[ COMPLETED]Sa ramana intre noi "In familie "[yaoi / shounen-ai][16+]

[Lithium-Angel]

Soricelule: VOILA PENULTIMUL CAPITOL! sorry...dar sunt prea happy ca am reusit sa ajung pana aici incat sunt gata sa ignor no caps on rule...well...
penultimult capitol. astept parerile voastre, critice and stuff....si de abia apoi il voi posta pe ultimul. sper ca acest fic sa se termine glorios..cu comenturi care sa ma faca sa ma razgandesc din a il concluziona asa cum imi doresc.
kiss . read and comment. enjoy







Capitolul 7
Drumul spre pierzanie


De ce? Când s-a întâmplat asta?Mult prea curând şi cu siguranţă mult prea sfâşietor. Cât timp a trecut de era normal să se întâmple lucruri de genul? Amândoi alergau spre intrarea în spital, cautau cu privirea un salon anume fără ca măcar să se gândească să întrebe una dintre asistente unde se afla acesta. Căutau, se opreau, apoi porneau din nou, amândoi ca nişte gâşte pierdute ce nu se puteau coordona pentru a ajunge împreună în acelaşi loc. În cele din urmă, amândoi s-au oprit în faţa unui salon privat. Uşa era întredeschisă, prin geamul enorm se putea vedea înauntru, asistentele se mişcau dintr-o parte în alta, doar o singură persoană stătea în picioare, privind drept în jos, ca o stafie, nu un om în toată regula. Paltonul negru era murdar, la baza se putea observa noroi şi pietriş, în zona abdomenului era sânge, până şi mâinile ce se întindeau pe lângă corp erau complet acoperite de substanţa roşie. Şatenul a trecut rapid pe lângă acel bărbat şi a intrat în salon, oprindu-se ceva mai încolo de intrare, aproape de un dulap din salon. Roşcatul a rămas afară, privind înspre cel ce nu reacţionase nici măcar după ce cei doi au ajuns acolo într-un suflet.
- Maki, a început Sora, întinzând mâna înspre brunet pentru a îl trezi din propria lume în care se afla şi a îi da de înţeles că ei se aflau acolo şi că totul avea să fie bine.
- Am...am dat-o în bară rău ...rău de tot..., a rostit rar, calm, mult prea calm, continuând să privească podeaua. Vocea lui era joasă, aproape stinsă şi de o nostalgie ce se arăta a fi dureroasă. Sora, a adăugat ceva mai târziu, prinzând mâna roşcatului, dorind să îi spună ceva numai pentru ca mai apoi să se răzgândească.
- E în regulă..., a vorbit la fel de stins şi celălalt, ştiind că nu poate fi nici prea entuziasmat, dar nici prea demoralizat. Nu ştiau încă care era starea lui deci nu puteau face previziuni.
Şi-a întins mâna spre brunet şi i-a făcut semn să vină cu el. Rui era în salon şi părea mult prea preocupat de siguranţa prietenului său, nu avea să observe că cei doi s-au îndepărtat. Maki a acceptat şi a mers împreună cu acesta la baie, locul unde în final şi-a scos paltonul şi a reuşit să se spele pe mâini. Îi era scârbă de persoana sa, de modul în care ajunsese şi mai ales motivul pentru care era aşa.
Ce încercase să prevină? Ah, da. Situaţia tipică. Tatăl copilului rătăcitor decide să se răzbune pe iubitul acestuia pentru a îi da o lecţie. El încercase să împiedice o întoarcere de situaţie în care tatăl lui decidea să se răzbune pe Shoichi, prin răpire, viol sau etc, şi a ales calea cea mai uşoară prin care putea împiedica asta.
- Maki...
- Sora, lasă-mă...atât, a vorbit apoi, dând cu apă peste chipul lui pentru a se răcori puţin. Nu trebuia să se ajungă la asta, a adăugat imediat, sprijinindu-se cu ambele mâini de marginea chiuvetei. Nici nu ştiu exact cum s-a întâmplat. Tocmai terminasem de vorbit cu el, am trecut strada fără să mă mai uit înapoi, l-am auzit strigându-mă, apoi, când m-am întors, l-am văzut cum e lovit de maşină şi a căzut la pământ.
