19-05-2009, 10:17 PM
3. Inflorire
Cand l-am privit in ochi pentru prima oara am simtit cum picioarele m-au lasat. Pentru o secunda, simturile mi-au luat-o razna, iar pulsul mi s-a accentuat. Cele doua luminite mi s-au lipit de suflet si au ramas intiparite in amintirile mele arse de focul mocnit ce a ramas viu atat timp.
M-a facut sa visez... A fost singurul care m-a ajutat sa-mi intaresc aripile cu vise , care m-a impins de la sol, dandu-mi un reper vag.
Degeaba... Oricat de tare m-as fi inaltat, oricat de sus ajungeam..., nu reuseam sa fiu la acelasi nivel ca si el. Era sus, cu mult mai sus ca mine, mai sus chiar si decat norii albi si pufosi, mai sus decat infinitul. Il vedeam mai sus decat stelele cele mai indepartate, mai luminos decat soarele, mai grandios decat natura, mai desavarsit decat orice alta lucrare infaptuita de Dumnezeu.
El era singurul motiv al idolizatiilor mele... Singurul suflet pentru a carui mantuire m-am rugat, singurul om ce-mi parea prea curat pentru o lume alcatuita din pamant. El merita ceva mult mai bun, merita lumea alcatuita din lumina divina, o lume plina de iubire ..., dar nu ma puteam indura sa-l las sa ma priveze de singurele secunde care chiar contau, secundele in care puteam sa-l admir in toata maretia lui.
Devenisem dependenta de el... O dependenta acuta, cu mult mai puternica decat orice alta. Reusea sa-mi inlocuiasca toate viciile : fumul efemer de tigara , intepaturile dureroase de seringa, lichidul tare ce-mi aducea inconstienta, setea de sange ce ma lasa mereu cu un gust amar . Le lasam pe toate in urma , afundandu-ma din ce in ce mai tare intr-o iubire ce nu-mi putea aduce decat pieirea.
L-am iubit... L-am iubit din prima clipa, iar timpul nu a facut decat sa-mi mareasca sentimentele, pana ce inima ajunsese gata sa plezneasca de la prea multa iubire.
In fiecare clipa il doream in preajma mea, vroiam sa fim uniti , legati cu un cordon invizibil, care sa nu-l lase sa se indeparteze de mine, care sa-mi garanteze prezenta-i intr-o noua zi.
De multe ori spuneam ca iubesc... Ca iubesc un necunoscut, ca-mi iubesc prietenii, familia , cunoscutii, ... dar fiintele umane au reusit intotdeauna sa trezeasca dezgust in mine, sa ma faca sa simt ura, mila, sila. Patate de minciuni, pline de ranchina, fara conduita morala, slabe... Tuturor le ofeream o parte din gandurile negre care ajunsesera sa-mi stapaneasca craierul. Aveam momente in care uram oamenii, in care ma uram pentru ceea ce eram, pentru ca aveam minte, pentru ca puteam sa gandesc si sa ma amestec usor printre ei, fiind numita 'om'.
Si el era numit 'om', dar niciodata nu mi-a trezit altceva decat iubire, admiratie, idolizatie... Omul perect, care era prea mult pentru a fi numit asa, dar care-si ducea numele cu mandrie, desi era cu mult deasupra lui. Credea in ceilalti si avea sperante intr-o mantuire, o minune ce avea sa stearga toate grijile. Era tot un zambet cald, ce-i invaluia pe toti cei din jurul sau, facandu-i sa para mai mult decat ceea ce erau... Totusi , nimeni, niciodata, nu a reusit sa fie mai mult ca el pentru mine.
Cand l-am privit in ochi pentru prima oara am simtit cum picioarele m-au lasat. Pentru o secunda, simturile mi-au luat-o razna, iar pulsul mi s-a accentuat. Cele doua luminite mi s-au lipit de suflet si au ramas intiparite in amintirile mele arse de focul mocnit ce a ramas viu atat timp.
M-a facut sa visez... A fost singurul care m-a ajutat sa-mi intaresc aripile cu vise , care m-a impins de la sol, dandu-mi un reper vag.
Degeaba... Oricat de tare m-as fi inaltat, oricat de sus ajungeam..., nu reuseam sa fiu la acelasi nivel ca si el. Era sus, cu mult mai sus ca mine, mai sus chiar si decat norii albi si pufosi, mai sus decat infinitul. Il vedeam mai sus decat stelele cele mai indepartate, mai luminos decat soarele, mai grandios decat natura, mai desavarsit decat orice alta lucrare infaptuita de Dumnezeu.
El era singurul motiv al idolizatiilor mele... Singurul suflet pentru a carui mantuire m-am rugat, singurul om ce-mi parea prea curat pentru o lume alcatuita din pamant. El merita ceva mult mai bun, merita lumea alcatuita din lumina divina, o lume plina de iubire ..., dar nu ma puteam indura sa-l las sa ma priveze de singurele secunde care chiar contau, secundele in care puteam sa-l admir in toata maretia lui.
Devenisem dependenta de el... O dependenta acuta, cu mult mai puternica decat orice alta. Reusea sa-mi inlocuiasca toate viciile : fumul efemer de tigara , intepaturile dureroase de seringa, lichidul tare ce-mi aducea inconstienta, setea de sange ce ma lasa mereu cu un gust amar . Le lasam pe toate in urma , afundandu-ma din ce in ce mai tare intr-o iubire ce nu-mi putea aduce decat pieirea.
L-am iubit... L-am iubit din prima clipa, iar timpul nu a facut decat sa-mi mareasca sentimentele, pana ce inima ajunsese gata sa plezneasca de la prea multa iubire.
In fiecare clipa il doream in preajma mea, vroiam sa fim uniti , legati cu un cordon invizibil, care sa nu-l lase sa se indeparteze de mine, care sa-mi garanteze prezenta-i intr-o noua zi.
De multe ori spuneam ca iubesc... Ca iubesc un necunoscut, ca-mi iubesc prietenii, familia , cunoscutii, ... dar fiintele umane au reusit intotdeauna sa trezeasca dezgust in mine, sa ma faca sa simt ura, mila, sila. Patate de minciuni, pline de ranchina, fara conduita morala, slabe... Tuturor le ofeream o parte din gandurile negre care ajunsesera sa-mi stapaneasca craierul. Aveam momente in care uram oamenii, in care ma uram pentru ceea ce eram, pentru ca aveam minte, pentru ca puteam sa gandesc si sa ma amestec usor printre ei, fiind numita 'om'.
Si el era numit 'om', dar niciodata nu mi-a trezit altceva decat iubire, admiratie, idolizatie... Omul perect, care era prea mult pentru a fi numit asa, dar care-si ducea numele cu mandrie, desi era cu mult deasupra lui. Credea in ceilalti si avea sperante intr-o mantuire, o minune ce avea sa stearga toate grijile. Era tot un zambet cald, ce-i invaluia pe toti cei din jurul sau, facandu-i sa para mai mult decat ceea ce erau... Totusi , nimeni, niciodata, nu a reusit sa fie mai mult ca el pentru mine.