FOTM - Septembrie - Lucrarile

[Unia]

FOTM – August – Votarea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi, 26 septembrie, până duminica, 2 octombrie.

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.


Lucrările

Lucrarea 1

Suflete Pierdute

Privesc spre cer şi mă întreb unde am greşit. Dar am greşit peste tot. Acum, în acest moment, parcă şi vorbele mamei care mă certau mi se păreau dulci. Acum, în acest moment, parcă şi mâinile tatei care mă băteau mi se păreau suave. Acum, în acest moment, parcă şi vocile profesorilor care mă atenţionau mi se păreau line. Dar nu i-am ascultat. Nici pe mamă care mă certa din cauza drumurilor mele care, în loc să ducă spre şcoală, se îndreptau spre portul vechi şi sumbru în căutarea unei comori care să ne salveze de la sărăcie. Nici pe tata, care mă bătea crunt, neavând altă soluţie datorită încăpăţânării mele de a ignorao pe mama. Nici pe bieţii profesori care încercau doar să îmi îndrepte drumurile spre şcoală, ca eu să nu mai fiu bătută sau certată acasă, dar mai presus de toate, ca să nu păţesc ceea ce, până la urmă, am păţit.

Eu eram o fată obişnuită. Toată lumea mă striga Liz, toată lumea mă tachina cu Lizzi, iar ambii mei parini mă strigau pe numele întreg când erau nervoşi: Elizabeth Julie Finn. Am iubit din totdeauna marea. Nu puteam, pur şi simplu, nu puteam să nu mă gândesc la valurile care mă făceau să mă simt vie. Nu puteam să mă gândesc la marea care se spărgea în mii de cristale, lovindu-se de stânci. Iubeam felul în care oceanele înghiţeau din plin mingea aurie de foc care lumina pe tot parcursul zile şi, de asemenea, iubeam felul în care cerul arunca tente de culoare, pătându-se astfel de pulbere atât albastre şi movalii cât şi sângerii şi rozalii. Însuşi tata mă luase pe mare, când aveam frageda vârstă de patru ani. De atunci am prins drag de mare, am început să prind drag de tot ce ţine de apa.

Fericirea familiei noastre nu a durat mult. Am fost obligaţi să ne mutăm din minunatul oraş McClaw în săracul oraş Ronny Falls, un oraş cu un port mic şi închis de sute de ani, pe lângă cele grandioase şi supra dotate din McClaw. N-am mai putut naviga, însă dorul de mare şi dorul de ceea ce mă făcea să fiu eu, Liz, fata cu ochii din mări. Însă, uneori, îmi doresc ca acest dor să nu fi existat niciodată. Aici, în Ronny Falls nu erau decât două şcoli pricăjite. Oamenii nu stăteau în blocuri sau vile, aşa cum făcusem noi în McClaw, ci în cabane provizorii. În McClaw, cel mai ciudat lucru era să fi prinsă pe stradă fără o poşetă Cory's, dar în Ronny Falls cel mai ciudat şi cel mai periculor lucru însemna să te duci în portul oraşului.

Toată lumea se speria numai auzind simplul cuvânt. Femeile îşi ţineau copiii mai mult în casă decât afară, iar bărbaţii se duceau la templu, singura clădire majestoasa din oraş, se dezbrăcau şi se îmbăiau în apa sfinţită pentru ca Dumnezeu să le dăruiască puterea de a-şi proteja familia de el. De spiritul ce îi ameninţă.

Când eram mică am auzit tot felul de poveşti care m-au speriat cu adevărat, dar care nu m-au oprit să vizitez portul. Cu secole în urmă, se zvoneşte că un echipaj de piraţi a ancorat pe pământurile lor. Au început să pună stăpânire pe întregul oraş şi l-au numit Ronny Falls, după iubita căpitanului aleasă chiar din acel orăşel.