Sora, a rostit mult mai afectat, dând semne că dorea să plângă, m-a strigat şi m-a împins, înţelegi tu? Maşina aia....ea trebuia să mă lovească pe mine..., a terminat de vorbit, începând să îşi piardă cumpătul şi să râdă ca un tâmpit.
- Maki...calmează-te, pentru numele lui Dumnezeu. Tu nu eşti atât de.... nu ştiu. Nu atât de agitat, oricum, a încercat roşcatul, dorind să îl liniştească deşi nu ştia exact cum.
- Nu înţelegi, Sora. M-am dus la el pentru a mă despărţi de el. Am ..am vorbit cu tata şi mi-a dat de înţeles că a aflat aşa că mi-am zis că pot să ascund asta de de el, apoi, înainte să plec, mi-a zis că e mai bine pentru mine dacă mă despart de el. Am preferat să fac asta în loc să îl supun la pedepsele tatălui meu şi el, în ciuda dorinţelor mele, a ajuns lovit de o maşină şi internat în spital.
Sora a înghiţit în sec şi şi-a coborât privirea spre pământ. Nu avusese ocazia să îi spună brunetului pentru a îi cere părerea, dar continua să se îngrijoreze. După ce a citit ce scria în acel plic şi s-a dus împreună cu Rui să îşi cunoască familia, băiatul s-a simţit rău şi aproape a căzut inconştient. Era din ce în ce mai palid, deşi mânca era slab, de fiecare dată când se întorcea acasă ,după o oră de sport sau nu, nu mai era în stare să facă nimic. Chiar şi când ei doi se culcau împreună, Rui părea să sufere deşi manifesta şi o plăcere suficientă pentru a îl determina să nu spună că suferă.
- Rui...cred că e bolnav.., a rostit în cele din urmă. E fragil şi dă semne de durere de fiecare dată când e atins ceva mai puternic, strâns sau bruscat. Nu vreau să mă gândesc că e aia, dar..... Ştiu că nu se compară, Maki, dar amândoi suferim, ei doi suferă, nu eşti singur oricum ar fi.
Brunetul şi-a ridicat privirea spre roşcat şi a rămas tăcut, deşi gura îi era întredeschisă, nu putea spune nimic deci nu avea să o facă. Înţelegea ce înseamnă „aia” pentru că amândoi studiau medicina, dar mai ştia că putea fi vorba de anemie sau de căderi de calciu.
- E ciudat, ştii..., a început să vorbească. Ochii mei au devenit negri clar de când am început să ies cu Sho, ai tăi sunt albaştri ca cerul când te aflii în preajma lui Rui. Uită-te la noi acum, ochii mei sunt gri şi ai tăi...nici eu nu ştiu ce nuanţă au...,a rostit pe un ton scăzut, ştiind că nu avea nici o legătură ce zicea el cu situaţia dată.
- Da...hai să ne întoarcem. Shoichi va fi fericit să te vadă acolo, a zâmbit Sora, întorcându-se spre uşă.
Continua să se gândească la ceea ce i-a spus brunetului şi apoi la Rui. Şatenul nu arăta bine nici înainte de a afla că Shoichi a avut un accident, devenise complet palid pe drum şi risca să se simtă şi mai rău dacă nu stătea jos sau mânca ceva.
S-au apropiat amândoi de salon şi au început să îl caute pe băiat cu privirea, neştiind unde anume au dispărut.
- Ne scuzaţi. Era un băiat şaten aici şi..
- Ah, da, a răspuns asistenta. A intrat în hiperventilaţie şi a fost dus la urgenţe, ceva mai încolo, pentru a fi tratat. Cât despre acest pacient, doctorul Fujiwara a acceptat să îl opereze deci va fi bine, a zâmbit tânăra, continuând să meargă mai departe, trecând pe lângă părinţii lui Shoichi ce ajungeau acolo.
- Makimoto-san! a încercat femeia să vorbească, dar nu a reuşit să se facă auzită de brunet.
