Speranta Pierduta

[Ai_4ever]

Multumesc mult de comentarii!
Randurile libere le-am pus pentru ca in Word-ul pe care-l am eu pe laptop asa scrie normal si mi-a placut cum arata. Au si disparut deja din celelalte capitole. Mai am scrise trei (nu 3; aceea a fost o scapare in timp ce incercam sa lungesc putin capitolul cand mi-am dat seama ca trei pagini fara spatii nu mai sunt decat doua) capitole si putin din cap. 5, asa ca povestea nu o mai pot modifica prea mult. Nici felul in care e scrisa nu stiu cat il mai pot modifica acum, dar promit sa incerc sa tin cont de toate sfaturile voastre cand scriu de acum in colo.

@AbiiShu': Mersi ca ti-ai facut timp, Gabi draga! *hug* Sincer nu ma gandeam ca o vei face, deci iti multumesc inca o data. Am inteles in timpul ultimului RPG ca nu-ti place cand persoana care scrie ar simti la fel ca personajul daca ar fi in locul lui, dar ideea mi-a venit incercand sa-mi imaginez o varianta mai interesanta a vietii mele, asa ca nu se prea putea altfel. Anyway, de la capitolul urmator apar cateva (mai multe) diferente intre viata mea si a lui, chiar daca este si un lucru exact la fel, ca nu m-am putut abtine cunoscand sentimentul de a avea un astfel de premiu (vezi tu).
@Calipso: Nice to meet you! :) Nu-mi pot da seama cum de esti sigura ca am o imaginatie bogata, dar iti multumesc de incredere. Imi pare rau sa te dezamagesc, dar petrecerea va fi abia capitolul 6. Ignorand randurile goale, lungimea capitolului e ok?

Postez acum urmatorul capitol, ca oricum am decis ca noaptea asta nu dorm si prefer sa profit de timpul petrecut pe net fara ca mama sa-mi stea pe cap.


