FOTM - Decembrie - Lucrarile

[Aly]

FOTM – Decembrie – Votarea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi, 17 decembrie, până sambata, 25 decembrie.

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.

Lucrarea nr. 1


Tu, dragoste oarbă


Ești învăluită într-un văl de ceață ce te apără. Ești o viperă ce atacă muritorii de rând cu sânge rece, îi distrugi încet, încet, fără să-ți pese de nimeni și nimic. Oare de ce nu pleci, de ce nu te evapori în ocean, de ce nu scalzi în soare și dispari o dată pentru totdeauna și lași aceste ființe ilogice în pace? Crezi că ești mai presus de toate, dar nu, nu ești, draga mea epavă!
Tu, dragoste oarbă, ești inferioară tuturor prin simplul fapt că distrugi suflete nevinovate, că furi gânduri din tărâmul lor sfânt. Ești condamnată la moarte, la pierire pentru că ești fără scrupule și conștiință. Credeam că ești altfel, că ai intenții nobile și galante, dar de fapt, ascunzi decât crime odioase, fapte ce au ucis inimile oamenilor disperați. Fugi de la locul faptei, îți ascunzi amprentele cu vântul și alergi cu noapte spre uitare.
Ah, tu, iubire animalică, dă-ți foc în deșertul amintirilor și ascunde-te în praf de stele. Ai ajuns atât de jos, atât de șubredă încât îmi provoci greață, tu moleculă neînsemnată ce ești!
De ce nu îți dai jos masca arginte ce este de fapt o tinichea fără valoare și îți arăți chipul scrijelit de timp și de vină? Haide, învârte-te în propile tale minciuni și spune că nu este adevărat că ne furi, că ne duci cu bombonica. Da, tu, val de impuritate, ascultă-i pe cei din jur, vei auzi numai blesteme pline de ură ce te vor condamna la închisoare pe viață în apusul vinovăției. Ai grijă, păcătoaso, ai grijă să nu te afunzi și mai tare în pământ decât ești.
Mi se face rău când aud de tine, timpul te urăște, natura de disprețuiește și ceilalți ce și-au dat seama de tine te judecă aspru.
Tu, dragoste oarbă, ți-ai croit un drum mlăștinos, plin de obstacole și acum plătești. Acum plătești dur pentru că ești o pacoste pentru toți, acum, ești singură în această lume mare!

*

Tic-tac-tic-tac, acum te-ai evaporat...
Hâmmm, dragostea-i oarbă...

Lucrarea nr. 2


Virusul existenţei mele


Ai apărut în viaţa mea pe neaşteptate, în momentul în care aveam cel mai puţin nevoie. Ai început simplu, zâmbindu-mi cald în fiecare zi.
Într-o zi am realizat că sunt dependentă de persoana ta, deşi mă răneşti. Mi-ai intrat pe sub piele, tu cunoscând totul despre tine, iar eu nimic despre tine. Eşti virusul existenţei mele, ai devenit o parte din făptura mea. Sunt bolnavă din vina ta. M-ai fermecat pentru a mă părăsi şi m-ai părăsit pentru a te întoarce. Dar şi eu mi-am ales soarta. Nu am încercat niciodată să scap, medicamentele sub forma săruturilor tale sunt prea dulci.
Am vrut să te urăsc, dar ceva dinăuntrul meu suferea de fiecare dată când te vedea trist. Am vrut să mă depărtez de tine, dar deja faci parte din mine. Poate mulţi nici nu te observă, eşti doar o umbră printre atâtea mii, dar pentru mine tu reprezinţi soarele galaxiei mele. Totul se rezumă la o simplă alegere: moartea alături de tine sau viaţa în care tu nu exişti.
Mă doare atât de tare când eşti lângă mine, dar fără durerea asta nu pot trăi. E un cerc atât de dubios, din care nu pot ieşi. Dar nici nu vreau pentru că mi-ai virusat existenţa, dar viaţa mea a devenit perfectă odată cu acest lucru.

Lucrarea nr. 3

Mă gândesc cu disperare la o scăpare, încercând să nu-mi ucid voinţa de viaţă şi încrederea în sine. Îmi zboară mii de nori prin cap, care de care mai întunecaţi şi mai fioroşi, urlând cu furie la mine să le dau drumul. Dar plecaţi! Cine nu vă lasă? Ei îmi urlă că vor creion şi foaie. Eu le ţip în disperare că nu mai suport, nu le pot da drumul. Mă ucide. Mă torturează. Vă rog, plecaţi, le spun din ce în ce mai infectată. Dar ei urlă şi tună şi fulgeră mai tare.

