la tine. Privește-ți spatele.
De abia acum vedeam aripiile mari și portocalii, ce îi stăteau calme în partea dorsală. Nu erau chiar atât de invizibile încât să nu le văd, dar fusesem prea ocupată să-mi dau seama care îmi era numele, ca să mai observ și acest detaliu la ea. M-am uitat într-o oglindă, încercând să văd dacă am și eu aripi. Aveam . . . Erau verzi, ca și hainele mele, având și niște cerculețe răsucite, din loc în loc. Nu am fost mereu așa, îmi puteam da seama de acest lucru. Am încercat să dau din ele, să văd dacă pot zbura. Și . . . am reușit !
- Cum am ajuns așa ? am întrebat-o pe femeie, încercând să-mi dau seama cum să aterizez.
- Nu mai ții minte ? Ai recitit, seara trecută, o carte cu zâne. Și ți-ai dorit să fi și tu asemenea nouă. Acum ești. Știi, ești chiar mai frumoasă decât înainte. Îi va conveni de minune lui Dave. Oh da, eu sunt Annete.
- Dave ? Cine e Dave ?
- Cel care m-a convins să îți ascult dorința. Te privea mereu, când se plimba prin lumea oamenilor. El este fiul meu. Probabil vrea să te vadă. Hai, urmează-mă.
Se ridică ușor și grațios în aer, ieșind pe un geam rotund. Am încercat să o urmez, la fel de grațios. Evident, n-am reușit decât să fac o răsucire, destul de impresionantă de altfel. Aerul de afară era răcoros. Vântul îmi trecea prin păr, făcându-mă să chicotesc de plăcere. Mirosul din aer era unul extrem de plăcut. Mirosea a flori. Era așa ciudat să nu am picioarele pe pământ. Mama avea dreptate când îmi spunea că eu nu aparțin solului. Ce exprimare avea și ea. Anette zbura ușor în fața mea, deși îmi dădeam seama că o putea face și mai repede. Probabil nu voia să mă enerveze. Temperamentul oamenilor era impulsiv, asta era adevărat. Dar eu nu mai eram om . . . sau mai eram ? Deși arătam ca o zână, speram să fiu încă om. Acesta era lucrul care mă definea, nu ? Atunci, trebuia să sper în continuare. Blonda se opri pe creanga unui copac, lângă o ușă făcută din lemn și acoperită cu iarbă. Ciocăni ușor la ușă, încuranjându-mă să mă apropi. În prag apăru un băiat ( sau un zân, dar suna prea penibil pentru a zice așa ), cu părul șaten deschis și cu niște ochii verzi și mari, superbi. Era îmbrăcat în niște haine, relativ normale pentru creaturile mitologice, albastre. Era . . . frumos. Cu siguranță era. Și arăta extrem de cunoscut. Anette spusese că el mă urmărea des în lumea mea. Poate îl observasem de câteva ori. Mă privi zâmbind strălucitor și uitându-se adânc în ochii mei. Ochii erau singurul lucru pe care nu-l observasem până acum la mine.
- Ai ochii în toate culorile curcubeului . . . Asta nu trebuia să se întâmple, șopti el, dar m-am prefăcut că nu-l aud.
Annete plecă, probabil pentru a lăsa ’ tinerimea ’ să se cunoască. Dave mă pofti în casă. Când am intrat mă așteptam la o chestiuță mică, având în vedere dimensiunile copacului, dar încăperea ( ce părea camera de zi ) era uriașă. Îmi indică un scaun, pe care m-am așezat ușor.
- Summer, mă bucur foarte mult că în sfârșit îți pot vorbi. Nu știi că de iritant era să te văd, dar să nu pot să-ți spun nimic. Dar acum pot. Ai fost atât de fascinantă. Era plăcut să te văd în fiecare seară când dormeai, să știu că ești om, că ești ce trebuie să fi. Apoi ți-ai pus dorința aia. Și pentru o secundă am vrut să te am aici. Și am rugat-o pe mama să te facă să ajungi la noi. Acum mă urăsc pentru acest lucru. Ți-am luat viața. M-ai putea ierta vreodată ?
Eram prea amețită pentru a spune ceva. Totul se întâmpla prea repede. Nu trebuia să fiu aici. Nici nu voiam. Trebuia să fiu acasă, lângă familia mea. Lângă cine chiar mă iubea. Poate Dave mă iubea și el. Dar nu mă cunoștea. Știa câți ani am ? Știa ce-mi place ? Știa măcar ceva important despre mine ? Eram convinsă că nu. Atunci de ce eram încă aici ? Trebuia să plec. Poate Dave ar veni cu mine. Dacă a stat pe Pământ pentru a mă urmări, putea sta și pentru a-mi vorbi. Mă gândeam cum să-i propun să mă urmeze, când mi-am dat seama că n-ar face-o. Aceasta – lumea aceasta – era casa lui. Nu puteam să-l iau cu mine. Nu eram la fel ca el. Eu nu aș despărți pe nimeni de casa lui. Și acum voiam să-l iert, dar nu puteam. Dacă n-aș fi putut să mă întorc acasă ? Chiar ar credea că l-aș putea ierta ?
- Dave . . . Dacă m-aș întoarce acasă, ce s-ar întâmpla ? Aș rămâne zână ?
- Nu chiar. Ai fi o . . . semi – zână. Adică doar dacă ai vrea te-ai putea transforma. Apoi, când vrei să nu mai ai aripi, adică să fi normală, îți dorești chestia asta și gata. Dar . . . vrei să pleci ? mă întrebă el, șocat.
- Înțelege-mă ! Vreau acasă. Chiar dacă aș rămâne aici, aș fi nefericită. Dacă ții la mine, lasă-mă să plec. Mi-ai luat casa. Crezi că pot suporta așa ceva ?
Mi-am lăsat capul în jos, șuvițele negre acoperindu-mi câmpul vizual. Totuși, îmi puteam da seama că se uita ușor trist la mine.
- Știam eu că așa se va întâmpla. De când ți-am văzut ochii . . . Ochii cu mai multe culori simbolizează faptul că dorința se desparte de datorie. Dorința și datoria ar trebui să fie același lucru.
A oftat. Mi-a ridicat ușor capul. Și-a apropiat buzele de ale mele și m-a sărutat. Îi simțeam lacrimile udându-mi fața, dar erau numai lacrimile lui. Eu nu plângeam. Era un străin. Nu-l cunoșteam. Dar când a vrut să rupă sărutul, l-am tras mai aproape de mine și i-am răspuns la sărut. Un gest imprevizibil, exact ca oamenii. Eram om. Indiferent de cum arătam, eram om. Acest lucru m-a bucurat. Deși mi-am dorit să fiu altceva, tot om aș rămâne.
- Pleacă, Summer ! Să fi fericită pe Pământ ! Poate cândva te voi vizita. Te iubesc și mereu te voi iubi.
Am fost învăluită de un nor mov deschis, cu un miros plăcut, de lavandă. Ultima imagine pe care am văzut-o a fost chipul lui Dave, înlăcrimat.
Apoi am ajuns acasă. Patul era la fel cum îl lăsasem. Acum știam sigur cine sunt. Sunt Summer Field, am șaptesprezece ani și sunt cea mai om dintre toți !
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.