Căpitanul Joe The Baker, cum era poreclit, ironic, datorită foamei sale şi lipsei de cunoştinţe în ceea ce privea gătitul, era un nume de speriat. Lumea devenea din ce în ce mai săracă odată cu venirea echipajului de piraţi. Până şi subordonaţii căpitanului au început să moară de foame, pe capete, doar ca să-i menţină în formă poftele căpitanului Joe. Dar, într-o zi, lumea a rămas fără mâncare, în aşteptarea morţii, cu lumânarea pe piept. Dar căpitanul nu s-a oprit şi din cauza foametei sale a început să sfâşie oamenii încă vii şi să devoreze din ei ca un animal sălbatic. Iubita căpitanului, Ronny, nu a acceptat aşa ceva şi a decis să se despartă de el. Din cauza supărării, Joe The Baker a dat poruncă singurilor slujitori supuşi în viaţă pe care îi mai avea să îi facă felul fostei sale muze de linişte şi pace în care îşi găsise dragostea. Când era pe cale să scape, a fost prinsă şi i s-a făcut felul. Se zvoneşte că Joe a murit innecandu-se chiar cu o bucată din inima fetei iar acum Joe The Baker îi caută sufletul reîncarnat al iubitei sale printre oamenii care îl văd pe puntea minunatei corăbii Falls. Se spune că acesta intră întru ei şi le înghite inimile căutând să se răzbune din nou şi din nou, fără să ştie care este exact cea a fostei sale iubite, lăsând sufletele goale şi pierdute să umble prin lume fără vreun scop anume.

Asta eram eu acum. Nu voi uita niciodată ziua în care i-am văzut ochii roşii şi plini de ură şi mânie ai căpitanului care mă priveau profund din corpul său de un alb transparent, abea vizibil. Acum eu sunt la fel de albă, precum era el. Acum ochii mei albaştrii sunt la fel de roşii ca ai lui. Acum eu însumi sunt un spirit ce caută în lume, dar nu răzbunare ci doar un scop pentru care să rămân şi să sper, pentru că nu voi mai avea niciodată şansa să dau timpul înapoi, să o văd pe mama sau pe tata şi să-i ascult. Iar asta doare, probabil la fel de mult ca sufletul pierdut al căpitanului care nu va avea linişte.

Niciodată

---

Lucrarea 2

Vânt albastru

Căpitanul

Vedeam apa cum se aduna deasupra mea, în straturi reci și cețoase. Ca și întoarcerea unei clepsidre, atunci aveam impresia că mă ridicam. Mă ridicam spre fundul mării.

Fusesem prima ancoră a vasului. Urma să mai vină și alții după mine, dar eu întotdeauna urma să rămân primul. Și având această poziție, mi-am asumat titlul de căpitan. Nu, nu acel bătrân bărbos care bate puntea cu picioarele și îi strigă vântului cuvinte parfumate cu nesimțire, ci cel adevărat. Cel care devedea unul cu corabia.

Chiar și de acolo, de deasupra tuturor, în mare, tot o consideram cea mai frumoasă. Doamna mea, mirosind a scoici și soare. Soarele! Cu greu îi mai puteam simți căldura și, vrând să-mi îndrept mâinile spre el, am văzut că nu le mai puteam mișca. O clipă am rămas cu ochii deschiși în apa tulbure și cu gura la fel, fără să simt nimic. Dar urma imediat a doua clipă. Nerozii! La ce bun să legi un om pe care oricum aveai să îl arunci în mijlocul oceanului? Le era frică să nu se prindă el primul de catarg?

Continuam să alunec, văzând sfere albe, împraștiate în jurul meu. Cumva, eu știam că, dacă aș fi putut încăpea într-una din ele, viața mi-ar fi fost garantată. Am uitat gândul când, văzând una de mai aproape, mi-am dat seama că aceasta nu era mai mare decât un fir de nisip. Ce nenorocire! Noul căpitan urma să moară.

*

Apoi am ajuns la fund – cerul – și eram doar eu și buruienile marine. Uitând de sfoară, aveam impresia că fusesem înlănțuit mult, mult timp. Aproape de dinainte de a ajunge pe navă. Un matelot obișnuia să spună că un bărbat însurat este ca și legat de mâini și de picioare, așadar – cine știe? – poate avea dreptate. Buna, dulcea mea soție de acasă, parcă avea al treilea copil când am plecat. Norocul ei, nu se știe ce putea păți dacă mă întorceam și îl găseam pe al patrulea.

