29-01-2009, 05:23 PM
Ohayo. Sunt Akane, un membru nou. Am si eu un fic(primul meu fic;)) ) ce as vrea sa il postez aici. Sper sa va placa.
Astept criticile, sfaturile si parerile voastre. Multumesc frumos. Spor la citit! ;)
1.Totul sau nimic
Totul sau nimic? E o întrebare bună, dar va reuşi doar ce-l ce va şti să aleagă. Nimeni nu poate să-şi rescrie destinul, toti trebuie să-şi construiască o cale spre care să pornească în aceasta lume plină de mister. Timpul se schimbă la fiecare secundă şi numai el poate decide ce umbre ale vietii nu ne vor lasa să ne continuam visul de care, poate eşti atât de aproape, dar totuşi atât de departe. Viata e ca un labirint din care nu vei putea ieşi la lumină decât cu ajutorul unei persoane la care nu vei mai putea renunta niciodată. De acest lucru si-a dat seama si un baiat orfan, Orlando, dintr-un oraş retras..
În fiecare seară, când luna îşi arata frumusetea mirifică în infinitatea pustie, şi care parcă tresarea la orice adiere uşoară de vânt, Orlando privea pe geam, strabatându-l gânduri ametitoare. Întunericul din acea camera golită de sentimente îl întrista. Luna se vedea în înaltu-i cer, iar stelele îi rascoleau toate amintirile. Dacă te uitai numai pentru o clipă în ochii lui, te pierdeai în albastrul lor imens, cu o stralucire de smarald plină de tristete. Parea că nimeni si nimic nu-l va mai putea face macar pentru o singură dată să zâmbească.
Venise ziua în care împlinea şaptesprezece ani. Mai avea un an şi era nevoit sa plece din orfelinat. Totuşi, acesta nu-l încântase niciodată. Era o casă mare, veche, uşile scârţâiau la fiecare adiere, geamurile nu mai rezistau, unele erau acoperite cu cearceafuri, copiii fiind nevoiti sa doarmă fară acestea într-o cameră mică, unde nu-ţi puteai aşeza nici macar o jucarie, din cauza paturilor ce acopereau jumatate din cameră, nişte paturi atât de tari, încât ai fi preferat să dormi pe podeaua cea rece si plină de gauri. Într-un colţ al camerei sa afla o masuta unde mâncau sau desenau. La acea masuţă baiatul îşi scria fiecare zi amagitoare din acel sinistru loc.
Ziua lui de naştere, n-a fost primită cu entuziasm de ceilalti, însă in acea zi, Orlando s-a trezit mai bine ca niciodată. Razele soarelui îi ajunseră pe albu-i chip de o frumusete rară, iar ochii lui mari se deschiseră încet, parcă aşteptau fiecare geană să se ridice. Patul nu-i mai parea aşa de tare, iar camera şi-o închipuia de o lungime infinită. Se ridică să se îmbrace, paru-i negru stralucind în razele soarelui ce patrundeau în cameră. A luat cele mai frumoase haine;camaşa albă ca un fulg de nea îi scoteau albastrul ochilor in evidenţă, iar pantalonii cei negri lasau să se observe minunatul lui corp. În acea zi, puteai să zici că acest baiat nu facuse cunoştinta cu necazul, insa tristetea lui era nemarginită.
Înainte de a se trezi ceilalti, Orlando s-a aşezat la masuţă, începând să scrie. Nimeni n-a citit ce era scris acolo şi nimeni nu era interesat.
În ziua aceea baiatul a avut voie să iasă din orfelinat, pentru a se plimba. Soarele de afară îl întâmpină cu multa veselie. Orlando s-a îndreptat spre un loc liniştit, un parc plin de copaci verzi şi oameni fericiti. Acesta se aşeză la umbra unei salcii plângatoare, care avea un sentiment comun cu baiatul, tristetea. Îşi lasă capul in jos, iar din ochii-i copleşiti de o singuratate apasatoare, curge o lacrimă de stralucirea unei perle. Deodată, murmură încet:
- De ce mi s-a întâmplat mie?
Atunci, un foşnet ciudat se aude din spatele salciei, iar cineva zice:
- Ce s-a întâmplat?