Alunecă visele pe o gheaţă ascuţită. Se lovesc de fulgi fărămiţaţi de gânduri mototolite, zac în pustietatea neagră, apoi sar spre infinitul gri, spre universul alb. Totul e un degrade crunt şi palid, ce păleşte cu trecera timpului. Culorile vieţii se contrazic, viselor. Mai bine staţi frumuşel în negrul negru al pustietăţii. Mă infectaţi cu optimismul vostru. Voi realizaţi că nu veţi ajunge niciodată în albul universal? Sunteţi ratate.

Un fum auriu iese din focul argintiu al peniţei. Şşş, peniţo, nu mai zgâria foaia. O distrugi. O pătezi. O fi literele tale din aur, dar pătezi nevinovăţia foii. Pricepi? Infectezi foaia cu viruşii imaginaţiei. Stai şi taci, peniţă. Aşa cum infectai tu foaia, aşa mă infectau viruşii imaginaţiei pe mine. Pricepi? Nu e fizic, aşa cum infectezi tu. Pe mine mă distrug. Dacă nu tăceai, mă îmbolnăveau şi mai tare. Dar oricum, m-au băgat în boală. Nu mai contează dacă mai ucid şi foaia. Tot una e. Căci foaia asta, pe care o pătezi tu, peniţă, e una cu mine. E rodul nostru, împreună. Singurul lucru ce te distrage din durerea viruşilor e chiar folosirea şi modelarea lor. E dureros, dar cel puţin uiţi. Uiţi că eşti un om, o fiinţă din cerneluri, din peniţe şi din foi. Uiţi că eşti infestat cu viruşi ai imaginaţiei.

Lucrarea nr. 4

Un zâmbet

Voiam doar să fiu lăsată în pace, doar atât şi nimic mai mult. Acesta a fost motivul pentru care am plecat din acel loc. Voiam să îmi aranjez ideile şi sentimentele. Să le pun la loc pe cele folositoare şi să le alung, arunc pe cele care mă răneau. Voiam să îmi fac curăţenie în suflet înainte ca inevitabilul să se întâmple, înainte ca eu să izbucnesc, înainte ca acea stare soră cu nebunia, adică isteria, să pună stăpânire pe mine. Din punctul meu de vedere nu ceream prea mult. Doream doar o clipă de linişte şi calm departe de toate întâmplările prin care am trecut pentru a-mi reveni, gata să mă confrunt cu ceea ce mă aştepta o dată ce mă întorceam în jungla isterică, nebunească de unde scăpasem întreagă. Dar trebuia să îmi dau seama că o asemenea dorinţă era inacceptabilă şi complet inaccesibilă pentru cineva aflat în poziţia mea.
Nici nu îmi amintesc de ce mă dusesem în acel loc dar alesesem să rămân deoarece îndeplinea câteva din cererile mele pentru o locaţie care să mă lase să mă adun. Avusesem pentru o secundă dorinţa de a pleca şi a căuta un alt loc mai sumbru, mai serios, mai potrivit dar pierdusem deja prea mult timp şi îmi era teamă că în curând isteria avea să mă ajungă din urmă dorind să mă înşface în ghearele ei, aşa că am ales să stau.
M-am aşezat pe iarba moale ignorând peisajul feeric din jurul meu, închizându-mi ochii şi concentrându-mă asupra purificării trupului meu. Ceva s-a auzit chiţăind la câţiva paşi depărtare de mine însă am ales să ignor acel sunet. Numai că lucrul ce a scos acele sunete nu s-a dat bătută şi a avansat chiţăind din nou. Mi-am deschis ochii frustrată de acea întrerupere doar ca privirea să îmi cadă pe o veveriţă roşcată cu o coadă ce părea foarte pufoasă. Aceasta se afla doar la doi paşi de mine studiindu-mă curioasă.
- Hmph! Am făcut şi dând cu mâna în direcţia ei am încercat să o alung.
Nu s-a speriat de mişcarea bruscă a mâinii mele ci a înaintat încă puţin mirosind aerul curioasă de parcă nu mă percepea ca un potenţial pericol.” Animal idiot, de ce nu pleci?” mă întreb.
- Pleacă! Am ţipat furioasă sperând că animalul să dispară speriat înainte ca prezenţa sa să mă influenţeze, să mă afecteze, să mă infecteze.
Dar era prea târziu. Îşi plantase deja virusul în inima mea şi de parcă a simţit asta s-a apropiat şi mai mult de mine.
Începusem să pierd lupta cu acel animal atât de drăguţ şi mi-am simţit mâna cum în loc să o înşface şi să îi rupă gâtul a mângâiat-o încet pe cap. Creatura prinzând şi mai mult tupeu la acea atingere uşoare şi urcându-se pe mâna mea se opreşte undeva în dreptul cotului meu. Era atât de drăguţă şi de simpatică nu puteam să mă abţin să nu o admir, nu puteam să opresc virusul netrebnic, nefolositor, crud şi trădător care se strecurase pe furiş în corpul meu şi încet dar sigur cu ajutorul mamiferului se răspândise prin corpul meu.
Acea stare, acel sentiment care nici nu merita să existe nu era altceva decât un virus de cea mai joasă speţă din punctul meu de vedere. Îţi invada trupul ca un virus netrebnic şi nu simţeai nimic la început dar apoi când lumea îţi era mai dragă el te lovea distrugând-o, dărâmând-o. După ce îţi dădea lovitura finală lumea părea mai gri, mai ştearsă, mai depresivă decât înainte. Durerea şi tristeţea te invadau conducându-ţi viaţa iar pesimismul îţi picta în culori sumbre percepţia ta asupra tuturor oamenilor şi întâmplărilor.
- Nu! Am strigat alungând veveriţa de pe mine, aruncând-o departe dar ea doar s-a rostogolit amuzant doar ca să se ridice şi să se uite la mine parcă zâmbindu-mi indulgent.
În acea clipă am pierdut bătălia cu acel virus. Un zâmbet a apărut pe chipul meu şi am început să râd din toată inima simţind cum fericirea îmi pătrundea din nou în corp, în sufletul mei înfigându-se adânc în acesta doar că mai târziu să dispară anihilate de soartă şi să lase în urmă o chestie spartă în mii de bucăţele ce nu putea să se numească suflet.
Fusesem condamnată din prima secundă în care am păşit acolo, dar era prea târziu să mai pot face ceva.
Fericirea, bucuria erau doar nişte viruşi, nişte paraziţi care într-un final te părăseau goniţi de pastila numită soartă şi după plecau lăsându-te vulnerabilă şi terminată incapabilă de a te lupta cu durerea, tristeţea, singurătatea ajungând fie isterică, fie din nou acolo unde a pornit totul adică infectată cu virusul Fericire. Şi manifestarea acelui nenorocit de virus, primul semn după care îţi dădeai seama că erai infestat era un zâmbet. Un afurisit de zâmbet.
- God, how I hate this world!

