07-07-2012, 02:24 PM
Heyaaaa^^. Cum ideile nu imi dau pace, am venit cu un fic nou ^.^ E putin mai diferit decat stilul meu; ceea ce am sa scriu, insa... sper sa va placa.
Varsta minima: +18. (probabil o sa fie doar o scena +18, deci...nu aruncati cu pietre) :))
Gen: Drama, Romance, Fantasy
Limba:Romana
Observatii cu privire la continut: Un limbaj colorat in unele capitole si relatii intime.
Critica: De care vrea cititorul.
[center]Prolog[/center]
[center]Exista multe mistere in lume si totusi, oricat de bizara sau ciudata este o intamplare daca nu exista oameni, daca nimeni nu poate vedea sau simti, este un simplu fenomen. Rautatea si iubirea sunt doua sentimente atat de diferite si atat de apropiate in aceelasi timp. Nu-mi pot imagina cum este sa simti ceva, deoarece nu simtisem nimic niciodata. Eu cea goala pe dinauntru, nu avusesem nici un sentiment, fie el de rau sau bine.
Nu avusesem vise sau macar aspiratii precum orice fiinta pentru ca eu eram si sunt diferita. Am fost asa mereu; captiva la mijloc, intre lumina si intuneric. Privirea-mi goala si rece atintise un punct; era cerul. Norii negri ascundeau albastrul pur si intr-un moment chiar ma gandisem ca ei sunt singuri care imi inteleg cuvintele nerostite. Un strop incolor isi gasise odihna pe chipu-mi angelic.
Incepuse sa ploua. Cristalele se contopeau perfect cu pielea-mi alba facandu-ma sa tresar din cauza racelii lor. Inaintam inainte cu pasi mici, fiind mai mult ca doritoare sa ma las prada picurilor mici si fragili, dar in aceelasi timp reci si nemilosi. Toti oameni se grabeau inspre' casele lor, uni indragostit se tineau in brate inaintand iar alti isi prindeau copilasi de mana conducandu-i. Un fior imi strabatuse intreg trupul ferit de vederile oamenilor si ma cutremurase cumplit.
"Ce e asta?" ma intrebasem in intimitatea gandurilor mele. Oricum si daca spuneam cu voce tare nimeni nu m-ar fi auzit si nici vedea.
Fusesem blestemata de la nastere sa fiu singura mereu, sa pot vedea, sa pot vorbi, insa sa nu fiu vazuta sau auzita niciodata de altcineva. Intotdeauna ma gandisem ca ingeri au o viata frumoasa printre nori si ca sunt intradevar fericiti, insa ma inselasem amarnic.
Decat sa mai continui asa prefer sa ma sting si nimeni sa nu afle de mine. O lacrima mi se scursese pe obraz parcurgandu-l lin. Aceasta fusese prima data cand simteam ceva; strain si totusi...simteam.[/center]
Pana acum am scris doar Prologul, insa sper sa va placa ^.^
Pai, astept parerile voastre. Ja nee!
Varsta minima: +18. (probabil o sa fie doar o scena +18, deci...nu aruncati cu pietre) :))
Gen: Drama, Romance, Fantasy
Limba:Romana
Observatii cu privire la continut: Un limbaj colorat in unele capitole si relatii intime.
Critica: De care vrea cititorul.
[center]Prolog[/center]
[center]Exista multe mistere in lume si totusi, oricat de bizara sau ciudata este o intamplare daca nu exista oameni, daca nimeni nu poate vedea sau simti, este un simplu fenomen. Rautatea si iubirea sunt doua sentimente atat de diferite si atat de apropiate in aceelasi timp. Nu-mi pot imagina cum este sa simti ceva, deoarece nu simtisem nimic niciodata. Eu cea goala pe dinauntru, nu avusesem nici un sentiment, fie el de rau sau bine.
Nu avusesem vise sau macar aspiratii precum orice fiinta pentru ca eu eram si sunt diferita. Am fost asa mereu; captiva la mijloc, intre lumina si intuneric. Privirea-mi goala si rece atintise un punct; era cerul. Norii negri ascundeau albastrul pur si intr-un moment chiar ma gandisem ca ei sunt singuri care imi inteleg cuvintele nerostite. Un strop incolor isi gasise odihna pe chipu-mi angelic.
Incepuse sa ploua. Cristalele se contopeau perfect cu pielea-mi alba facandu-ma sa tresar din cauza racelii lor. Inaintam inainte cu pasi mici, fiind mai mult ca doritoare sa ma las prada picurilor mici si fragili, dar in aceelasi timp reci si nemilosi. Toti oameni se grabeau inspre' casele lor, uni indragostit se tineau in brate inaintand iar alti isi prindeau copilasi de mana conducandu-i. Un fior imi strabatuse intreg trupul ferit de vederile oamenilor si ma cutremurase cumplit.
"Ce e asta?" ma intrebasem in intimitatea gandurilor mele. Oricum si daca spuneam cu voce tare nimeni nu m-ar fi auzit si nici vedea.
Fusesem blestemata de la nastere sa fiu singura mereu, sa pot vedea, sa pot vorbi, insa sa nu fiu vazuta sau auzita niciodata de altcineva. Intotdeauna ma gandisem ca ingeri au o viata frumoasa printre nori si ca sunt intradevar fericiti, insa ma inselasem amarnic.
Decat sa mai continui asa prefer sa ma sting si nimeni sa nu afle de mine. O lacrima mi se scursese pe obraz parcurgandu-l lin. Aceasta fusese prima data cand simteam ceva; strain si totusi...simteam.[/center]
Pana acum am scris doar Prologul, insa sper sa va placa ^.^
Pai, astept parerile voastre. Ja nee!
![[Imagine: tumblr_mfcg2sBNaZ1rnbh24o3_r1_500_large.gif]](http://data.whicdn.com/images/48999629/tumblr_mfcg2sBNaZ1rnbh24o3_r1_500_large.gif)
Boys love.