Capitolul 2


M-am ridicat din banca si am plecat spre casa. Eram plictisit de drum, avand in vedere peisajul monoton alcatuit din cladiri aproape identice. Ceea ce ma speria putin era ca acest inceput de an scolar semana foarte mult cu cel trecut. Daca maine se aseaza cineva langa mine ca sa-mi ceara ajutorul la invatat, chiar ca e ciudat. M-am oprit incepand sa tremur, in timp ce mici perle sarate isi faceau aparitia in colturile ochilor mei, pe masura ce amintirile imi invadau mintea.
- Hei, esti bine? aud din spatele meu. Abia apuc sa-mi sterg lacrimile ca simt o mana pe umar. Cand imi deschid ochii, imi dau seama ca am fost urmarit de unul din colegi. Arata destul de bine si... NU! N-am voie sa ma gandesc la asa ceva sau voi fi ranit din nou! Imi scutur capul pentru a alunga aceste ganduri si ii raspund colegului meu, care se uita la mine ca la un ciudat, desi astepta destul de rabdator raspunsul.
- Da, sunt bine. De ce n-as fi? zambesc fortat.
- Te opresti des in mijlocul strazii sa plangi?
- N-nu plangeam! I-imi lacrimau ochii din cauza... vantului. Poate... poate sunt alergic la ceva ... ii dau o explicatie pe care n-ar crede-o nici cel mai fraier om de pe Pamant.
- Mda, cum zici tu...
- Eu sunt Senji, ii spun si intind mana, dorind sa-i aflu numele.
- Stiu asta.
Ma priveste amuzat de faptul ca m-am incruntat la el. Gandindu-ma ca nu are de gand sa-mi raspunda, pornesc spre casa. Ma urmeaza, ajungand imediat in dreptul meu.
- Mikage.
- Hm? il privesc confuz.
- Numele meu e Mikage. Mereu esti asa aiurit?
- Nu, doar cand imi amintesc ce trebuie sa uit.
- Si ce anume trebuie sa uiti?
- Si casa ta e tot in directia asta? intreb pentru a schimba subiectul.
- Nu mi-ai raspuns.
- Si nici nu o voi face.
- Tot imi vei spune... candva.
- Deci imi spui?
- Ce anume?
- Unde stai. Vad ca nu sunt singurul aiurit!
- Pe-aici prin apropiere. Vroiam sa vad unde se va tine petrecerea.
- Vii? zambesc inconstient.
- Ma mai gandesc. Cand ziceai ca e?
- Sambata asta.
Ma opresc in fata unei cladiri mari si albe in stil ionic.
- Asta e casa mea.
- Nu, asta e casa vecinilor mei, sotii Dawson.
- E casa mea, sunt sigur de a...
- Senji, puiule, nu e frumos sa-ti tii prietenii in fata casei. Hai, invita-l inauntru! o aud pe mama, care iesise in fata usii.
- Nu cred ca poate sta. Trebuie... sa-si organizeze manualele si caietele.
- De fapt, as putea face asta putin mai tarziu. Multumesc.
Ii saruta mana mamei mele si intra in casa, urmat la un metru de mine. Mama il conduce in sufragerie si-l intreaba:
- Vrei ceva de baut? O limonada?
- Va rog. E foarte amabil din parte dumneavoastra.
N-ar putea sa se opreasca? Nu vreau ca el sa se acomodeze aici. Stai putin! Ce face?! Merge pe terasa, unde se aseaza pe scaun langa o masa mica, neagra si rotunda la trei metri de piscina dreptunghiulara. Il urmez, asezandu-ma langa el. De ce imi cunoaste noua casa mai bine decat mine?
- De unde ai stiut?
- Ti-am spus. Aici locuiau sotii Dawson. Se plangeau de cheltuielile de intretinere, dar nu m-am gandit ca s-ar muta fara sa-mi spuna.
- Si ce legatura are asta cu tine, ma rog?
- Sunt niste batranei tare simpatici. Au fost ca niste bunici pentru mine. Cand tata nu avea timp de mine, ii platea sa ma supravegheze pana am implinit unsprezece ani. Mancam aici cand veneam de la scoala si imi petreceam dupamesele cu ei, in mare parte jucand sah sau table sau sarind in piscina. Era foarte convenabil pentru el. Tot ce facea era sa opreasca masina cu o usa mai in fata.
- Deci locuiesti in casa de alaturi.
Afirma din cap. Minunat, fix asta imi trebuia! De ce nu poate locui departe de mine?
- Ai vreo problema cu asta?
- Nu, doar ca nu ma asteptam. Cand ai spus "pe aproape" nu ma gandeam ca stai atat de aproape.
- Ai si dormit aici? intreaba mama, aducandu-ne limonada.
- Da. Cand tata era plecat cu afaceri, dormeam sus, a doua usa pe stanga. Era o camera destul de mare, avea chiar si propria ei baie.
- Senji, n-ai vrea sa ii arati fosta lui camera? Mda, camera mea... Nu prea, dar n-am ce face.
-Sigur.
Ma ridic de la masa, luandu-mi si limonada. Cand ajungem in casa, Mikage mi-o ia inainte, probabil doar ca sa-mi arate ca si el cunoaste drumul. Cand ajunge in fata usii, apasa pe clanta, dar degeaba. Ii zambesc superior ajungand langa el.
- E totusi camera mea, nu a ta.
Scot din buzunar o cheie, descui usa si intru in camera, asezandu-ma pe scaunul de la birou. Intra si el, aruncandu-se pe pat.
- Incuietoarea e ceva nou. La fel si laptopul.
- Pe acela eu l-am castigat la un concurs, spun mandru de premiul meu. Cat despre incuietoare, e ca sa nu intre nimeni fara sa vreau.
- Sau sa iasa... ma completeaza, zambind pervers.
- Nu va fi cazul. De ce trebuie sa-mi tremure vocea cand incerc sa spun ceva hotarat?
- Nu poti fi sigur de asta.
Se ridica de pe pat si se apleaca peste mine, avand un picior intre ale mele.
- C-ce faci?
- Vreau sa caut ceva pe net. Te deranjeaza? Se departeaza putin, privindu-ma ciudat. Te simti bine?
- Da, de ce intrebi?
- Esti rosu la fata, imi raspunde chicotind. Oare ai febra?
Ma prinde de umeri, sarutandu-ma pe frunte. Mi se maresc ochii si de frica ma smulg de langa el.
- De ce ai facut asta? De ce tremur? In fond, nu mi-a facut nimic.
- Vroiam doar sa-ti verific temperatura, nu te mananc.
- Iti multumesc, dar sunt bine. Sunt sigur ca te poti uita la ce ai vrut si de la tine din casa. Ai putea sa pleci?
- Sigur. Ne vedem maine la scoala!
Imediat ce inchide usa, ma arunc pe pat, incepand sa plang. De ce reactionez asa? Nu am voie sa ma indragostesc. Nu trebuie sa permit nimanui sa se apropie de mine suficient incat sa las garda jos.