Orlando ramâne neclintit, dar totuşi ruşinat caci l-a auzit cineva. Din spatele salciei vine o fată cu o carte in mână şi privirea ascunsă de parul ei castaniu şi lung, care zice:
- Citeam liniştită şi deodată aud ceva. Cine eşti? De ce eşti suparat?
Orlando se pierde prin cuvinte şi nu reuşeşte sa zice altceva decât:
- Mă numesc Orlando Simon.
Acesta îşi ridică privirea asupra ei. Acea fata, ce era îmbracată in alb, avea un chip angelic, iar ochii-i negri erau atât de liniştiti şi sinceri, încât nu puteai sa le întorci spatele. Însă, Orlando nu mai reuşi să vorbească şi plecă. Fata zâmbi gânditoare şi spuse, în timp ce Orlando se îndeparta din ce în ce mai mult:
- Eu sunt Ruxandra Mina. Sper că o să ne mai întâlnim.
Orlando alerga, cu lacrimi cristaline curgându-i pe obrajii ce deodată s-au înroşit. Fugea, dar nu ştia de ce, nu facuse nimic rau, însă se simtea atât de nesigur încât ar fi vrut să se ascundă sub imperiul unei ultime zile. Întorcându-se la orfelinat, totul i se parea schimbat. Vedea în faţă o gradina imensă plină de flori încoronate de aura fericirii, un palat stralucitor, cu ferestre şi uşi ce-ţi zâmbeau. Splendoarea acestei privelişti devasta orice nefericire, însă nu şi pe a lui. Atunci, se uită in jos, închide ochii, totul i se parea prea ciudat. Când îşi ridică capul, vede totul ca la început, o casă veche, ce nu mai rezista mult. Să fi fost doar o închipuire sau acest lucru simtea el? Nu-şi putea da seama, ci doar ştia că ceva ciudat avea să se întâmple. Intră în orfelinat şi se aşează iar la masuţă. De data aceasta, în loc să-şi scoată carnetelul cu pixul lui argintiu, se pune cu capul pe masa şi ramâne nemişcat o vreme, până când unul dintre copiii ce se aflau acolo vine la el cu un pachetel frumos împachetat, într-o cutiuta verde cu o panglică roşie. Copilul, mai mic cu câţiva ani, îşi lasă ruşinat capul in jos spunându-i:
- Acesta este pentru tine. Sper să-ţi placă.
Orlando dă din cap în semn de multumire şi acceptă cadoul. Îl deschide destul de greu, a fost foarte bine prins. Înauntru gaseşte o pietricică de safir, frumos prinsă de un lantişor. Imediat şi-l pune la gât spunându-i:
- Octavian, îţi multumesc din suflet şi-ţi promit că îl voi purta mereu. Şi să mai şti un lucru…se potriveşte cu frumoşii tai ochi.
Acesta zâmbeşte, caci intr-adevar, Octavian avea ochii de o frumusete inegalabilă.
Orlando îşi scoate carnetelul şi scrie din nou. Avea un scris uşor lizibil, foarte ordonat şi obişnuia să facă cate un desen semnificativ pe fiecare foaie.
Se înserează, iar sunetele se îneacă intr-o mare de întuneric. Luna vine la geamul baiatului, razele-i curgând din întuneric. Orlando ar fi vrut să-şi întindă mâna, să prindă razele luminoase, dar oricât de mult o întindea, acestea se îndepartau. Deodată, un murmur se aude prin negura noptii. Baiatul coboară să vadă ce este. Întunericul îl copleşea, se simtea stingherit, însa sufletul îi zicea să meargă mai departe. Atunci, se împiedică şi cade pe iarba udă a noptii. Se ridică şi observă că se lovise de o carte. Se duce repede în camera lui pentru a vedea ce era cu acea carte. Coperta i se parea cunoscută. Îşi dă seama ca era cartea ce o ţinuse în mana Ruxandra. Curios, deschide cartea intitulată „Totul sau nimic” şi citeşte primele rânduri ce sunau in felul urmator: „Dragostea îţi dă aripi; fericirea vine o data cu acestea, iar sentimentele nu te vor lasa să te desparti de tot ce e mai frumos pe lume, iubirea.” I-au dat lacrimile la citirea acestor rânduri, dar cu ce folos? Nu facuse cunoştinta niciodată cu aceste sentimente. Totuşi, titlul cartii îl lasă îngândurat, el chiar avusese de facut o alegere, a ales varianta greşită. El, însă nu-şi dadea seama ca acea alegere a lui era ceva diferit de ce vroia sa spună cartea. Gândurile lui erau amestecate, dar nimeni nu ştia ce a ales el cândva.
