FOTM - Noiembrie - Lucrarile

[Aly]

FOTM – Noiembrie – Votarea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi, 20 noiembrie, până miercuri, 30 noiembrie.

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.


Lucrările

Lucrarea 1

Aripi de plumb

Dacă ar fi să pui o întrebare poate aceea ar fi: “De ce suntem asa?”, “De ce înca mai am aceste sentimente pe care noi le iubim cu sau fără să ne înşelăm <iubire>”, „De ce mai există fericire dacă oricum ştim că tristeţea o să ne doboare?” Dar oare ţi-ai putea răspunde? Eu încerc, caut acolo unde nici eu, nici tu nu ne-am gândi să căutăm, ştiam că acolo o să găsesc, mereu acolo se ascunde ce caut dar, aveam să descopăr cât de curând că nu şi acum, dar oare ce era diferit? Poate frica, poate acele sentimente pe care le negăm poate ele ne despart, iar drumul este aşa de lung, şi nu pot să mă despart de această umbră pe care o numesc <Casă>.

Lumea mea este diferită de iluziile pe care le port în gând, ca un blestem care te poartă în calatoria în care nu cauţi, ci doar găseşti deodată cu şoaptele găseşti timpului, dar apoi?

Îmi aduc aminte de El şi mă cuprinde o tristeţe cumplită, oare se gândeşte o secundă la mine? Suntem sub acelaş cer, dar oare, privim acea-şi stea? Dar sunt doar vise, sunt doar iluzi care vor fi şterse de timp, timpul şterge tot, lasă doar răni adânci şi dureroase.

Dar, deja este prea târziu, acum tot ce rămâne e să stau să privesc cum este să guşti suferinţa, este un joc care se joaca în 2, singura regulă de pe câmpul de lupta este că a 3-a persoană trebuie să moară,dar tu acum eşti cu ea, am devenit a 3-a persoană, iar gândul acesta nu mă lasă să lupt, sunt slabă, sunt doar fantoma unui trecut, care a rătăcit drumul şi a ajuns aici, dar cu ce scop, oricum voi pieri ca un licurici care odata ce şi-a pierdut lumina, îşi gaseşte sfârşitul.

Dar, acest pion şi-a îndeplinit rolul, acum este momentul să dispar uşor în noaptea crudă, îndreptându-mă de un loc pe care numai paşi mei îi ştiu, mă opresc într-un loc atât de sumbru, simplu şi sec, nici tu vegetaţie, nici tu pas de om, oare aici îmi este sfârşitul? Oricum nu mă plâng. Mă întind pe nisipul umed pe care cu câteva secunde îl păşeam, închid ochii şi las sa mi se deruleze precum un film trist întreaga viaţă, pe care mi-o pun în mâiniile cerului, fără vre-un resentiment.

Lucrarea 2

Tată,
Sper că scrisoarea aceasta te va face să înţelegi de ce am făcut un lucru atât de teribil privit prin ochii tăi dar inevitabil pentru mine.
Aş fi ipocrit dacă aş spune că îmi pare rău că-ţi provoc atâta suferinţă.. zâmbesc amar, gândindu-mă la tine, la prostul care te aştepta în fiecare seară şi nu putea adormi până nu te ştia acasă, în siguranţă.
Aşa e mai bine pentru amândoi; mă durea să te văd atât de indiferent, de aproape două decenii simt că trăiesc clandestin şi, încet-încet, nervii-mi au început să cedeze.. Mi-e teamă că aş fi ajuns să te rănesc într-un acces de furie, fără să-mi dau seama. I-am promis mamei că, orice ar fi, te voi respecta întotdeauna; uite-mă - stau ca un laş pe pod, privind nătâng cerul.
Nu ştiu cine sunt, ce sunt şi ce caut aici. Nu ştiu cine eşti şi cui îi scriu biletul ăsta care, probabil, nu va fi citit vreodată. Tot ce ştiu e că am nevoie de el să scap din starea în care mă aflu şi totuşi.. parcă nicicând nu m-am simţit mai bine.
Oricum s-ar fi intâmplat, mai devreme sau mai târziu; refuz să cred, însă, că viaţa mă poate juca pe degete după bunul plac.

PS: Ştiu că nu ţi-a păsat nicodată de mine şi nici nu încerc să îţi reproşez că, timp de 18 ani, am trăit singur, printre străini, chiar dacă dormeam în acelaşi apartament. Vreau doar să-ţi reamintesc că ai avut un fiu care, în ciuda a tot ce a fost supus să îndure, te-a iubit şi probabil încă te va iubi.

Cu dragoste,
al tău Eric.

Lucrarea 3

Simt cum îmi trece timpul.
Vreau să mor.
Vreau să plec. Să nu mă mai întorc.
Vreau să nu mai trebuiască să suport această durere din piept, acest sentiment ce mă omoară.
Vreau să plec cu tine în lume şi să nu ne mai întoarcem niciodată, să trăim în haosul lumii noastre perfecte, să nu ne asculte nimeni şi să fim numai noi doi.
Doar noi doi.
Şi în această lume păcătoasă să ne stingem strânşi în braţe, fără regrete. Să ne iubim la nesfârşit, să trecem în altă lume cât ne ţinem de mână, să nu ne despărţească nimic.
Doar noi doi. Mereu.
Dar acel ' mereu ' nu poate fi un infinit. Nu, pentru că suntem oameni şi sentimentele noastre se sting. Sunt sigură că nu vom apuca acel sfârşit împreună. Mă voi plictisi de tine.
Doar noi doi. Mereu. Sau nu ... ?
Te gândeşti numai la tine, crezi că numai tu eşti universul meu. Dar nu e aşa. Eu simt nevoia unui alt zeu cât tu eşti plecat în căutare de fete pe care să le seduci.
Doar noi doi. Mereu. Sau nu ... ? Pobabil că nu ...
Şi eu nu te voi aştepta cuminte în fiecare seară pe tine. Nu, poate că şi eu aş vrea să plec în lume şi să te las în urmă... Dar te iubesc.
Doar noi doi. Mereu. Sau nu ... ? Pobabil că nu ... Sau da?
Sentimentele mele nu s-au schimbat în aceşti ani ? De ce să se întâmple acum? De ce azi ? De ce aici ? De ce nu mâine? De ce nu acolo ?
Doar noi doi. Mereu. Sau nu ... ? Pobabil că nu ... Sau da? Poate că da...
Trişti plecăm cu toţii din această lume, fără să ne ştim adevărata menire... Dar eu voi pleca cu zâmbetul pe buze. Voi muri ca un erou.
Doar noi doi. Mereu. Sau nu ... ? Pobabil că nu ... Sau da? Poate că da... Nici eu nu mai ştiu.
Ar trebui să te întorci la mine şi în seara asta, dar nu o faci. Sigur, eşti ocupat. Mda, şi eu aş putea fi ocupată. Şi aş putea să nu te mai primesc. Dar nu vreau să mor singură...
Doar noi doi. Mereu. Sau nu ... ? Pobabil că nu ... Sau da? Poate că da... Nici eu nu mai ştiu. Dacă tu ştii, să-mi spui şi mie.

