Intre viata si moarte + 16

[*Piersicuta]

Bun, bun... am venit cu un fic nou , abia scos din capusor! Nu stiu cat de bun este primul capitol, dar nu ma simt foarte bine. Va urez lectura placuta! Este primul meu fic asa ca sper sa va placa!



Disclamier: Nu detin nici un personaj din anime-ul D.Gray-man si nu fac profit de pe urma acestora!


Gen: Romance, horror, fantasty.
Critica: Simpla.
Varsta minima: 16 ani.
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: Vor mai fi unele cuvinte vulgare!

Capitolul 1

Degetele lungi de pianista alunecau incet pe clapele fine ale masinei de scris. O poveste de dragoste cu totul si cu totul diferita, intre un om si un vampir total diferiti. Doua destine ce merg pe drumuri diferite dar care se intersecteaza.Suspin adanc... as da multe lucruri pentru o asemenea poveste de iubire. Adevarat, urasc monotonia dar totusi o suport cu frica sa nu dispara dupa toate visele stranii ce au aparut in mintea mea dintr-o data. Totusi, ma multumesc cu ce am; nu cer multe dar totusi sunt aici, in puf. Puf de un alb oribitor ce se afla pe aripile mele si care pluteste prin camera in armonie perfecta. Totusi de unde au aparut aripile? M-am nascut cu ele si in timp am invatat cum sa le folosesc. Dar asta poate fi numita "Monotonie"? Inafara de aripi, totul este normal, poate exagerat de normal. Nimic nu se intampla, toti sunt fericiti, linistit si pasnici sau poate asa pare. Linistea dinaintea furtunii este foarte inselatoare si nu dureaza vesnic.
Eu una sunt pregatita pentru acel moment, asa ca nu imi este frica deloc. Ba chiar astept acel moment, savurand ultimele clipe de liniste din acest sat prin muzica. Devine atat de enervant sa-i vezi pe toti zambitori, fara probleme si mai veseli ca niciodata. Uneori ma intreb, ora timpul s-a oprit in loc? S-ar putea, orice este posibil. Nimic nu este imposibil, dar totusi as dori sa plec de aici. Sa merg plin lume, sa-mi fac un scop in viata de una singura. Fara ajutorul nimanui, sa ma simt implinita. Dar poate chiar as reusi sa-mi implinesc visul necunoscut? Nici nu stiu ce as vrea sa devin, nimic nu ma atrage. Este atat de frustrant gandindu-te ca vrei sa devii cineva, dar nu stii ce.
Un sunet strident se aude si o lumina orbitoare isi face loc in camera mea. Stropii mari de apa incep sa cada din cer, vantul violent fiind mai rece decat de obicei. Ma opresc din tastat, uitandu-ma pe fereastra larg deschisa intr-un punct anume. Orizontul indepartat ma atrage, dar nu am curaj sa plec. Nu-mi pot parasi inca parintii, nu m-ar lasa sa plec. Cine ar lasa o pustoaica de 15 ani sa plece de nebuna prin lume? Cand voi parasi lumea asta izolata de realitate? Aici totul parca este desprins dintr-un basm ridicol. Imi este dor de copilaria in care nu ma gandeam la nimic, in care imi pasa doar de joaca si de papusi.
Atunci parintii mei ma tolerau mult mai mult, nu aveam ideile nebunesti de acum. Dar ma bucur ca si-au dat seama ca acum gandesc, nu sunt copilul de alta data. Dar nu am uitat de distractie, de prietenii mei si de toate nebuniile facute de mine. Daca nu pot pleca de aici, de ce sa nu-mi creez propia mea lume? De ce sa nu fac ce doresc? Vreau sa ma distrez, sa simt cu adevarat ca traiesc... dar cand se va intampla asta? Nu stiu, simt ca sunt ascunsa de tata. In ultimul timp nu ma mai lasa afara, nu mai este aceeasi persoana. Se comporta cu mine prea delicat, ca si cum as fi o papusa de portelan pe vecie, mereu intre viata si moarte.
Adevarat, nu sunt om dar nici demon. Sunt inger, un Apostol a lui D-zeu trimis pe Pamant. Menirea mea? Habar n-am care este, dar o voi afla indiferent daca tata doreste asta sau nu. Destinul nu exista, ci doar drumuri diferite. Ei bine, eu imi voi alege drumul nu altcineva. Asa ca astept sa vad ce se va intampla cu mine in continuare, poate va veni un print ca in povesti si ma va salva... si daca nu se intampla asta, ma multumesc sa ma salveze altcineva, doar sa scap din locul asta pe care nu-l mai pot numi casa.

Stiu ca este cam scurt capitolul, dar sper din suflet sa va placa![/size]