În acea seară, se gândeşte să fuga din orfelinat. Nu mai suporta să stea stingherit în cuşca care i-a distrus copilaria. Când se uită pe geam vede că se apropia o furtună, dar nu-i pasă. Singurul lucru care şi-l ia cu el este acel carnetel . Ieşind afara, vede cum luna îşi ascundea stralucirea sub norii nedesluşiti ce-şi îmbibau negrul dezolant şi se apropiau cu atâta repeziciune, încât te speria. Orlando închide ochii şi aleargă printre primii stropi care preveneau o furtună nemiloasă. Un fulger desparte cerul în doua, iar ploaia se porneşte. Baiatul gaseşte un ascunziş până la terminarea ploii, o casă abandonată de foarte multi ani. Nu arata mai bine decât orfelinatul, însă se simtea golit de încă o greutate. Nici el nu-şi dadea seama de ce facuse această faptă nejudecată, dar presimtea că va fi mult mai bine. Acea casă nu avea uşa de la intrare, iar toate geamurile erau sparte. Înauntru un gol imens şi la câte un colţ câte un şobolan flamând. La fiecare pas, podeau se mişca, iar scarile dintr-un colţ al casei ce te duceau la urmatorul etaj erau rupte. Cu greu reuşi să le urce. Ajunsă intr-un hol foarte mare, unde, la fiecare fulger, se vedeau pe pereti figuri bizare. Intră într-o cameră ce semana cu o camera de la orfelinat, cu un pat si o masuţă, unde îşi pune carnetelul. Obosit, se aşeză in pat. Vroia sa se culce. Dar cum să adoarmă? Mintea îi era tulburată, nici macar o furtună nu putea să i-o limpezească. Brusc, aude o uşă scârţâind. Nu se sperie, însă un fulger îi arată o umbră in hol, o umbră de om. Stă neclintit, până când acea persoană intră în cameră. Alt fulger îi luminează fata acelei fapturi. I se parea cunoscuta si chiar era cunoscută. Era Ruxandra.
Astept criticile, sfaturile si parerile voastre. Multumesc frumos. Spor la citit! ;)
1.Totul sau nimic
Totul sau nimic? E o întrebare bună, dar va reuşi doar ce-l ce va şti să aleagă. Nimeni nu poate să-şi rescrie destinul, toti trebuie să-şi construiască o cale spre care să pornească în aceasta lume plină de mister. Timpul se schimbă la fiecare secundă şi numai el poate decide ce umbre ale vietii nu ne vor lasa să ne continuam visul de care, poate eşti atât de aproape, dar totuşi atât de departe. Viata e ca un labirint din care nu vei putea ieşi la lumină decât cu ajutorul unei persoane la care nu vei mai putea renunta niciodată. De acest lucru si-a dat seama si un baiat orfan, Orlando, dintr-un oraş retras..
În fiecare seară, când luna îşi arata frumusetea mirifică în infinitatea pustie, şi care parcă tresarea la orice adiere uşoară de vânt, Orlando privea pe geam, strabatându-l gânduri ametitoare. Întunericul din acea camera golită de sentimente îl întrista. Luna se vedea în înaltu-i cer, iar stelele îi rascoleau toate amintirile. Dacă te uitai numai pentru o clipă în ochii lui, te pierdeai în albastrul lor imens, cu o stralucire de smarald plină de tristete. Parea că nimeni si nimic nu-l va mai putea face macar pentru o singură dată să zâmbească.
Venise ziua în care împlinea şaptesprezece ani. Mai avea un an şi era nevoit sa plece din orfelinat. Totuşi, acesta nu-l încântase niciodată. Era o casă mare, veche, uşile scârţâiau la fiecare adiere, geamurile nu mai rezistau, unele erau acoperite cu cearceafuri, copiii fiind nevoiti sa doarmă fară acestea într-o cameră mică, unde nu-ţi puteai aşeza nici macar o jucarie, din cauza paturilor ce acopereau jumatate din cameră, nişte paturi atât de tari, încât ai fi preferat să dormi pe podeaua cea rece si plină de gauri. Într-un colţ al camerei sa afla o masuta unde mâncau sau desenau. La acea masuţă baiatul îşi scria fiecare zi amagitoare din acel sinistru loc.