Lucrarea nr. 5

Metric

Întinse un braţ, apoi celălalt, sorbind cu nesaţ senzaţia placută a forţei rezistive. Câmpul electromagnetic se forma în jurul său, înconjurându-l precum apa unei mari proprii, ridicându-l de la sol câţiva centimetri, doar suficient cât să-i permită să se mişte liber, neîngrădit de nici o forţă exterioară. Formarea sferei dura doar cateva minute, iar pentru Metric – aşa cum îi plăcea să fie cunoscut în diverse cercuri– asta ar fi putut foarte bine fi partea sa preferată din întreaga activitate.
Se lasă pe spate, ridicandu-se uşor spre centrul micului spaţiu antigravitaţional, imaginându-şi că se ridica din adancul apelor tulburi ale oceanului spre lumina zilei. Costumul mulat pe trup, încarcat de cabluri, senzori, receptoare si transmiţătoare îi era la fel de familiar precum propia piele. Vizorul minimalist ce-i acoperea jumătate din faţă nu-i era mai străin decat imaginea propriului nas.
Metric se întinse şi-şi execută pleiada de mişcări de calibrare. Îşi păstră ochii închişi, încă cufundat în senzaţia de imponderabilitate, în îmbrăţişarea rezonanţelor şi a semnalelor din jurul său. Nici un semnal eronat, nici o mişcare greşită, nici un avertisment sonor, totul îi era pe plac şi totul funcţiona cum îşi dorea. Ca întotdeauna.
Zâmbi şi deschise ochii, inspirând adânc. Simţi primul şoc uşor când pătrunse în reţeaua informaţională, pe căi pregătite în lungi luni de exerciţiu. Lumea sa i se întindea la picioare; şi i se întindea desupra capului; şi peste tot în jurul său, un spaţiu al informaţiei pure, ascunse în impulsuri şi maree electrice. Iar Metric se simţi din nou intrus în ultimul refugiu cu adevărat sacru al umanităţii; dar şi stăpân, o zeitate luminoasă şi capricioasă al cărei moment de hrănire sosise.
- Să înceapă distracţia! Rosti către nimeni anume, doarîinca o mică obişnuinţă.
Lănsându-se în adâncurile informaţionale, uită cu totul de trupul său real, devenind organismul informaţional pe care-l exersase de zeci de ori înainte. Simţea cum o membrană subţire i se formase între degete, cum picioarele i se uniseră într-o singură coadă, cum oceanul secret şi luminos îi devenise habitat. Totul dură doar câteva momente.
Trecu fără probleme printre sisteme de protecţie de suprafaţă, aruncă un ochi prin fişiere neprotejate, preluând doar câteva date, nelăsând în urma sa nici o dovadă a trecerii. Nu-l mai interesau de mult pachetele ascunse de pornografie, nici camerele web nepăzite, erau ţinte prea uşoare cu prea puţine răsplăţi.
Primul sistem de protecţie serios fu depăţit cu eleganţă, Metric strecurându-se subtil pe sub aria acestuia de acţiune, evitând privirea focalizată a creaturii. Pătruse în spaţiul corporaţiilor, unde recifurile acestora se întindeau pe fundul oceanului pe cât putea cuprinde cu vederea. Construcţii iregulate sau perfect simetrice, patrulate de protecţii tot mai puternice.
Dar el ştia că imaginea strălucitoare era doar pentru ochii fraierilor şi a începătorilor. Îşi încetini viteza de cum se apropie de fund, lunecând uşor pe lângă clădirile luminoase, atingând baza cu grijă şi atenţie. Găsi în doar câteva momente crăpătura ascunsă sub praful informaţional şi sfârtecă membrana subţire. Acolo, atunci, era tărâmul lui de vânătoare adevarat.