Nu mă mira absența peștilor. Desigur, doamna mea îi prinsese deja pe toți, de când am fost aruncat. Ce n-aș fi dat să mă trezesc în pânzele ei de pescuit! Aș fi fost cuminte ca un prunc, în timp ce așteptam să mi se scoată măruntaiele.

Eram înconjurat de cer și eram avid să simt bătăi de inimi lângă mine. Un puls cald sau rece, nu unul slab ca al plantelor acelea. Ceva îmi spunea că sufletul mi se îndepărta de corp, dar eu nu puteam să-l văd. Și-am început să-l strig, privind doar în față, convins că altfel nu m-aș fi putut întoarce. Dar nu s-a găsit niciun sunet pentru mine.

Parcă apa a vibrat până la suprafață, dar fără niciun glas. Eram mut și neajutorat, iar doamna mea nu mă mai putea găsi. Defapt, nici nu-i mai vedeam umbra venind spre mine. Nu mai simțeam valurile ce trebuia să se spargă de lemnu-i umed, plin de sare și atunci mi-am dat seama că era mai departe de mine ca oricând. Atât de îndepărtată, încât nu m-ar fi recunoscut dacă ar fi trecut pe lângă mine.

Și brusc nu am mai fost un biet om așteptând să moară. M-am simțit gol, ca și cum ajunsesem în mare cu luni în urmă. Am trecut din mușchi în câine de mare, apoi iar în mine și mi-am deschis ochii. Nu mai conta, vedeam același peisaj, de îndată ce lumina albă îmi pierea din față. Obișnuia să mă orbească, chiar și pe mal, într-un curs rar, aproape ciclic.

Brutarul

Înainte să ajung pe vas, eram tatăl a trei copii. Drumul era cel mai mare dintre ei, căruia i-am uitat și vârsta. Speranța, singura mea fată, cea pe care o iubeam mai mult decât credeam că pot, dar care, prin privirea ei blândă, mă ținea la distanță. Iar cel din urmă, care s-a născut chiar în ziua în care urma să plec pe mare, un pui alb și galben, care aveam impresia că arăta hidos pentru toți ceilalți, mai puțin pentru mine. Era cel de care nu urma să aibă nevoie nimeni, cel fără nume.

Iar înainte să devin tată, eram fiul mamei mele. Unul dintre mulții, dar singurul care rămăsese să o ajute în brutărie. Uram uleiul, uram făina, dar îmi plăcea munca și, mințindu-mă cu laudele mamei mele, am hotărât să păstrez afacerea. Ea a murit cândva, după aceea, deși nu îmi puteam aduce aminte.

Din ”fiul brutăresei” am ajuns Joe. Când mă trezeam dimineața și simțeam mirosul de pește al portului, săream scările casei și începeam produsele. Prima era pâinea, căci ea avea cea mai mare putere asupra duhorii, apoi, având-o pe ea la bază, începeam plăcintele. O jumătate de zi carne, o jumătate de zi pere. Organizarea era una dintre atribuțiile dobândite de la mama, pe care le-am uitat când am devenit tată.

*

Am uitat și acum, căci apele s-au mișcat, aproape cu zgomot de fiare, de fier lovit cu fier. Mi-au dat o senzație nouă, dar nici acum nu știu dacă era de rece sau de cald. Stăteam cu picioarele legate în față și cu mâinile imobile la spate, în timp ce ascultam șoapte venind dinspre curenți.

Un vânt albastru a adus o ființă vie lângă mine. Avea picioarele legate, ca și mine, dar atât de bine strânse încât deveniseră unul singur. Avea păr lung și galben și aveam impresia că îmi era cunoscută. Mamă, soție, soră. Lumina venea din nou, de undeva, de departe, dar ea s-a apropiat și a oprit-o. Avea aceeași față, dar acum îmi trezea spaimă.

Și da, în acea clipă, eu, cel care a rezistat douăzeci de ani într-o magazie de pâine, optsprezece sau alții într-o cutie de piatră și șase lui pe puntea celui mai frumos vas, urma să mor. Eu, omul, bărbatul, căpitanul ”Joe the Baker”, urma să mor. De mâna unei sirene albe. Și-a arătat colții și mi-a zis:

- Joe, e timpul să îți iei pastilele.