- Shoichi va fi bine. Fujiwara-sensei va fi cel care îl operează, a vorbit roşcatul în locul brunetului, trăgându-l pe acesta de braţ pentru a ajunge amândoi la urgenţe.
Rui deja îşi revenea. Stătea în fund şi vorbea cu medicul de gardă deşi chipul lui e palid. Sora a vrut să se ducă şi să vorbeacă cu el, dar s-a oprit. Buzele băiatului erau aproape vinete şi nu se putea concentra pentru a fi atent în jurul lui.
Maki era pierdut din nou, gândindu-se că propriul său tată avea să îl opereze pe Shoichi. Nu îşi dorea asta, nu dorea ca el să fie cel ce îi operează iubitul, pentru că acesta putea să se răzbune lejer pe băiat şi să îl omoare dacă îşi dorea. S-a reîntors la salonul în care blondul trebuia să fie, dar era deja prea târziu. Trebuia să intre în operaţie aşa că a fost dus de acolo pentru a fi pregătit.
- Tată! a strigat de îndată ce a ajuns aproape de acesta, reuşind să îl oprească. A rămas uimit, nu era singur ci în compania celuilalt fiu al său, ce începea să îl privească cumva prea fericit.
A trecut pe lângă el şi i-a şoptit ceva la ureche: Tata nu va sprijini un fiu gay, dacă alegi să rămâi cu el, însă nu uita că mai suntem eu şi mama şi te putem ajuta, apoi şi-a văzut de drum şi a părăsit holul, îndreptându-se spre lift.
Brunetul nu se gândise la asta până atunci. Se simţea atât de ameninţat de tatăl său încât uitase că fratele său avea o afacere de miliarde, mama lui avea propria sa avere şi că el era suficient de inteligent încât să se descurce.
- Tată! a strigat din nou, de data asta hotărât.
Dacă trebuia să renunţe la numele său, la averea de care dispunea şi de relaţiile sus pus pe care le avea, dacă trebuia să ajungă ciuma înaltei societăţi, atunci era bine. El era inteligent, frumos şi cu un charm aparte deci...se putea descurca de unul singur, nu?
- Ce vrei, Makimoto?
- Sunt sigur că ştii. El e Shoichi cu care ieşeam eu. Am făcut ce ai vrut, m-am despărţit de el..
- Şi a încercat să se răzbune, împingându-te în faţa unei maşini.
- Ce?! Ce spui acolo? Nu. M-a împins din calea unei maşini şi a fost lovit în locul meu. Tată, ştiu că nu vei fi de acord cu asta, dar nu am ce să fac. Vreau să îi salvezi viaţa, însă asta nu înseamnă că renunţ. Îmi voi cere scuze şi, de data asta, îl voi ruga eu să îmi fie iubit. Îmi poţi lua orice vrei tu, dar eu rămân cu el. Te rog, tată. Fă-l bine.
Bărbatul a stat şi a ascultat tot ceea ce i-a spus fiul lui. Observa pe chipul acestuia expresii diferite, expresii noi ce până atunci rămăseseră ascunse undeva şi nu doreau să se arate. Maki părea cu adevărat fericit, devotat acelei persoane, gata să se sacrifice pe sine. A zâmbit pentru sine şi s-a întors la treabă, pentru a se spăla pe mâini şi a se pregăti de acea operaţie atât de importantă pentru fiul său.
Brunetul nu a primit nici un răspuns. S-a dus direct la cantină, s-a aşezat pe scaun şi şi-a amintit discuţia pe care a avut-o cu cea ce trebuia să fie logodnica lui.

***
- Mă văd nevoit să îmi cer scuze, s-a auzit vocea calmă a bărbatului. Tata doreşte, într-adevăr, să mă însoare, dar, din păcate pentru el, am deja pe cineva pe care iubesc. Vezi tu, societatea în care noi doi trăim ne împiedică să fim fericiţi, nu?
Era o întrebare retorică ce putea avea un singur răspuns ce era mai mult decât evident indiferent de modul în care era privită situaţia. Fata l-a privit curios, apoi s-a înroşit puţin şi i-a zâmbit.
