17-05-2009, 12:33 AM
Nu am ales prea bine titlul, dar nu am avut puterea de a-l schimba. Poate nu o sa intelegeti mare lucru [stiu, nu e o legatura intre imaginea mea sadica si el, dar vreau sa subliniez cat bine mi-a adus acel 'inger' in perioada in care mai puteam visa ].
2. Sadism
Picaturile rosii de sange se prelingeau pe pielea alba de ceara. Zambeam sadic, strangand in pumn lama ascutita, ce-mi lasa rani adanci. Priveam cu multumire contrastul dintre lichidul vital ce -mi parasea venele si albeata bolnavicioasa a pielii.
Un val de fericire nebuna ma cuprindea de fiecare data cand simteam lichidul caldut parasindu-mi trupul.
Uram imaginile sadice, cand tot ceea ce ma inconjura era de un sadism incredibil. Uram sa ma privesc in oglinda si sa-mi vad chipul manjit cu sange, in timp ce ochii caprui, cu mult prea blanzi pentru ranjetul nebun de pe chip, cereau indurare.
Nu trebuia sa visez, nu aveam nevoie de o durere in plus. Niciun inger nu ma mai putea salva, nici macar el, cu toata puritatea lui. Nici macar nu era un inger, era un om, la fel ca si mine, patat de pacatul stramosesc.
Imaginile mi se revarsau in minte, contopindu-se una in alta, lasand in urma o mare de culoare. Neclar... Totul era neclar in mintea-mi incetosata... Doar o imagine, imaginea lui, razbatea din negura, strapungand zidul cladit din lacrimile sarate si picaturile de sange ce-mi ranisera inima ani de-a randul.
Inca nu intelegeam cum ajunsesem sa-l cunosc. Sa-l cunosc... Atat de mult pentru atat de putin... Il cunosteam , ii stiam toate miscarile, ii studiasem fiecare gest ore-n sir, ii intelegeam fiecare gand... sau credeam asta, caci nimeni nu putea sa stie mai multe decat el arata. El era ca o carte deschisa, dar noi eram cu mult prea nestiutori pentru a-l putea citi.
EU... Toata lumea... Abia in momentul in care l-am cunoscut am realizat ca eu nu eram cu nimic mai importanta decat ceilalti, un alt parazit care traia pe seama celorlalti, care nu se deosebea prin nimic bun .
Si el era la fel, dar pentru mine el era totul... Lumea mea cea buna, unicul motiv pentru care mai visam, singura urma de briza ce ma mai desprindea de pe pamantul negru si rece. El e singurul ce-mi face sangele sa clocoteasca in momentul in care acesta ajunge gata sa-mi inghete in vene. Doar un zambet sters, iar doza mea fortata de fericire este inlocuita in cel mai curat mod posibil. Pana si foamea de lacrimi disparea, lasand in urma un curcubeu de culoare.
L-am zarit intr-o zi rece de primavara, in parc. Radea... Radea zgomotos, reusind sa-mi atraga atentia din prima clipa . Isi dezvealea dintii albi , ce aveau o forma banala, dar plina de personalitate.
PERSONALITATE... cuvantul ce-l defineste perfect. Tot ceea ce-l inconjura purta parti din el , emanand un aer aparte, personal.
Ochii scanteiau de incantare, iar pasii-l purtau intr-un dans nebun. Se lasa purtat de aer tot mai sus... Prindea aripi pentru o secunda. Zbura..., cadea, se inalta din nou, pana ce reusea sa aterizeze pe picioarele sale, fara ca aripile pline de vise sa fie ranite.
Niciodata nu a renuntat sa viseze... Niciodata nu s-a dat batut, acest concept nu exista in baza sa de date. Miza totul pana la sfarsit, avand credinta ce ne lipseste noua, celorlalti, oamenilor simpli.
2. Sadism
Picaturile rosii de sange se prelingeau pe pielea alba de ceara. Zambeam sadic, strangand in pumn lama ascutita, ce-mi lasa rani adanci. Priveam cu multumire contrastul dintre lichidul vital ce -mi parasea venele si albeata bolnavicioasa a pielii.
Un val de fericire nebuna ma cuprindea de fiecare data cand simteam lichidul caldut parasindu-mi trupul.
Uram imaginile sadice, cand tot ceea ce ma inconjura era de un sadism incredibil. Uram sa ma privesc in oglinda si sa-mi vad chipul manjit cu sange, in timp ce ochii caprui, cu mult prea blanzi pentru ranjetul nebun de pe chip, cereau indurare.
Nu trebuia sa visez, nu aveam nevoie de o durere in plus. Niciun inger nu ma mai putea salva, nici macar el, cu toata puritatea lui. Nici macar nu era un inger, era un om, la fel ca si mine, patat de pacatul stramosesc.
Imaginile mi se revarsau in minte, contopindu-se una in alta, lasand in urma o mare de culoare. Neclar... Totul era neclar in mintea-mi incetosata... Doar o imagine, imaginea lui, razbatea din negura, strapungand zidul cladit din lacrimile sarate si picaturile de sange ce-mi ranisera inima ani de-a randul.
Inca nu intelegeam cum ajunsesem sa-l cunosc. Sa-l cunosc... Atat de mult pentru atat de putin... Il cunosteam , ii stiam toate miscarile, ii studiasem fiecare gest ore-n sir, ii intelegeam fiecare gand... sau credeam asta, caci nimeni nu putea sa stie mai multe decat el arata. El era ca o carte deschisa, dar noi eram cu mult prea nestiutori pentru a-l putea citi.
EU... Toata lumea... Abia in momentul in care l-am cunoscut am realizat ca eu nu eram cu nimic mai importanta decat ceilalti, un alt parazit care traia pe seama celorlalti, care nu se deosebea prin nimic bun .
Si el era la fel, dar pentru mine el era totul... Lumea mea cea buna, unicul motiv pentru care mai visam, singura urma de briza ce ma mai desprindea de pe pamantul negru si rece. El e singurul ce-mi face sangele sa clocoteasca in momentul in care acesta ajunge gata sa-mi inghete in vene. Doar un zambet sters, iar doza mea fortata de fericire este inlocuita in cel mai curat mod posibil. Pana si foamea de lacrimi disparea, lasand in urma un curcubeu de culoare.
L-am zarit intr-o zi rece de primavara, in parc. Radea... Radea zgomotos, reusind sa-mi atraga atentia din prima clipa . Isi dezvealea dintii albi , ce aveau o forma banala, dar plina de personalitate.
PERSONALITATE... cuvantul ce-l defineste perfect. Tot ceea ce-l inconjura purta parti din el , emanand un aer aparte, personal.
Ochii scanteiau de incantare, iar pasii-l purtau intr-un dans nebun. Se lasa purtat de aer tot mai sus... Prindea aripi pentru o secunda. Zbura..., cadea, se inalta din nou, pana ce reusea sa aterizeze pe picioarele sale, fara ca aripile pline de vise sa fie ranite.
Niciodata nu a renuntat sa viseze... Niciodata nu s-a dat batut, acest concept nu exista in baza sa de date. Miza totul pana la sfarsit, avand credinta ce ne lipseste noua, celorlalti, oamenilor simpli.