Ziua lui de naştere, n-a fost primită cu entuziasm de ceilalti, însă in acea zi, Orlando s-a trezit mai bine ca niciodată. Razele soarelui îi ajunseră pe albu-i chip de o frumusete rară, iar ochii lui mari se deschiseră încet, parcă aşteptau fiecare geană să se ridice. Patul nu-i mai parea aşa de tare, iar camera şi-o închipuia de o lungime infinită. Se ridică să se îmbrace, paru-i negru stralucind în razele soarelui ce patrundeau în cameră. A luat cele mai frumoase haine;camaşa albă ca un fulg de nea îi scoteau albastrul ochilor in evidenţă, iar pantalonii cei negri lasau să se observe minunatul lui corp. În acea zi, puteai să zici că acest baiat nu facuse cunoştinta cu necazul, insa tristetea lui era nemarginită.
Înainte de a se trezi ceilalti, Orlando s-a aşezat la masuţă, începând să scrie. Nimeni n-a citit ce era scris acolo şi nimeni nu era interesat.
În ziua aceea baiatul a avut voie să iasă din orfelinat, pentru a se plimba. Soarele de afară îl întâmpină cu multa veselie. Orlando s-a îndreptat spre un loc liniştit, un parc plin de copaci verzi şi oameni fericiti. Acesta se aşeză la umbra unei salcii plângatoare, care avea un sentiment comun cu baiatul, tristetea. Îşi lasă capul in jos, iar din ochii-i copleşiti de o singuratate apasatoare, curge o lacrimă de stralucirea unei perle. Deodată, murmură încet:
- De ce mi s-a întâmplat mie?
Atunci, un foşnet ciudat se aude din spatele salciei, iar cineva zice:
- Ce s-a întâmplat?
Orlando ramâne neclintit, dar totuşi ruşinat caci l-a auzit cineva. Din spatele salciei vine o fată cu o carte in mână şi privirea ascunsă de parul ei castaniu şi lung, care zice:
- Citeam liniştită şi deodată aud ceva. Cine eşti? De ce eşti suparat?
Orlando se pierde prin cuvinte şi nu reuşeşte sa zice altceva decât:
- Mă numesc Orlando Simon.
Acesta îşi ridică privirea asupra ei. Acea fata, ce era îmbracată in alb, avea un chip angelic, iar ochii-i negri erau atât de liniştiti şi sinceri, încât nu puteai sa le întorci spatele. Însă, Orlando nu mai reuşi să vorbească şi plecă. Fata zâmbi gânditoare şi spuse, în timp ce Orlando se îndeparta din ce în ce mai mult:
- Eu sunt Ruxandra Mina. Sper că o să ne mai întâlnim.
Orlando alerga, cu lacrimi cristaline curgându-i pe obrajii ce deodată s-au înroşit. Fugea, dar nu ştia de ce, nu facuse nimic rau, însă se simtea atât de nesigur încât ar fi vrut să se ascundă sub imperiul unei ultime zile. Întorcându-se la orfelinat, totul i se parea schimbat. Vedea în faţă o gradina imensă plină de flori încoronate de aura fericirii, un palat stralucitor, cu ferestre şi uşi ce-ţi zâmbeau. Splendoarea acestei privelişti devasta orice nefericire, însă nu şi pe a lui. Atunci, se uită in jos, închide ochii, totul i se parea prea ciudat. Când îşi ridică capul, vede totul ca la început, o casă veche, ce nu mai rezista mult. Să fi fost doar o închipuire sau acest lucru simtea el? Nu-şi putea da seama, ci doar ştia că ceva ciudat avea să se întâmple. Intră în orfelinat şi se aşează iar la masuţă. De data aceasta, în loc să-şi scoată carnetelul cu pixul lui argintiu, se pune cu capul pe masa şi ramâne nemişcat o vreme, până când unul dintre copiii ce se aflau acolo vine la el cu un pachetel frumos împachetat, într-o cutiuta verde cu o panglică roşie. Copilul, mai mic cu câţiva ani, îşi lasă ruşinat capul in jos spunându-i:
- Acesta este pentru tine. Sper să-ţi placă.