- Maki-san, mă bucur să aud asta. Adevărul e că şi eu am sentimente pentru cineva, a minţit, ridicându-se în picioare pentru a pleca. Logodna asta se poate anula foarte uşor, a adăugat înainte de a îşi cere scuze şi a pleca.
***
După acea discuţie s-a gândit şi a ales să se despartă de Shoichi înainte ca ceva rău să i se întâmple şi să îi provoace tânărului mai multă suferinţă. Nu îşi imaginase că blondul poate afişa o expresie atât de rănită în momentul în care avea să afle că nu mai pot fi împreună, dar nici nu anticipase că în ciuda răcelii sale şi a modului în care i-a vorbit, acesta avea să îşi rişte viaţa pentru el.
Ce îi spusese? Ah, da. Mi-am dat seama că nu pot fi împreună cu un copil. O relaţie cu tine m-ar împiedica în căutarea mea de a mă simţi bine. E drăguţ că vrei să fii cu mine, însă eu am nevoie de cineva mai matur care mă poate satisface aşa cum îmi doresc eu. Îmi pare rău, la revedere.
I-a spus aste pe un ton calm, apoi a coborât scările şi a început să meargă înspre maşina lui deşi Shoichi îl striga din urmă şi încerca să îl oprească. El s-a decis să nu îl audă, dar s-a întors când deja nu îl mai putea suporta pe băiat, strigându-l şi rugându-l să se oprească. Atunci a fost lovit.
Reacţia imediată a fost să rămână ţeapăn şi să se uite uimit, dar imediat a ieşit din transă, i-a aplicat primul ajutor, apoi l-a ridicat în braţe şi l-a dus în maşina lui pentru a porni spre spital.
Acum, Sho-chan al lui era gata să fie operat, Sora era îngrijorat pentru toţi trei şi Rui risca să aibă cancer osos. Ce dezvoltare minunată a vieţii lor, a comentat absent, aruncând ceaşca din mâna lui pentru a o sparge de podea.
Sora stătea neclintit şi asculta tot ceea ce i se spunea despre şaten. Temerile lui erau toate aprobate, tot ceea ce se temea că se poate întâmpla se întâmpla, Rui era bolnav şi avea nevoie de tratament.
- E în regulă, momentan. Analizele pot dezminţi acest diagnostic. Trebuie să sosească din clipă în clipă. Dacă e întocmai cum am zis, în funcţie de stadiul cancerului, putem începe cu medicamente sau alte tipuri de tratament, a asigurat medicul, zâmbind şatenului pentru a îl calma deşi vorbea cu roşcatul ce stătea neclintit în spatele lui.
- Am înţeles.., atât a murmurat Sora, mult prea nervos, trist, agitat pentru a mai spune şi altceva.
Doctorul a trecut pe lângă el şi i-a lăsat singuri, ştind că cei doi aveau multe de vorbit şi de lămurit.
- Iartă-mă, Rui. Dacă aş fi observat asta mai devreme, acum puteai fi deja sub tratament şi...
Nu ştia ce să facă şi începea să îl înţeleagă pe Maki. Amândoi trebuiau să fie la fel de pierduţi, să se simtă la fel de abandonaţi şi părăsiţi de Dumnezeu. Nu se putea opri din a se întreba dacă de vină era el. Dacă, pentru că a vrut să fie cu Rui şi din cauza lui acesta s-a îndepărtat de familie, şatenul trebuia să fie pedepsit. Probabil brunetul se gândea la acelaşi lucru, la ce făcuse greşit pentru a fi pedepsit aşa.
- Nu e nimic, Sora. A zis că nu e sigur, nu? Poate nu am nimic, a răspuns iubitul lui, pe un ton fericit, încercând să nu se lase afectat de ceea ce auzise şi ce asculta venind din partea roşcatului.
- Rui, dar..
Băiatul s-a ridicat de pe pat şi s-a apropiat de bărbat, apoi l-a îmbrăţişat strâns şi şi-a lăsat capul pe pieptul lui. Era atât de bine acolo, se simţea protejat de orice, inclusiv de boli, de furia celor din jur, chiar şi de ura părinţilor săi.