Lucrarea 4

Cioburi de suflet

Sunetul paharului destramat in mii de cioburi pe podea m-a trezit la realitate. Mi-am deschis tematoare ochii umeziti, privind pierduta sticla sfaramata, ce se aseamana izbitor cu inima mea, cu o dorinta apriga de a ma lasa prada visarii din nou. Realitatea e prea cruda. Isi deschide nemiloasa aripile intunecate tragandu-te din lumea ta perfecta si amintindu-ti cat de insignifiant esti aici, intre miliarde de alte suflete, toate aspirand la o viata mareata.
As vrea sa ma misc, dar trupul nu ma asculta, ramanand neclintit. Lacrimi mari continua sa se rostogoleasca pe obrajii-mi trandafirii. Semne ale descumpanirii si fricii legate de viitor, mai sumbru cu fiecare zi ce trece.
Oricat as incerca sa depasesc aceasta stare, negura amintirilor ma inghite din nou si din nou, facandu-ma prizoniera clipelor fericite care nu se vor mai repeta. Fiecare atingere, fiecare soapta tandra, fiecare plimbare sub nesfarsitul cer azuriu… Toate acestea ma bantuie, adancind durerea din piept. Oare cum poate inima mea sa mai bata? Sau, mai bine spus, cum se poate ca un lucru destramat in mii si mii de bucati sa isi continue functionarea, ticaind ca un ceas prafuit intr-o incapere a disperarii?
Intotdeauna mi-am promis ca voi fi puternica, indiferent de situatiile prin care va trebui sa trec. Mi-am format o imagine de luptatoare, dar degeaba. Viata m-a doborat la cea mai mica adiere de vant, purtandu-ma intr-un desert pustiit de cele mai pure sentimente, un loc abandonat intr-un colt al constiintei mele.
E uimitor cum o persoana ce a fost candva doar un strain a devenit intreaga mea lume, visul meu. Dar, din pacate, visul s-a transformat intr-un cosmar. M-am lasat prada tristetii ce m-a acaparat trup si suflet, punand stapanire pe mine si acoperindu-ma cu o mantie cenusie. Tristete… Nu este un cuvant potrivit pentru a-mi descrie starea din clipa in care m-a parasit, uitandu-si toate promisiunile pe care eu, proasta de mine, le-am primit cu entuziasm in naiva-mi fericire.
A reusit sa aduca suflul vietii asupra inimii mele inghetate, ridicandu-ma pe culmile euforiei, facandu-mi sangele sa se zbata in obraji. Privindu-i ochii de ciocolata topita, porneam in cele mai placute calatorii ale vietii, pierzandu-mi sinele in fiinta lui, contopindu-l cu al sau, formand o singura persoana in doua trupuri.
Am refuzat sa cred ca m-a abandonat, ca a plecat nepasator fata de tot trecutul sau, al meu, al nostru… Am continuat sa sper ca intr-o zi am sa-l reintalnesc pe aceeasi banca, asteptandu-ma, luandu-ma in brate si incalzindu-ma protector. Dar, cand am realizat ca nu se va intoarce, ca nu ma voi putea sa ma mai hranesc din realitatea prezentei lui, totul s-a spulberat. M-am prabusit intr-un abis intunecat ce ma stapaneste de atunci, oprindu-ma sa mai zambesc.
Am incercat sa imi revin, sa redevin ce-am fost inainte de plecarea lui. Dar, de fiecare data, puterile ma paraseau si ma prabuseam distrusa intre fotografiile imprastiate pe podea, mai slabita si mai deznadajduita. Si realizam ca nu voi mai putea purta vreodata masca de fericire debordanta de pana acum.
De fiecare data cand inspir mi se pare ca-i simt parfumul. De fiecare data cand ascult tacerea frapanta ce ma inconjoara mi se pare ca-i aud glasul cristalin. De fiecare data cand, intr-o incercare zadarnica de a ma ridica, ma prabusesc, imi pare ca il simt, atenuandu-mi caderea.
Nu pot ramane asa la nesfarsit. Acesta stare... Cand simti ca nu ai pentru ce trai. Cand esti deconectat si vezi totul scufundat in intuneric. Cand nimic nu e bine. Cand te simti ca un nimeni.
Pentru ce sa traiesc? Pentru a-i contempla amintirea cu lacrimi in ochi, dorindu-mi in van sa se intoarca? Nu. Existenta mea nu trebuie sa se rezume la el. Dar se intampla, sunt dependenta de el, de parfumul sau imbatator, de buzele sale sangerii. Clipele trec, durerea din piept devenind mai pronuntata, sagetandu-ma si sfasiindu-mi inima, altarul in care el este prea maritul zeu.