[Addeh]

Bun; vin cu un vot şi desigur, încep prin a comenta fiecare lucrare în parte. Firstly, sunt puţin dezamăgită că avem doar doi participanţi - ehh, probabil începerea şcolii vă 'răpeşte' din timp.

Lucrarea 1 - Suflete Pierdute

În primul rând, nu văd rostul scrierii majusculei la al doilea cuvânt

Suflete Pierdute

--> probabil ai dorit să evidenţiezi acel "pierdut" - o idee bună, însă consider că te puteai axa mai mult pe sentimentele din text . Ajung imediat şi acolo.

GreÅŸeli :
de a ignorao - de a ignora-o
parini - părinţi
din totdeauna - dintotdeauna
zile - zilei

Am fost obligaţi să ne mutăm din minunatul oraş McClaw în săracul oraş Ronny Falls, un oraş cu un port mic şi închis de sute de ani

# Se observă clar că ai repetat într-o singură frază substantivul "oraş" - mai multă atenţie pe viitor.
periculor - periculos
a fost prinsă şi i s-a făcut felul - nu mi-a plăcut DELOC cum ai folosit acolo 'i s-a făcut felul'; nu ştiu, sună prea banal şi pueril după părerea-mi . Ai fi putut înlocui cu ceva asemănător precum 'a fost prinsă şi răpusă de către acesta' .

Okay, m-au cam deranjat repetiţiile de la nivelul textului, în special acel "nici" şi "acum" - ah şi să nu uităm de "oraşul", acest cuvânt l-am mai observat mai peste tot.
Anyway, revenind la tema propriu-zisă.
Povestea mi s-a părut intersantă, mai ales legenda Căpitanului Joe The Baker. Hmm, să înţeleg că eşti o persoană pasionată de astfel de cărţi ? Pentru că ai povestit totul prea pe larg; mai concret, tu te-ai bazat pe această legendă cu piraţi şi ai scris prea puţin despre sentimentele personajului principal. Chiar tu iei parte într-un fel la întâmplările relatate în lucrare, nu văd de ce nu ai povestit mai profund.
Spun de pe-acum : au lipsit emoţiile : | Mă refer la faptul că, atunci când scrii, trebuie să gândeşti cu profunzime asupra rândurilor ce urmează să le aşterni pe hârtie sau în calculator. Eu doar am citit o simplă poveste - tema minunată, dar nu pot spune asta şi despre lucrarea în sine -. Aş fi vrut să fi muncit mai mult aici, să foloseşti mai multă descriere, dar şi naraţiune de altfel, căci prea ai povestit 'dezordonat'... Stilul şi estetica mă atrage - mă poţi numi obsedată pentru asta, dar contează în ochii mei la fel de mult cât şi sentimentele transmise prin intermediul scrierii tale.

Lucrarea 2 - Vânt albastru

GreÅŸeli:
devedea - devenea
Defapt - de fapt
șase lui - șase luni
Puţine greşeli, deci mă bucur.
*Bun titlu, asta înseamnă curiozitate*

Ei bine, ' Joe the Baker '... credeţi-mă, chiar m-ati făcut curioasă; din a doua poveste, am început să leg mai bine lucrurile, să descopăr cine este de fapt Joe the Baker.
Hmh, revenind la a doua lucrare ; mi-a displăcut spaţiul dintre fragmente, nu spun că-i greşit, însă e prea mult, exagerat chiar.

Am fost puţin derutată cu cele două mini-povestioare dacă le pot numi aşa... Căpitanul şi Brutarul - prima dată, nu înţelesem sensul celui de-al doilea titlu, pe parcurs totuşi, am fost captivată de povestea în sine. În timp ce citeam, parcă mă afundam în acea legendă, mai ales în descrierea bună din Căpitanul - ai spus acolo ceva de o anume doamnă...mă puseseşi pe gânduri şi am recitit lucrarea cu drag. Sincer, mi-a plăcut - ai transpus sentimente puternice îmbinate cu naraţiunea si de asemenea, parcă tu însuţi/însăţi te-ai adaptat temei, ai folosit un limbaj potrivit unui pirat.
Apreciez stilul tău de scris, îngrijit şi ordonat.