- Vei fi alături de mine dacă am acea boală? a întrebat încet, continuând să îl ţină pe roşcat în braţe.
Sora i-a înconjurat trupul chiar dacă ştia că pe tânăr îl poate durea, apoi i-a mângăiat părul şi i-a zâmbit.
- Voi fi mereu alături de tine, ştii asta .
- Atunci nu am nimic , a răspuns Rui, după ce a auzit răspunsul lui Sora. Nu sufăr de nimic, a adăugat zâmbind, ridicându-se pe vârfuri pentru a îl săruta pe bărbatul înalt şi puternic ce avea să îl apere mereu.
Buzele lor s-au unit într-un sărut calm, mai mult din cauza roşcatului decât cea a şatenului. Nu dorea să rişte, să fie agresiv sau să îl rănească pe băiat, ţinea prea mult la el pentru a face asta. Nu ar fi suportat să îl vadă plângând, suferind, incapabil să meargă sau având nevoie de asistenţă pentru a mânca sau ridica din pat. Ar fi fost pură tortură, nu numai pentru el, dar şi pentru Rui.
- Să mergem, a zâmbit din nou, prinzând mâna roşcatului în a sa. Maki are nevoie de noi, Shoichi la fel.
- Da..., a răspuns calm deşi ar fi preferat să stea doar cu el, doar cu acel băiat ce continua să se gândească la cei din jur chiar şi după ce aflase că poate avea o boală, tratabilă ce e drept, care avea să îi distrugă tot sistemul imunitar şi să îl facă să sufere mai mult ca niciodată.
Amândoi au mers încet şi au ajuns la salonul unde avea să fie adus blondul de îndată ce operaţia se termina. Rui a fost aşezat pe scaun, primind ordine clare de la Sora să nu stea în picioare şi nici să nu facă prea mult efort, Sora rămânând în picioare lângă el, amândoi începând să vorbească cu părinţii rănitului.
Maki şi-a făcut apariţia într-un final şi le-a explicat părinţilor lui Shoichi că tatăl său va avea grijă de fiul lor şi că va ieşi cu bine din operaţie şi aşa a şi fost.
Tot timpul cât blondul a stat în spital, brunetul a stat acolo, lipit de patul lui, având grijă să îi reamintească că va fi acolo şi când acesta se va trezi.
- Sho-chan, trebuie să te trezeşti repede pentru a îmi putea cere scuze. Vreau să îţi spun că îmi pare rău, a rostit încet, sărutând mâna încă inertă a băiatului.
Uşa de la salon s-a deschis şi înauntru şi-a făcut apariţia doctorul ce a avut grijă să facă tot ce e posibil pentru ca blondul să îşi revină complet, tatăl brunetului.
- Chiar îl iubeşti. Recunosc, sunt uimit. Nu m-ai contrazis niciodată, în legătură cu nimic. Nu te pot sprijini financiar, dar vei rămâne fiul meu orice ar fi. Mă bucur că în sfârşit îţi aperi interesele. Shoichi se va reface complet.
Era drăguţ din partea lui să îi spună aşa ceva. Motivul pentru care tatăl lui avea aventuri era pentru că nu ar fi fost în stare să îi ceară soţiei sale să facă tot ceea ce îşi dorea el. Ar fi fost pervers din partea lui.
O săptămână a trecut uşor, două parcă au zburat. Maki se ducea la facultate, apoi ajungea la spital şi rămânea acolo până când se făcea dimineaţă din nou pentru a pleca la cursuri. Pentru Sora nu era la fel de uşor. Diagnosticul a fost confirmat de analize, însă medicamentele nu dădeau nici un rezultat. Rui era din ce în ce mai slab şi începea să petreacă mai mult timp în spital decât acasă. Vomita de mai multe ori la rând, uneori îşi pierdea echilibrul cu totul şi alteori rămânea cu ochii deschişi, privind în gol când de fapt el era inconştient.