Dar nu incetez sa sper. Pentru ca stiu ca, intr-o zi, vei privi inapoi si vei realiza ce ai facut. Vei realiza ca ma iubesti…

Lucrarea 5

Suferinta, tu, dulce durere…

Venele imi tremura sub infleunta a prea multe cani de cafea aruncate in trupul meu gol, facandu-l sa devina nimic mai mult decat o ruina.
Sunetul clopotului bisericii de dupa colt imi inunda auzul lasandu-ma cu un gust amar. Clipele odata atat de importante au devenit o memorie distructiva, taindu-mi sufletul in rauri negre de sange.
Imi poti auzi cantarile triste?
Imi poti citii sufletul impuns de durere?
Secundele sunt mai dureroase ca niciodata, chipul tau e mai in mine ca oricand. Nu te-am uitat… inca…
Cuvintele isi pierd substanta devenind doar niste insiruiri de litere, nu are sens sa continui, oricum nu ma intelegi…
Simturile par sa ma chinuie, lasandu-ma sa-ti simt mirosul, sa-ti simt pielea tremuranda, sa-ti simt gustul dulceag…
Toamna nu mi-a parut niciodata atat de lunga, ploaia atat de rece, de parca ar cadea cu turturi de gheata pe pielea mea, ranind-o. Nu am fost niciodata mai inchisa in mine, mai inchisa in niste sentimente ce nici macar nu reusesc sa le inteleg. Doar ploaia, niciodata nu m-am mai regasit atat de clar in ea…
Tristetea e in mine sau eu sunt tristetea? Tipa-mi in urechi ca am fost mai mult, dar nu, de fapt am fost mai putin. Mai putin decat as fi putut fi, mai putin decat ai fost tu…

Raneste-ma inca o data, sa nu uit ce-i tristetea, sa nu cad in mrejele fericirii inca o data. Injunghe-ma pe la spate, sa-mi amintesc ca esti aici, langa mine, promitandu-mi ca durerea nu se va sfarsi niciodata…
Nu lasa iubirea sa ma atinga…

Lucrarea 6

Rodul nucleului infernal

Camera mea este străpunsă de obișnuita depresie, pe care corpul meu o elimină cu surâsul unei copile ce străbate lumea încercând să găsească sămânța de curaj ce stă strânsă feroce între dinții fricii. Lovitura aprigă ce îmi străpunge firavul suflet, ce stă înglobat în lacrimi și durere, simte precum crivățul sinistru i-ar strânge bucuria și fericirea, oprind vârtejul de zâmbete să iasă pe scena roșie și plină de trandafiri albi precum haina curată și pură a iubirii. Gândurile sprijinite de platforma dezamăgirii se dilată în capsula tristeții ce captează momentele traumatizate, rupând clipele în care s-au strecurat recunoștința și bucăți mici din sentimente zâmbitoare, care s-au îndreptat spre verdele ochilor săi, emanând o căldură simplă și în același timp concentrată.

Ale mele vene sunt trecute de sângele pătat cu ură și amărăciune, simțind în interiorul firav a corpului meu delicat acea sclipire întunecată. Spirala întortochiată a meleagurilor rămase de orgoliul suprem, omoară traiul în această lume, spărgând haotic sentimentele liniștite ce trec precum adierea celui mai blând vânt peste apa limpede și simțitoare la cuvinte. Grija mea față de oamenii ce au nevoie de susținere și lucruri sprintene de voce spirituală, trezește dezgust, o nemulțumire îndreptată cu tărie spre ființa mea lipsită de curaj, care ar dori să creadă ca nu sunt fiica sa, ci o fată oarecare ce nu știe sa se gândească și la nevoile semenilor.

Această calotă convexă oprește la linia pătată de vasta ură și mândria stropită de gloria nepăsării, câte un stop de lacrimă de mătănii, strigând cu aerul în colțul zgârcirii : "Că fiecare cu norocul său". My father este întruchiparea celui mai mare zmeu, care a reflectat prin întunecimea sufletului său o plasmă de tristețe și amărăciune peste propriul popor. El vrea să țină în al său atribut necurat toate bogățiile sătenilor, să stea pe-a lui tron de aur și să se uite prin oglinda murdărită de caracterul lui mânjit, cum i se ridică prin sudoarea unei zile lungi de muncă asiduo, o statuie din bronzul săpat în lipsa recunoștinței.

He stă sub greutatea urii sale, scufundat în sucul veninos și roșu precum trandafirii de pe cerul cu soarele adormit, stins în cenușa ce se va arunca în apa limpede precum justiția pură. Il a părăsit acesta lume doar cu trupul său înghețat și impur, dar memoria și durerea pricinuită de sămânța întunecată, ce a sădit-o în sufletul meu, și a poporului său, încă mai există și ne strecoară vorbele lui. Cuțitul plin de substanța vitală a căzut din mâna mea acum câteva clipe, atingând podeaua rece ca sufletul înghețat al "demonului".

Prin mine trece un sentiment plăpând, ce nu cred că ar trebui sa se găsească, poate chiar o antiteză a acestuia. O înjunghiere țipătoare apasă cu o presiune atroce inima mea, explodând la o trecere de picătură câte o umbră de durere. Cum s-ar numi ? Ce nume inexplicabil, care să nu poată conține cu exactitate sensul său, a fost ales pentru această lovitură mintală, pe care cunoștința o așează pe farfuria vieții ? Nu știu ce este iubirea, love este cuvântul ce se potrivește cel mai bine, străin în a mea lume, dar cunoscut din filme și alte surse asemănătoare, de puține ori în propria ta realitate. Dar ura ? Poate omul este prea neom ca să poată cunoaște death , he does not know este este sentimentul infernal, doar a găsit niște cuvinte, pe care le folosește ca fiecare răscruce ce îl lovește. Eu l-am urat pe tía

Eu cred că am lăsat să se strecoare un singur intrus prin crăpătura ușii mele: depresia. Trăiesc într-un infern psihologic cutremurător, cutremurele mele spirituale degajându-se la fiecare privire pe care o îndrept spre man care mi-a suflat din gena sa, ARN și ADN. Ochii mei căprui sunt atât de comuni, poate ar trebui să fie aceeași nuanță și eu am 'leziuni craniene' , dar am aceeași ochii ca he... Parcă tot ce văd prin acest iris devine el, nu doar că-i simt prezența la fiecare umbră sau lumina, pur și simplu el este acolo prin ... depresie. Nu vezi prin culoare, ea nu este decât un aspect, o mască ce ascunde o latura biologica, și totuși eu asta trăiesc.