# Nu mă leg de tehnică la niciuna dintre lucrări, ambele au fost simple şi drăguţe; nu am ce comenta.
# Nu dau note exacte; spun doar că votul meu merge la a doua lucrare deoarece m-a atras din punct de vedere descriptiv. Anw, apreciez munca voastră, participanţilor. Succes în continuare ^^

[Teh]

Well, eram chiar curioasă să văd cum s-a elaborat/văzut tema asta... so here I am!

Lucrarea I

Foarte drăguţă ideea, mi-a plăcut foarte mult.
Nu vreau să mă leg de greşelile tale pentru că văd că au fost menţionate mai sus şi, desigur, nu ştiu dacă au fost precizate chiar toate, însă nu voi începe să disec şi eu mai mult decât s-a făcut deja. Nu ştiu dacă greşelile sunt făcute din imprudenţă sau neatenţie... sau pur si simplu sunt greşeli adevărate făcute din neştiinţă... who knows, însă ai avut câteva dezacorduri şi nişte cuvinte scrise incorect, aceste lucruri au zgâriat tare de tot în mintea mea şi nu mi-au făcut nici cea mai mică plăcere. Am reuşit, sau învăţat, who knows, să trec peste ele şi să nu spun chiar foarte multe în privinţa lor, dat fiind că nici nu le mai menţionez şi eu odată. Dacă sunt din neatenţie, îţi dau sfatul pe care îl primesc şi eu adesea, reciteşte înainte să trimiţi lucrarea... şi mai corectează - e greu să ţi se spună să fii mai atent, mai degrabă mergi pe calea verificării. Dacă sunt din neştiinţă, ai mai multe lucruri de pus la punct în ceea ce priveşte gramatica limbii române, ceea ce nu este neapărat un lucru dramatic, ci remediabil.
Au existat câteva repetiţii deranjante care puteau fi, într-adevăr, EVITATE.

Acum, trecând peste aspectul foarte tehnic al lucrării, mă leg şi de descrierea ta puţin care a fost uşor seacă în sentimente, pur şi simplu aruncată acolo, fără sentiment. Nu ştiu care este soluţia unei astfel de descrieri, dar... well, s-a întâmplat, nu am simţit şi mi-a părut rău.
Ştii de ce mi-a părut rău? pentru că ideea pe care am întâlnit-o în continuare mi-a plăcut enorm. Mi s-a părut interesantă şi mai ales pentru faptul că pe un plan a mers în concordanţă cu ceea ce aveam eu în minte când am propus această temă... şi în al doilea rând, mi-a plăcut pentru nuanţarea macabră a ideii... nu mă gândisem la aşa o idee interesantă, uşor sadică şi îndurerată şi... ahh, vindicativă? nu ştiu, pur şi simplu m-a fermecat ideea şi îmi pare rău că nu a fost expusă aşa cum mi-aş fi dorit eu să o citesc.
Cred că 'eroarea' constă în naraţiunea la persoana I, este subiectivism pur ce urmează să spun, dar eu consider că lucrarea ar fi fost mult mai reuşită, dacă era scrisă la persoana a IIIa. vei spune că astfel ar fi căpătat într-un fel un caracter... general, foarte obiectiv, dar poate că asta avea nevoie lucrarea ta pentru a ieşit din... impas, lol. Pur şi simplu eu lucrarea ta aş fi perceput-o la persoana a IIIa tocmai cu acest tip de descriere şi ar fi ieşit, zic eu, mult mai bine. Subiectivismul implică un alt stil, inexistent aici şi lucrarea define inflexibilă, mai greu de digerat din punctul de vedere a senzaţiilor, emoţiilor transmise prin scriere.

Am uitat să menţionez ceva şi despre titlu, şi anume că nu mi-a plăcut... well, mi se pare prea low, să zicem, pentru lucrare şi mă repet... mai ales pentru un asemenea titlu, aveai nevoie de obiectivitate, naraţiune la persoana a IIIa... well, at least as far as I'm concerned. Your text lacked something. Mă rog, titlul nu mi-a plăcut şi nu mi s-a părut strălucit chiar de dinainte să citesc conţinutul. Don't mind me, sunt o pretenţioasă sclifosită când vine vorba de titluri, nimic nu mă satisface.
Well, în rest, I told you, mi-a plăcut ideea mult ~


Lucrarea II

Ai avut şi tu 2 sau 3 greşeli, le-am văzut pe parcursul lucrării, dar nu le menţionez căci văd că sunt prezentate şi mai sus, nu vreau să mă repet. Nu am văzut greşeli de ordinul exprimării and co şi în afara acelora menţionate de Addeh mai sus, nu am observat nicio impuritate lol.