Întunericul îl cuprinse. Simţi iarăşi şocul – sau fiorul poate, niciodată nu era sigur – pătrunderii în acest nou spaţiu, unde se simţi privit de ochi iscoditori. Alunecă abil pe lângă tentacule ce se întindeau în calea sa, simţind acum pericolul real al descoperirii.
Întunericul ascundea tranzacţiile reale, secretele dure ţinute de ochii tuturor...putere. Simţea impulsul nesănătos de a-şi întinde degetele să le atingă, precum orice om simte nevoia de a chinui gaura cariată într-un dinte. Dar ştia de asemenea că erau capcane şi ar fi atras atenţia fiecărei entităţi din bezna ce păzea reţeaua fină.
Într-un singur moment de lăcomie se întinse orbeşte, înşfăcând curentul şi hrănindu-se. Conturi, coduri, nume, date şi schematici industriale, le absori pe toate în doar câteva secunde, alimentâdu-i mai departe dependenţa. Metric se simţea sufocat iar la marginile minţii sale conştiente se aprindeau semnalele de alarmă, deşi nu putea să lase firul să dispară, gândindu-se cu groază la aşa o risipă.
Bezna era sfâşiată de o miriadă de lumini, impulsurile de căutare a marilor bestii. Se defineau contururi apropiindu-se de el, mari monştri marini întizând tentacule şi gheare spre el, cleşti şi colţi, furioşi pentru deranj şi pentru curajul prostesc al intrusului. Acolo, în adâncuri, chiar şi zeii puteau fi ucişi.
Tânărul se eliberă cu greu din vraja sa şi se năpusti spre suprafaţă, indiferent acum la firele ce-l încojurau. Într-un vârtej ascendent seceră cât mai multe, atrăgand atenţia cât mai multor paznici asupra sa, dorind să-şi piardă urma în haos. Se ridică involburat şi agitat şi simţi prezenţele străine, răuvoitoare, înconjurându-l şi apropiindu-se tot mai mult, în cercuri largi, ţinând pasul elegant cu ascensiunea sa.
Se opri brusc şi se lăsă pe spate, spaţiul din faţa sa fiind şfichiuit de o bestie ce-şi îndrepta nepăsătoare ochiul roşu spre el. Alunecă în jurul corpului masiv şi se înălţă mai mult, scăpând prin urechile acului de prinderea unui cleşte, deşi îi simţi acestuia atingerea pe corp.
Se panica şi o ştia. Lumina suprafeţei era o pată incertă deasupra, traversată de siluetele masive ale urmăritorilor săi. Încercă să se ferească de o noua lovitură sosită din adâncuri şi se trezi prins în gura unei creaturi ce părea a fi doar colţi. Era zdrobit şi sfâşiat dar continua să încerce să scape, lovind în gol, scufundându-se cu acestea, lumina incertă de deasupra îndepartându-se moment cu moment.
Simţi gustul metalic al sângelui în gură şi încercă din nou să se smulgă spre suprafaţă. Un moment de relax îi fu suficient să scape şi să se ridice din nou. Spartura se micsora în ciuda vitezei sale, sigilată de programele de mentenanţă acum deplin active.
Întinse un braţ să evadeze în spaţiul ce ştia că va fi sigur deasupra. Ţipă fără glas cât îşi trase şi trupul afară, simţindu-se victorios în ciuda tuturor măsurilor de protecţie împotriva sa. Vru să râdă dar durerea era prea mare şi încă nu era complet în siguranţă.
O tentacula se ridică din negură şi-l înfăşcă de coadă. Un moment de neatenţie, din nou, fu suficient. Se lupta împotriva ei dar nu mai avea puterea şi concentrarea să scape, doar să privească neputincios cum fisura se sigilează.

În exterior, în camera împânzită de cabluri şi unităţi dezafectate, în sfera ce pulsa albăstruie, trupul lui Metric mai zvâcni o singură dată în ceaţa roşiatică ce-l înconjura.