Depresia este cea ce trăiește orice om fără înger, doar o camera cu șase pereți, doi fiind puși de tortura mintală pe care o numești după bunul tău plac. Eu doar sunt aici, doar într-o încăpere obișnuită, simțind ceva... orice... nimic anormal. Eu sunt un copil, ca oricare altul, care și-a omorât TATĂl... De ce am făcut-o ? Oare sunt mai bună ca el ? Nu știu nici cine sunt, că copila lui nu mai sunt de când am simțit ceva pentru semenii mei inferiori. Oare lucrul ce ar trebui să-l întreb este ușor ? Oare are un rost să caut un răspuns ? Oare focul Iadului o să ma devoreze, sau o sa fiu chinuită într-o latura retrasă a Raiului ?

Știu ceva, iar acesta nu este o lecție la fizică sau biologie, știu doar că nu pot să cutreier acestă lume trăind cu această crimă. O bubuitură se aude din nou în mintea mea, un claxon interior mă pune să merg mai departe, dar nu pot, restul lumii trecând pe lângă mine, depășindu-mă ca să poată pășii fără nici o problemă. Simt o furie, dar nu mare, parcă înnebunesc, dar simt că sunt o ființă normală, am depresie și multă durere, dar tot nu sunt destul de ucisă de acestă lume că să mor, nu am putere ca să mă sinucid.

Rup rochia de pe mine și o strâng la piept, cad jos pe podeaua rece având bucata albă cu picături roși în centru... în nucleul depresiei mele.

Lucrarea 7

Cuvinte

“Nu te teme. Sunt aici cu tine, mereu voi fi.”
Ce cuvinte sicere si simple, care totuÅŸi spun atat de multe.
Tu eşti păstrătorul acelor cuvinte, care acum au pătruns adânc inima mea. Şi precum acele cuvinte vei rămâne mereu acolo. Chiar dacă vreodată iţi vei încălca promisiunea eu te voi păstra în sufletul meu pur, pătat acum de singurătate.
Dar am încredere în tine. Tu nu mă vei dezamămagi, de aceea iţi încredintez ţie turpul şi sufletul meu. Pentru că deşi nu ţi-am spus-o incă, eu te iubesc. Nu ştiu de ce, nu cred că voi ştii vreodată. Când ţi-am privit întaia oară acei ochii, aparent reci şi inexpresivi, am ştiut că pot găsi dragoste acolo. Acei ochi albaştri, care mă ademenesc şi acum, îmi par totuşi din ce în ce mai... goi.

Aşa a început minciuna în care trăiesc. Având încredere în tine am distrus tot ce aş fi putut fi: o fată veselă, care te surprinde cu un zâmbet fermecător de fiecare dată când vântul bate, când soarele răsare, când se întamplă ceva.
Tu dintre toţi, de ce mi-ai făcut asta mie? M-ai minţit. Ai spus că pot avea încredere în tine, dar ca toţi ceilalţi m-ai dezamăgit.
De ce m-ai atras în jocul tău erotic? Ştiai că voi suferi, dar nu ţi-a păsat. Şi cel mai dureros lucru la care mă gândesc este că nici nu o să iţi pese vreodata, în timp ce eu voi continua să mă gândesc la tine, să îmi doresc să simt bătăile inimiii tale lângă bătăile inimii mele.



Este o alta seară dint-o altă zi obişnuită a săptămânii. Ca de obicei stau în patul meu mare şi gol, din partea mai umbroasă a camerei. Urechile îmi sunt delectate de muzica pe care o iubesc mai mult decât pe tine. Este o melodie tristă, melancolică, care mă face să mă gândesc la tine. Fiecare vers îmi răneşte sufletul, care acum este sfâşiat de profunzimea cuvintelor dulci.
Simt ceva cald şi umed pe faţa, sunt lacrimi. Citisem acum mult timp într-o carte că “lacrimile sunt cuvinte din inimă ce nu pot fi rostite”. Poate e adevărat. Mereu plâng când îmi amintesc de imaginea chipului tău angelic. Las lacrimile să curgă pe faţa palidă şi inexpresivă, deoarece nu am avut curaj să iţi spun ce simt. Şi incep să respir din ce în ce mai alert. Cât de vulnerabilă pot fi când vine vorba de tine. Şi continui să stau în acel pat cu ochii aţintiţi spre tavan, mă simt atât de vlăguită de viaţă.

E dureros. Dacă m-ai părăsit de ce mi-ai luat şi sufletul? Tot ce mi-a rămas sunt amintirile. Îmi amintesc de noaptea în care mi-ai spus că ai sentimente pentru mine şi ştiu că nu te-am crezut. De ce? Pentru că m-ai minţit de atât de multe ori încat nu mai pot avea încredere în tine sau în oricine altcineva. Dar nu-i nimic, îţi mulţumesc că m-ai învaţat că singura persoană în care mă pot încrede sunt doar eu. Dar şi eu continui să cad în neadevăr deoarece după atâţia ani înca sper că vei reveni.
Mă tot intreb dacă e dragoste ceea ce simt pentru tine sau doar o obsesie. De ce iubesc ceva ce mă răneşte? Probabil sunt masochistă, îmi place să simt durerea provocată şi de simpla ta privire. Când voi înceta să cred că defapt şi tu mă iubeşti? Nu ştiu. Urăsc această stare depresivă pe care doar tu o provoci. Te urăsc pe tine, dar în acelaşi timp te iubesc.

Aş vrea să fi aici, dar nu aş suporta să te am lângă mine şi totuşi să nu te pot avea.