Maki s-a simţit dator să aibă grijă şi de Rui, să îl ajute pe Sora pe cât de mult putea deşi acesta primea şi ajutorul adevăratei sale familii. Notele roşcatului coborâseră substanţial, Rui nu a mai putut merge la şcoală şi a fost internat, doar Shoichi dădea semne că îşi revine.
Începea să îşi mişte degetele, a devenit conştient şi a cerut şi apă, a ascultat ceea ce brunetul avea să îi spună, apoi i-a zâmbit şi a dat uşor din cap, semn că acceptă să fie iubitul lui Maki şi să îl ierte pentru că a vrut să îl abandoneze. Nu i s-a spus că Rui era bolnav, atât el cât şi roşcatul au fost de acord că e mai bine să păstreze secretul un timp.
- Maki, vreau să îl văd pe Rui. Ceva nu e în regulă. Şi nu îmi mai zi că a fost aici când dormeam, a adăugat blondul de îndată ce l-a văzut pe brunet gata să îi răspundă.
- Bine, ai să îl vezi dacă te ridici din pat, a ameninţat Maki, zâmbind mult mai fericit.
Băiatul se recupera rapid, devenea din ce în ce mai vioi, mai activ şi dădea semne că poate şi alerga dacă era lăsat să coboare din pat.
- Pot să cobor?! a întrebat foarte fericit, gata să sară jos, drept în picioare.
- Da, ai voie de la medic, a chicotit celălalt, uşor nedumerit. Nu auzise în acea dimineaţă de Sora. De obicei venea pe acolo şi mai vorbeau, înainte de a se întoarce lângă Rui.
Nu era cea mai bună zi pentru a îl vedea pe şaten şi aveau să descopere asta curând. De îndată ce s-au apropiat de salonul unde trebuiau să ajungă, l-au văzut pe Sora lovind cu pumnul în pervazul de la geam , mai furios ca niciodată, dar şi îngrozitor de trist.
Nici nu i-a observat pe cei doi apropiindu-se, pe Shoichi mult mai vesel, purtând pentru prima oară în săptămâni propriile sale haine, pe Maki mai roşiatic la faţă, bucuros că nu i se întâmplase nimic prea grav celui pe care îl iubea. Chiar i-a mărturisit acestuia că el era băiatul de care s-a îndrăgostit cu mult timp în urmă, a descoperit că şi blondul îl observase, declarându-l „băiatul de porţelan”, în fine, lucrurile căpătau altă formă şi cei doi se apropiau mai mult decât o făcuseră înainte.
- Sora, unde e Rui?! a întrebat Shoichi, destul de speriat după ce a observat reacţia roşcatului.
Bărbatul a tresărit şi şi-a întors privirea spre cei doi, apoi s-a încruntat şi a înjurat. Din salonul din spatele lui, un medic a ieşit rapid şi s-a apropiat de el.
- Se pare că medicamentele nu dau rezultate. E inutil să continuăm acest tratament. În ritmul acesta va intra în comă şi apoi va muri. Sunt variante, însă şi acestea destul de periculoase. Putem încerca chimoterapia, e cea mai folositoare în acest stagiu, a rostit rapid înainte de a se îndrepta spre o asistentă şi a pleca.
- Sora, cum adica...Ce a ..., a vrut să întrebe blondul, dar Maki l-a oprit.
- Sho-chan, Rui era mereu obosit după ora de sport, nu? Ar fi putut fi o anemie, dar a rezultat în a fi ceva mai grav. Suferă de ceva numit cancer la oase, e la fel de periculos ca oricare alt tip de cancer.
- Fii serios, Maki! s-a auzit şi vocea furioasă a roşcatului. Chimoterapia e mult mai obositoare şi îl poate distruge complet. În starea lui de acum, nici nu va putea sta treaz prea mult. Îşi poate pierde părul şi, dacă mai slăbeşte câteva kilograme, riscă să facă alte complicaţii. Nu îl pot supune chimoterapiei, nu pot!
- Ce vrei să zici? a întrebat blondul, complet confuz şi speriat. Sora şi-a ridicat privirea spre ei, apoi a murmurat ceva, mai mult pentru sine. „ Îmi pare rău, Rui.”
[align=justify]