22-07-2008, 09:43 PM
Deci m-am hotarat sa postez si eu fic-ul meu... Sper sa va placa, este e un fic destul de sentimnetal, care merita (cred) :-" .. Oricum va astept pe toti sa-mi criticati, pt ca nu ma supar.. asa si sa va dau primul capitol.. ^_^ enjoy it
Zburand cu aripi frante
<<E frig afara… Zapada cade încet pe pamant. Lacrimile de gheata se iau la întrecere cu cele ale mele. Privesc in înfundatura destinului care m-a lasat fara aceea sclipire. In suflet parca am o gaura care tot încearcă sa mi-l smulgă. Durerea devine din ce in ce mai grea si umerii fragili nu o poate duce. De ce oare plâng ? Hm… Degeaba… Lacrimile mi le şterg cu o batista, ating cu mana obrajii reci si apoi gura care ii simte lipsa sarutului sau…>>
Decembrie… Ce luna plina de frumusete dar si de greutati. Pamantul ingheata la fel ca sufletele unora parasiti si parca distruşi de soarta. Intr-o casa destul de mare, liniştea este sparta de plâns jalnic, plin de jalete. Ochii albaştrii chinuiti se strâng si se şterg in continuu. <<De ce >> Apare întrebarea. Lucrurile pentru ea nu mai are sens. Lumea e doar o adunatura de prosti ce nu vor sa o inteleaga. E haina, ahtiata după putere, si nu se gandeste ca ei ii face rau, lasând-o asa de singura intr-un colt al camerei. Prietenii nu mai au nici-un sens pentru acel mare iceberg din inima. Simte ca nimic nu mai poate sa o salveze. Incetul cu incetul, isi pierde controlul si puterea de a mai trai.
Pe podeaua din parchet a camerei intunecate de crengile unui cires batran din fata ferestrei, cade lacrimi… Si ce lacrimi… grele si pline de suferinta. Parul ei castaniu este ciufulit si rasfrant pe spatelei ei. Spinarea ii e prinsa in niste intepaturi care o infricoseaza. Se gandeste de ce oare a mai ramas si ea pe lume. Nu mai rezista. Se ridica incet, pune mana pe masa si arunca vaza cu putere in perete. Urlete de durere venite parca din iad umple spatiul gol si sec al camrei. << Mai suntem ? Noi mai suntem ?>>. La rand trecu si perna alba si trase cu putere de ea, fulgii iesind din ea, ca visele din capul ei. Plansul nu inceta si devenea mai violent.
Criza trecuse. Kristen statea cu capul pe perna facuta praf si privea cu ochii manjiti de rimel si fard negru, pe peretii roz ai camerei. Usa dormitorului se deschise cu un sunet care o deranja la culme pe fata.
- Kristen nu crezi ca ar rebui sa pleci la scoala ? Kristen… ? vocea unei femei speriata, care se indrepta cu pasi grabiti spre patul ei ajunse si la urechile sale pline cu cercei. Fetita mea, ce-ai patit ? Iar plangi ? si-i imbratisa capul ud de transpiratia produsa de agitatia din corpul sau. Kristen nu reactiona deloc, ci continua sa priveasca pierdut in trecut.
- Nana… se auzi vocea subtire a fetei ragusita de suspinuri. Poti sa suni pe director si sa-i anunti ca nu pot veni la scoala azi ?
Nana zambi vazand ca inca e treaza fetita ei. De-atatea ori drogurile o influentau sa ramna pe o aripa a unei alte lumi. De-atatea ori nu mai stia nici cine e…
- Sigur draga mea ! Vino jos cu mine te rog in salon ! Iti trebuie un energizant ! spuse Nana calduros.
- Adica… o bere ? Din aia am mare nevoie!
- Nu, draga mea! Un ceai cald care sa-ti incalzeasca sufeltelul.
- Ala pe care nu-l am!spuse fata pierduta.
- Tampenii! Hai imbraca-te!
Scarile casei scartiau sub trupul lui Kristen, chiar daca se lua la intrecere cu greutatea unui fulg de nea. Un halat aruncat la intamplare peste camasuta neagra de noapte o apara cat de cat de frig. Salonul era gol… Ca deobicei pana sa fi aparut el. Parintii ei erau mari oameni de afaceri. Faceau partea din lumea „celor ce se impiedica de banii ce ii au”, ca si ea de-asemenea. Ei nu-i lipsea nimic, numia un singur lucru: fericirea. Pe aceasta a luat-o el in cutie de marmura care il protejeaza de pamant. Nana era deja in salon, asteptand langa o masuta din cristal si langa o cescuta de ceai aburind. Isi vedea parca treucutul printre buclule de fum.