Lucrarea 8

O ultimă speranţă

Speranţă... Un cuvânt atât de profund... Mulţi spun că speranţa moare ultima şi că ea e cea care te ajută să te ţii pe picioare, să nu te prăbuşeşti în cele mai grele momente din viaţă. Dar atunci când nu mai ai cum sa speri, atunci când ştii că toţi cei care odată credeai că vor fi mereu alături de tine te lasă singur în cel mai greu moment, când ştii că toţi s-au întors împotriva ta, ce mai poţi face atunci? Oare mai poţi spera că într-o bună zi totul va reveni la normal? Că lumea va uita şi că totul va fi la fel ca până atunci? În acest moment mă îndoiam că va fi aşa. De fapt, ştiam că lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel. Nu şi după ce acel secret, ţinut ascuns atât de bine în tot acest timp, a ieşit la iveală.
Puteam simţi privirile celor din jur aţintite asupra mea în timp ce mergeam cu paşi lenţi pe străzi. Când îmi îndreptam privirea spre ei se întorceau în altă direcţie prefăcându-se a fi ocupaţi cu ceva anume. Dar asta nu putea să ascundă adevărata lor preocupare. Ştiam mult prea bine că eu eram atracţia principală pentru ei acum. Le puteam zări privirile şi cred că asta mă deranja cel mai mult. Acele priviri. Unele erau pline de ură, unele compătimitoare, pe când altele erau pur şi simplu uimite.
Aş fi vrut ca ei să mă ignore pur şi simplu, dar eram conştientă de faptul că acest lucru nu era posibil. Asta m-a făcut să mă întreb ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost în aceeaşi situaţie ca ei.
Probabil că acelaşi lucru...
Nu ştiam încotro mă purtau paşii, dar în acest moment nu mă interesa acest lucru. Nu era ca şi cum aş fi putut să fug şi să mă ascund undeva. Eram blocată. Rămăsesem fără opţiuni...
La un moment dat am trecut pe lângă un parc. M-am oprit şi am privit în jur. La ora asta era plin de copii care se jucau. Ce fericiţi păreau...
Obişnuiam să vin şi eu aici împreună cu încă câţiva colegi, atunci când terminam orele, şi stăteam pe bănci, discutam şi râdeam pe diverse subiecte. Pe atunci viaţa mea era atât de... obişnuită. Desigur, nu fusese niciodată aşa. Dar, deşi fusesem conştientă întotdeauna de acest lucru, am încercat să fac abstracţie de acest fapt. Să mă prefac că totul nu era nimic mai mult decât un simplu vis. Cât de inutile mi se păreau toate acele eforturi acum... Totul luase sfârşit. Tot ceea ce eu m-am străduit atât de mult să clădesc se prăbuşise...
Cuvântul "prieteni" nu mai avea absolut nicio însemnătate pentru mine acum. Nu mai aveam probabil niciunul în acest moment. Nu încercasem să aflu dacă lor le mai păsa sau nu de mine deoarece aveam motive destul de întemeiate să cred că a doua variantă era cea corectă.
Dar ce mai conta? Oricum mă îndoiam că ar mai putea exista cineva din fosta mea viaţă căruia să-i mai pese de ceea ce se întâmplă cu mine.
Totul mi se părea atât de greşit în acest moment. Nu înţelegeam de ce au trebuit să se întâmple atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. Nici măcar nu apucasem să mă dezmeticesc bine, când mi-am dat seama că toată situaţia se schimbase radical şi că nu mai aveam cum să demonstrez faptul că ei greşesc. În momentul în care am realizat acest lucru am simţit cum tot ceea ce construisem în toţi aceşti ani s-a prăbuţit fără milă la picioarele mele. Iar după aceea nu am mai ştiut ce aş putea să fac. Şi cum tăcerea poate fi considerată a fi un răspuns m-am dat singură de gol. În acel moment am putut vedea cum pe feţele celor din jur au apărut expresii şocate, care încetul cu încetul au devenit reci, inexpresive.
Fără să-mi dau seama ajunsesem în vârful celei mai înalte clădiri din oraş, iar acum mă aflam exact pe margine. Priveam pierdută maşinile de diverse culori ce se perindau pe străzi, fără să le văd cu adevărat.
Am privit înapoi spre uşa pe care o lăsasem deschisă în urma mea. Apoi un chicotit trist mi-a ieşit din gât. Oare chiar sperasem că cineva ar fi putut să vină după mine pentru a încerca să mă oprească? Cât de prostesc mi se părea acest gând... Eram mult prea conşientă de faptul că nimănui nu-i mai păsa.
Nimănui... Am gândit trist.
Un ultim surâs, o ultimă privire, un ultim pas...

Lucrarea 9

Tragism fără tragedie

Îmi fug gândurile printre crăpăturile gresiei ca o duzină de furnici înecate. E galagie, şi singurul care tace e trupul meu. Nu simt nimic sau poate că nu vreau, dar mi-au dispărut demult mâinile ce îmi igienizau creierul. Acum totul e murdar, mucegaiul îmi amăgeşte sinapsele cu născocirile sale despre timp. Şi îl aud, ca un halo mă strânge în propria dimensiune şi deodată mă simt flirtând cu el . Deschid ochii, apa din sticlă e în continuă mişcare, iar aerul părăseşte adâncul, până şi el se înalţă - cât de jos mă mai calci în picioare? Somnul mă oboseşte, mă face mai conştientă de probleme mele decât luciditatea. Nu sufăr, nu îţi strig numele, pentru că atunci când o fac totul există în afară de tine. Tot ce a fost invizibil capătă o claritate atât de persistentă încât îmi hiperbolizeaza dorinţa de a dispărea. De abia atunci îmi doresc să şterg câte puţin, să rup, cum făceai tu, cum rupeai tu. Cum eram noi.
Capul meu pică pe materie, una din cele din jur, pentru că am devenit conştientă de tot ceea ce în jurul meu, doar de noi două am uitat. Prietenia ne-a stricat. Şi poate că uitarea e tot ceea ce a fost si nu va fi, dar ce fac acum, când evoluează? Vreau să plâng, dar ar fi prea clişeic pentru un om să plângă, să iubească, pentru că originalitatea vieţii constă în risipa a tot ceea ce nu vrei. Nu vrei să pari fericit, nu vrei să pari trist, nu vrei să fii un oarecare, dar nici cineva, vrei totuşi să fii totul. E egoism sau remuşcare.
Întuneric. Nu e vorba de întunericul în care toți se așteaptă să pătrund, e doar o stingere generală a tot ce pâlpaie lângă mine. Nu moarte, nu distrugere, doar îndepartare. De unde sa plece senzația asta de angoasă, dacă nu din părerile omului, din remușcări? Strâng în mână infinitul ca pe niște germeni și simt cum îmi pătrunde în văile carnale ale amprentelor. Existența lui mă face conștientă de holocaustul pe care ți l-am îngenunchiat. Simți parfumul? Sângele s-a scurs ca un inflamator peste conștiința mea, iar depresiunea mi-a ascetat interiorul. E putred. Sunt supusă unui carnaj inuman, insidios, imund – ca un embrion într-o eprubetă. Mi-e dor de noi, de simplitatea cu care rezolvam problemele, de țipete, de gelozie. Mi s-au stins beculețele în timpi decadenți, a trecut infinitul, iar sub el stăm amândouă întinse așteptând. Mi-ai zâmbit și ai întins mâna către a mea. Ai vrea să știi de ce sunt rănită , pentru că momentul ți se pare un gag artistic. Totul mă raneşte pentru că în sinea mea te-am apreciat atât de mult, încât am uitat ce nu am apreciat. Am amorţit şi mă ridic. Noapte bună.