Oricum, mi-a plăcut foarte mult ideea. M-a surprins când am început să citesc, dar din primul rând mi-am dat seama că o să fie o lucrare foarte reuşită. Nu e doar subiectivism, stilul este foarte plăcut, naraţiunea e just... dunno, te prinde, e captivantă, interesantă you could say şi pe deasupra, dacă mă pot exprima astfel, e "reuşită". Are acel ceva ce atrage, modul tău de a scrie şi pe mine m-a atras din prima clipă. Şi am zis că nu este subiectivism pentru că orice lucrare, în primele rânduri, o privesc cu răceală şi obiectivism, de abia când intru în profunzime încep să îmi accentuez subiectivismul. Până atunci, e o lucrare detaşată de mine şi sufletul meu. Astfel am realizat că e un text bun, e bine scris, nu neapărat impecabil, ci atrăgător. So, that's a very good thing you have here. Acum, lăsând la o parte "tehnica" şi "stilul" ambele foarte plăcute, şi mă îndoiesc că este doar din punctul meu de vedere ( lucrarea în sine e bine creată, nu pe puncte matematice, calculate, ci artistic vorbind, e un text scris într-un mod foarte plăcut, la nabia ) So, lăsând aceste lucruri la o parte...

Titlul, în schimb, nu mi se pare cine ştie ce. Poate că aici intervine subiectivismul? hmmm, nu ştiu, nu m-a atras deloc nici din prima clipă, aşa că poate acum trecând prin text mi se pare uşor neverosimil, dar nu chiar în totalitate şi poate că nu există o anumită concordanţă între mine şi titlu, iată... subiectiv, după ce am trecut prin toată lucrarea? aici nu îţi pot da o părere obiectivă, îţi spun doar că mie nu îmi place, dar nu că ar fi neapărat nereuşit. Hei, risc să mă contrazic, dar în fond cred că se potriveşte. Cred. Totuşi, mie tot nu îmi place, şi iată că da, sunt foarte subiectivă, asta e.

Ideea îmi place la nebunie. Început, conţinut, final. Toate sunt ... nu neapărat impecabile şi reuşite, lasă obiectivismul că m-am referit destul de mult la el mai sus, mai sus. Acum vorbesc doar subiectiv, mi-a plăcut la nebunie ideea, personajul şi modul în care ai expus-o. Aici, naraţiunea la persoana I este perfectă, îmi place ce ai transmis/cum ai transmis şi mai ales modul în care ai conturat personajul tocmai prin naraţiunea la persoana I. It killed me, literally şi am citit cu o încântare din aceea aproape oarbă tot textul, până la final, muşcându-mi buza inferioară de încântare pentru simplul fapt că genul acesta de scriere îmi place, aveam nevoia să dau de aşa ceva aici şi simţeam pur şi simplu dorinţa unei astfel de naraţiuni bazate pe ideea dată de mine. L-ai înfăşurat pe Joe the Baker atât de bine că nici nu ştiu cum să îl mai descriu.... a fost absolut perfect, perfect, şi nici măcar nu e o legendă, e mai mult o supoziţie, o "ceva" ce a ieşit din "ceva" şi doar o imaginaţie, ce? nu poate să fie şi asta o legendă? ăsta da subiectivism şi asta da naraţiune la persoana I pentru un Joe the Baker pe care eu mi l-am imaginat. Aş continua la nesfârşit, believe me, dar mă opresc aici pentru că deja mi se pare că exagerez cu filozofiile. Îmi place la nebunie această idee, ai conturat-o prea bine pentru mine. Da, nu pentru mine, ci înţelegi tu... aşa, la nivel de suflet.


Votul meu merge la lucrarea nr. 2, Vânt albastru.