Orlando dă din cap în semn de multumire şi acceptă cadoul. Îl deschide destul de greu, a fost foarte bine prins. Înauntru gaseşte o pietricică de safir, frumos prinsă de un lantişor. Imediat şi-l pune la gât spunându-i:
- Octavian, îţi multumesc din suflet şi-ţi promit că îl voi purta mereu. Şi să mai şti un lucru…se potriveşte cu frumoşii tai ochi.
Acesta zâmbeşte, caci intr-adevar, Octavian avea ochii de o frumusete inegalabilă.
Orlando îşi scoate carnetelul şi scrie din nou. Avea un scris uşor lizibil, foarte ordonat şi obişnuia să facă cate un desen semnificativ pe fiecare foaie.
Se înserează, iar sunetele se îneacă intr-o mare de întuneric. Luna vine la geamul baiatului, razele-i curgând din întuneric. Orlando ar fi vrut să-şi întindă mâna, să prindă razele luminoase, dar oricât de mult o întindea, acestea se îndepartau. Deodată, un murmur se aude prin negura noptii. Baiatul coboară să vadă ce este. Întunericul îl copleşea, se simtea stingherit, însa sufletul îi zicea să meargă mai departe. Atunci, se împiedică şi cade pe iarba udă a noptii. Se ridică şi observă că se lovise de o carte. Se duce repede în camera lui pentru a vedea ce era cu acea carte. Coperta i se parea cunoscută. Îşi dă seama ca era cartea ce o ţinuse în mana Ruxandra. Curios, deschide cartea intitulată „Totul sau nimic” şi citeşte primele rânduri ce sunau in felul urmator: „Dragostea îţi dă aripi; fericirea vine o data cu acestea, iar sentimentele nu te vor lasa să te desparti de tot ce e mai frumos pe lume, iubirea.” I-au dat lacrimile la citirea acestor rânduri, dar cu ce folos? Nu facuse cunoştinta niciodată cu aceste sentimente. Totuşi, titlul cartii îl lasă îngândurat, el chiar avusese de facut o alegere, a ales varianta greşită. El, însă nu-şi dadea seama ca acea alegere a lui era ceva diferit de ce vroia sa spună cartea. Gândurile lui erau amestecate, dar nimeni nu ştia ce a ales el cândva.
În acea seară, se gândeşte să fuga din orfelinat. Nu mai suporta să stea stingherit în cuşca care i-a distrus copilaria. Când se uită pe geam vede că se apropia o furtună, dar nu-i pasă. Singurul lucru care şi-l ia cu el este acel carnetel . Ieşind afara, vede cum luna îşi ascundea stralucirea sub norii nedesluşiti ce-şi îmbibau negrul dezolant şi se apropiau cu atâta repeziciune, încât te speria. Orlando închide ochii şi aleargă printre primii stropi care preveneau o furtună nemiloasă. Un fulger desparte cerul în doua, iar ploaia se porneşte. Baiatul gaseşte un ascunziş până la terminarea ploii, o casă abandonată de foarte multi ani. Nu arata mai bine decât orfelinatul, însă se simtea golit de încă o greutate. Nici el nu-şi dadea seama de ce facuse această faptă nejudecată, dar presimtea că va fi mult mai bine. Acea casă nu avea uşa de la intrare, iar toate geamurile erau sparte. Înauntru un gol imens şi la câte un colţ câte un şobolan flamând. La fiecare pas, podeau se mişca, iar scarile dintr-un colţ al casei ce te duceau la urmatorul etaj erau rupte. Cu greu reuşi să le urce. Ajunsă intr-un hol foarte mare, unde, la fiecare fulger, se vedeau pe pereti figuri bizare. Intră într-o cameră ce semana cu o camera de la orfelinat, cu un pat si o masuţă, unde îşi pune carnetelul. Obosit, se aşeză in pat. Vroia sa se culce. Dar cum să adoarmă? Mintea îi era tulburată, nici macar o furtună nu putea să i-o limpezească. Brusc, aude o uşă scârţâind. Nu se sperie, însă un fulger îi arată o umbră in hol, o umbră de om. Stă neclintit, până când acea persoană intră în cameră. Alt fulger îi luminează fata acelei fapturi. I se parea cunoscuta si chiar era cunoscută. Era Ruxandra.
DREPTATEA VA INVINGE!!!
AISHTERU NEAR
AISHTERU NEAR