Lucrarea 10

Suflet devorat

Inima îmi batea aşa de rar încât dădea impresia că nu mai am mult de trăit. Poate aşa era. Poate aveam să părăsesc această lume rece, plină de ură şi înşelăciune. Eram cu un picior în gropă şi asta din cauză că am crezut fiecare şoaptă de iubire, fiecare sărut şi atingere. Am fost o proastă.
Aerul pe care îl inspiram mi se părea toxic. Aveam impresia că mă sufoc. Tebuia să ies, să ma purific, dar corpul era prea greu pentru a-l ridica din acest colţ întunecat a camerei mele. M-am ascuns într-un punct retras, ferindu-mă de privirile lor mustrătoare.
Sufletul era pătruns de mici ace otrăvite, iar cu fiecare înţepătură o altă picătură roşie se scurgea în gaura neagră în care mă aflam formându-se un ocean ce în curând avea să ma înghită.
La fiecare picătură mici unde se formau ameţindu-mă. Totul se auzea cu ecou şi era aşa de enervant. Mă zgâria pe creier, dar nu puteam face nimic să opresc asta.
Cum am ajuns aşa? Cum a putut să-şi bată joc de sufletul unei fete?
E un montru, un canibal.
Şi-a jucat rolul perfect. Nu am reuşit să descoper această latură, defapt nici prin cap nu mi-a trecut că ar avea acele intenţii criminale. A reuşit. A obţinut prada. Acum sper că e fericit. Să se înnece cu inima ce mi-a luat-o odată cu plecarea lui.

O mie de gânduri îmi brăzdau mintea, iar pentru fiecare, o lacrimă fierbinte se scurgea pe obraz, arzându-l. Tot ce vedeam era parchetul maro închis, dar nu el era ţinta mea. Priveam spre el, dar nu-l vedeam. Cu fiecare suspins, unghiile îmi străpungeau palma, îmi strângeam genunchii tot mai aproape de piept, strivindu-mă intenţionat.
Doream să mor. Să părăsesc această lume, să zbor în înaltul cerului. Să simt aerul fluturându-mi părul, dar nu va fi aşa. Nu pot atinge acest apogeu. Nu îmi este frică să o fac, nu am nici cea mai mică reţinere, însă nu mă duc unde vreau eu. Iadul mă va astepta. Demonul, ce conduce acea zonă fierbinte, mă va întâmpina cu braţele deschise, apoi va începe să se hrănească cu sufletul meu, îşi va satisface toate poftele şi îl voi ajuta să devină şi mai puternic. Poate e mai bine aşa. Poate scap de tot.

Da... asta e.
Cu greu îmi ridic trupul şi încep a mă bălăngăni până la baie. Un chip trist apare în oglindă. Totul e asa... asa sec. Fără nici un strop de viaţă. Mă simt folosită şi murdară.
Nu mai am nici un chef de viaţă. Toţi îmi zic că e timpul să uit şi să trec peste, că viaţa merge înainte. Dar ei nu pricep. Nu pricep că eu nu mai am forţa de a înfrunta ziua de mâine, nu mai pot să mă ridic.
Şi când mă gândesc că acum trei zile zburdam ca o capră prin parc. Nici să zâmbesc nu mai am forţă. Sunt doar o fantomă printre aceşti muritori ce îşi trăiesc viaţa mizerabilă. Sub acele feţe blânde se ascund mici demoni şi tu îi crezi. Patetic.
Când mă gândesc că aşa am fost şi eu, dar acum am văzut adevărata faţa a lumii şi nu e deloc plăcută. Sunt doar un trup trecător. Nu am suflet, a fost devorat cu cea mai mare plăcere.
Îmi întind mâna şi dau drumul apei reci să curgă în cadă. Încă o privire asupra creaturi ce se află în faţa oglinzii mai arunc, şi după privesc apa transparentă ce parcă mă trage cu lanţuri la ea. Nu am nici cea mai mica forţă pentru a mă opune.
Îmi cufund corpul în valurile reci. Mă las la fund fără nici o reţinere. Să mă înnec e aşa plăcut, parcă totul se desparte de mine. Totul dispare.
Toate toxinele ies din corpul meu întunecând apa. Cu întunericul, cu demonul din Iad voi fi de acum în colo. Trupul mi l-am vândut şi totul s-a încheiat.
Ultimul ochi aruncat în această lume, ultima gură de aer din această dimensiune si... stop...

Lucrarea 11

Valar morghulis

The rhythmic water dripping of the tap, echoed through the hollow gloom of the windowless cell he had mockingly called his penthouse suite. He shuddered as rats scurried by, touching his cold toes, their red eyes like beads glistening through holes in the wall that could fit a small child easily. Sleepless nights had led him to notice that the amount of creatures that inhabited the place outnumbered him by far, as many as you could expect from an underground shelter in the sewers of a metropolis, and a few more besides. The scrabbling of the rodents faded in the background of his senses, as the boy stared blankly at the nearby wall, wondering when his body will give up the fight for survival.

Quentin had been no more than fifteen when the war broke out in the North, the city he lived in, the first to be subjected to the rebellion. In the confusion and fear, running away from the path of falling bombs he had separated himself from his family, made to hide in the murky depths, to feed on anything he could catch and kill, from rats to cats, reduced to worms when anything else lacked. His face was gaunt, drawn, with hollows under his pale blue eyes and paper like skin; sweat and grease had stuck strands of his long, flax-colored hair to his forehead making his appearance a shade of what it had been, his beauty long spent and lost under layers of grime. The boy was dressed in torn, filthy rags that barely covered his body, leaving it an easy prey for the harsh damp cold that swept at night. He was shivering uncontrollably as he rocked back and forth, engulfed in desperation, frozen, afraid, hungry and terribly lonely. The last human being he had seen was a girl about half his age, her body bloated and disfigured from floating dead in the canal waters for more than a week. He had screamed at the horrific sight of her, breaking into a run back to his bleak, yet safe corner, afraid that the dead might come walking for revenge on the living.

The faces of the people he had loved, swam in front of his eyes, the faint recollection of their smiles giving him nightmares, until he was unable to sleep anymore. Yet, even so, it ripped him apart on the inside, not knowing whether they still lived or they had perished just like the little girl he had come upon, her decomposing face being slowly eaten by red worms, the jelly of her eyes having been chewed by the rats. In the first few days he had lived with the hope of finding his family again, of everything being just a horrible dream he hadn’t been able to wake up from, but now he had lost faith in that. He no longer wished to fight, he wanted to give in, no hope of living remained in that thin and anorexic husk his younger brother used to call “Q” in his jests. He had stopped going above and the thought of dead bodies and a ruined city had vanquished all the craving for warmth and sunlight on his skin. He couldn’t bear the idea of discovering a loved one cold under the rubble of a ruined metropolis, nor the sound of guns. Death he could bare, he wasn’t afraid of it and he had come to embrace it. He lay still, barely breathing, waiting for the eternal kiss of darkness.

[Aly]

Dacă nu votează nimeni in următoarele 7 - șapte - zile eu vă voi opri concursul.

[CyBeR]

Bun, ia sa incepem sa citim si sa comentam. Le iau la rand si updatez postarea pe masura ce citesc si comentez.

La final voi zice unde merge votul meu, ca nu ma apuc sa dau note.

1. Aripi de plumb
Frazele din primul paragraf nu au aproape nici un sens. Pe de o parte fiindca nu au nici un sens, pe de alta parte deoarece exista acolo o fraza care atunci cand am citit-o cu voce tare m-a lasat suierand pe la final ca nu mai aveam aer sa continui.
Greseli gramaticale in continuare, un "acea-si" in loc de "aceasi".
Fraze greoaie si dificile, fara nici un fel de curgere, scrise in sensul ca "suna bine asa".
Cum poti sa privesti cum gusti suferinta?
Paragraful 4, citit cu voce tare, m-a lasat sunand ca un gremlin la final.

Gramatica...cam ioc.
Structura frazei...cam ioc.
Idee si stil...meh.
Ce strica absolut totul e faptul ca frazele sunt structurate atat de oribil incat orice incearca sa transmita autoarea (evident ca-i o autoare, e o perspectiva feminina in text) se pierde efectiv in torentul de cuvinte care nu se leaga in fraze coerente. Genul asta de lucrare, flux de constiinta sau cum ii zice, ar functiona bine daca chiar am putea patrunde in mintea celei ce scrie. Dar asta e imposibil datorita faptului ca-i scris atat de slab.

2. Scrisoare pentru tata
M-am oprit de cateva ori din citit si am reluat, doar fiindca m-am plictisit. Chiar si a doua lucrare din concurs sufera de aceasi problema ca si prima: nu poate realiza o legatura cu cititorul de nici un fel.
Tata abuziv? Neclar.
Tata absent? Neclar.
Tata neafectiv? Neclar.
Personajul e confuz (atat el cat si felul sau de prezentare) deoarece nu se intelege deloc care e problema pana la urma.
Daca e depresie...de ce e depresie si cum a pornit?
Personajul e incredibil de neinteresant in "biletelul" asta.

3. Depresie

"Desparteasca" nu e corect gramatical.
"Te voi astepta cuminte pe tine", din nou e incorect.
Am mai vazut niste chestii care nu mi-au placut, dar nu le-am mai documentat ca pe undeva pe parcurs am pierdut firul.
Structura asta cu nspe mii de intrebari e putin zis obositoare. Mai ales ca undeva pe la jumate lucrurile inceteaza sa mai aiba vreun sens. Schimbarea la 180 de grade a atitudinii naratoarei m-a cam lovit ca imatura si oarecum prosteasca. Nu profunda, nu iubitoare, doar...copilaroasa, ca cineva careia i s-a descris conceptul de iubire si apoi a pornit de acolo.
Imi pare rau, sentimentul de depresie din asta...inexistent.
Structura...obositoare.

4. Cioburi de suflet

Putea fi deschis textul cu o comparatie mai cliche de atat?
Tehnic...mai bine decat cele de pana acum. Dar ca idee e tot cliche si plictisitor, personajul tot nu-mi inspira nimic decat sentimente adolescentine nerealizate calumea. Un personaj care nu inspira nimic cititorilor decat o puternica senzatie de Mary Sue nu e un personaj despre care eu as vrea sa stiu mai multe.
Obositor si am scrasnit din dinti in principal. Un pic mai multa atentie la sentimentele exprimate si treaba putea fi mult mai in regula.

5. Suferinta, tu, dulce durere...

Cani de cafea aruncate in trupul gol? Hmmm, asta suna mai degraba ca si cum cineva ar fi dezbracat personajul, l-ar fi pus sa alerge si apoi ar fi aruncat cu cani de cafea in el. Ma rog.
Sunetul inunda auzul si lasa un gust amar? Personajul bea cu urechile.
Tain sufletul in rauri de sange? Mai, impresionanta treaba. Nu doar ca e taiat, dar e de-a dreptul lichefiat.
Nu are sens sa continui, oricum nu intelegi? Foarte corect aici, dar eu continui, ma amuz.
Eu sunt tristetea? I am terror, I am the night, I AM BATMAN!

Un exemplu bun de chestii scrise in dorinta de a suna bine, fara nici o logica interna. Macar a fost amuzant pana acum, dar nu a starnit in mine nimic despre depresie. Doar "insiruiri de cuvinte fara noima".

6. Rodul nucleului infernal

Titlul promite pana acum.
Prima fraza...au, ce exprimare.
Fraza doi...nu exista legatura intre propozitii si la final nu zice cam nimic.
Primul paragraf e dureros. Cam vad deja unde merge asta.
Paragraful doi e la fel de dureros. Logica lipseste.
Paragraful trei: babbling (ca aparent e misto sa bagi un cuvant in engleza de-a moaca).
Ca sa nu ma torturez singur scriind despre fiecare chestie, trebuie doar mentionat ca nu poti cadea sus.

Am inteles cateva dintre "smecheriile" de aici. Felul in care se folosea o limba straina pentru a vorbi despre acel tata, si alte cateva chestiute de genul asta care nu pot zice ca m-au prea dat pe spate. Dar textul in sine e o aglomeratie de idei care nu se leaga intre ele in mare parte a timpului, fraze care sunt saturate efectiv de adjective si adverbe care nu au iarasi logica. Si cel mai grav e ca unele fraze incep si apoi se pierd pe drum in loc sa ajunga intr-un punct in care sa fie ceva coerent.

Next.

7. Cuvinte

Din start e cliche si obositor...adolescentin mai degraba. Sunt tentat sa sar mai departe.
Nu exista ALT subiect de depresie in afara de "M-a parasit iubitul/iubita." sau "Tata e naspa cu mine"?
Joc erotic? Pariu ca nu se dezvolta nimic in directia asta?

Da, nu s-a dezvoltat.

Text obositor, cliche, neinteresant. Mai departe.

8. O ultima speranta

Pariu ca-i iar despre cineva parasit?
Mai original, prieteni in loc de iubiti.

N-am inteles mai nimic din asta. Aceasi chestie, lipsa de atmosfera si cugetari "profunde" asupra sensului vietii si cat de grele sunt problemele adolescentei.

Si eu am fost un smiorcait in adolescenta, da macar am avut decenta sa-mi dau seama ca problemele adolescentei sunt praf in ochi in cel mai rau caz. Mi-a trebuit o palma si a fost suficient.

PREA MULTE "LUCRARI" DESPRE ADOLESCENTA SI PROBLEME INCHIPUITE!
Cand scrii despre depresie nu te poti astepta ca cineva sa ia in serios niste chestii care in lumea reala au la fel de multa gravitate ca un picior dat in tocul usii. Da, bine, mori ca a plecat nu stiu care si nu stiu cine, dar nu-i finalul lumii. Daca vrei sa descrii asa o depresie nu pornesti ca "OH WOEST ME!". Fiti originali, fiti creativi, alegeti un unghi NOU din care sa vorbesti despre asta, sa o faci captivanta, sa o faci un personaj, o idee, un concept. Nu sa arunci o voma pe pixeli despre personaje Mary Sue care n-au nici un fel de adancime, nu au nici un fel de coerenta si apoi sa te astepti ca cuiva sa-i pese.

Bacovia este cel mai bun exemplu. Omul a scris atat de multe chestii in care a transformat depresia intr-un element atat de frumos si de cuprinzator incat ar trebui sa fie rusine ca nu luati un minim de exemplu.

VAI VAI VAI, Iubitu' a plecat si mi-a rupt inima.
VOR FI ALTII!
Tata e naspa cu mine!
VAI VAI VAI, saracutul, nu primeste atentie.

Poate sunt eu cinic, dar chestiile astea sunt exercitii de creativitate. Fiti creativi, dar nu fiti lab... auto-indulgenti, ca sa nu zic altceva. Vorbiti despre ce cunoasteti inainte de orice, nu incercati sa romantizati, sa falsificati.
Sunteti deprimati? Descrieti cum va simtiti, explorati acel sentiment, gasiti-i un mod de a-l scoate pe hartie in asa fel incat sa nu fie doar o boceala obosita care nu va serveste creativ la nimic.

Ma rog...NEXT!

9. Tragism fara tragedie

Trupul daca tace esti mort.
Merge. Sa zicem. Un uz un pic mai creativ a subiectului depresiei, dar iarasi acelasi subiect obosit pe care se aplica. Vai, parasire, si vai, dor de noi.
Scris decent, dar nu are muscatura, nu are pasiune in el, nu face nimic.
Cum zicea un personaj din Brave new world (cititi-o, se merita): "Cum pot eu scrie cu adevarat ceva important, cand sunt atat de limitat de ustensilele ce-mi sunt date? " (parafrazez...se prinde ce poate).

NEXT!

10. Suflet devorat

Da, asta n-o sa ma enerveze...

Si incepem din prima cu gandurile despre lume si calitatea oamenilor din ea. Grozaaaav.
Pierdere romantica. Ce ziceam mai sus?
Toate personajele asta au o problema cu conceptia altora. Ce ii tot freaca grija de ceilalti eu nu-mi dau seama.
Sange sange sange sange sange sange sange sange sange sange. Na-va, ajunga-va cu sangele.
V-ati vorbit intre voi, nu-i asa? Prea seamana totul.

Plictisitor, la fel ca restul, nici o idee originala in tot textul.
NEXT!

11. Valar morghulis

E ULTIMAAAAAAAAAA!
Si e in engleza. Ia sa vedem.

Pai, in sfarsit ceva mai decent ca sa zic asa.
De ce mai decent?
In primul rand, personajul e umanizat. Naratiune la persoana a treia care chiar reuseste, in spatiu mic, sa arate ce e cu personajul respectiv. Nu ne e bagat pe gat ce are ala, nu ne e insultata inteligenta fiind fortati sa ingeram monologuri interminabile despre tristete si nu stiu ce.
Nu, personajul e deprimat fiindca viata lui e de rahat, literalmente.
Sunt neplaceri in ceea ce tine de text. Virgule lipse, cateva descrieri cam date-n vale, da pot trece peste in virtutea faptului ca macar a incercat ceva mai original decat restul. Si originalitatea face totul cand tematica e despre un sentiment.


Votul meu final merge la lucrarea cu numarul 11. Mai usor de digerat decat toate celelalte la un loc, si mult mai multa creativitatea aratata fata de restul.
Nu a fost o tema complicata zic eu, dar e pacat ca s-au irosit oportunitatile pentru chestii mai interesante.

Va recomand cu cea mai mare caldura sa cititi Raw Material de A.S. Byatt, cuprinsa in antologia The little black book of stories. Ati putea invata ceva despre creativitate.

[Aly]

Pe bune? Doar un singur comentariu? >.> Okay...