Canapeaua de piele era la fel de rigida ca mama sa <<Sa nu cumva sa te mai vezi cu baiatul ala>> Deja gandurile o napadeau. Mai bine sa nu se gandeste la asta. Deja ii era de ajuns.
- Nana… Stii ce zi e azi? Intreba Kristen calma.
- Stiu… spuse Nana cu ochii in pamant, stiind istoria pe care ii va o spune fata.
- Tii minte? El era singurul care ma scosese din casa vreosata. Tata ma tinea ca un caine in cusca lui. Nu-mi trebuia decat mancare si bani dupa cugetul lui. Luis a fost ca prima raza a diminetii din primii ani de viata. Stia ce gandeam, si pur si simplu ma faceam sa simt unele furnicaturi ce-mi patrunzea corpul cu placere atunci cand il simteam langa mine aproape. Ziua aia blestemata.. De ce a trebuit sa plece? Nu putea sa nu-l asculte pe tata? Baliverne nu?
Lacrimile o nepadira deja si vedea deja toata scena:
<< - De ce pleci?
- Mai si intrebi Kristen? Nu ai auzit ce a zis tatal tau?
- Luis mie nu-mi pasa decat de tine!
- Si mie… si nu as accepta sa-ti faca vreun rau tie tatal tau. Asa ca mai bine sa nu te vad, decat sa te vad suferind langa umarul meu, iar eu sa am remuscari … mai bine nu… Adio Kristen… >>
Pasii grabiti ai lui Luis inaca ii mai rasuna in minte ca si zapada ce scartia. Desi era imbracata pe atunci doar intr-un halat, fugea disperata prin frigul insuportabil al iernii, inspre Luis, care se indeparta de ea doar ca trup, dar nu si ca suflet. Tatal ei tipa si injura in urma sasi a drumului facut de lacrimile-i fierbinti ce au topit zapada rece.
Ca un vis urat, si sange a inceput sa curga siroaie pe zapada alba. Ochii i se marise la maxim si lacrimi si jalete se aruncara asupra lumii. Aceea masina nenorocita l-a lovit pe Luis. Nici-o sansa de a supravietui nu mai era. Clipa aceea dureroasa, cand vocea lui Luis se auzi spunandu-i „Te iubesc” pentru ultima oara, inca ii mai simtea rana. Atunci s-a stimtit atat de singura. Se simtea responsabila de tot ceea ce se intamplase. Tatal ei nu spunea nimic si decat a cerut rece ajutorul unei ambulante.
<< - Kristen!! Te simti bine! Imi pare rau! Spuse tatal ei cu o voce prefacuta sau chiar reala de tristete.
- Acum? Acum? Acum iti pare rau? Pana acum nu ti-a parut rau de viata mizera pe care am dus-o? Tu mi-ai stins si ultimul bec din camera intunecata in care eram inchisa. El era salvarea mea! Luis!!! >>
Roua din ochii ei pierduti curgea in continuu. Buzele ii era stranse si uscate. Nana se uita la ea cu dezamagire. Ea era doica ei de cand se stia, si stia cat de mult a insemnat pentru ea acest om. Tatal sau il renega pentru ca era dintr-o familie saraca, si pentru ca avea curajul sa spuna in fata toate escrocheriile pe care Luis i le aflase. A trecut si peste cadavrul lui ca sa reuseasca sa invinga, dar inca nu si-a dat seama ca si fata lui e muribunda. Ce tata… nu? Mama ei nu avea nici-o putere asupra lui, asa ca s-au despartit de curand. Ea si mama ei au fost singurele care au sprijinit-o pe Kristen in a-l iubi cu tot sufletul si sa luptre pentru Luis. Acum se intreba daca nu oare au gresit. Dar prea tarziu… Mult prea tarziu.
- Imbraca-te Kristen! Mergem sa facem o vizita?
- Da! Ma duc sa ma schimb.
Desi trecusere vreo 2 ani de cand Luis a murit, ea inca nu renuntase a se imbraca in negru. Jurase ca asa va fi toata viata. Pana si parul ei blond era acum negru. Vroia sa fie singura acum. Sa fie intunecata in ganduri, sa incerce sa gandeasca la fel de aspru si nedrept ca tatal sau. Vroia sa incerce sa traisca si ea macar un pic.
Usa casei se trantise si clinchetul unor chei se auzira. Pasi agali duceau spre un cimitir foarte scump. O pereche de pasi se fastaceu s ise impleticeau, in timp ce cealalta o sustinea. O bucata de marmura, rece si gri, ii infricosa privirea lui Kristen. Cu mana inghetata de la frigul de-afara, mangaie zapada depusa si o date jos. De sub acea plapuma rasarira cateva litere aurii, ce formau un cuvant dureros: LUIS COLLINS. Nana lua o lopetica si dadu jos restul de zapada de pe mormant. Desi era mijlocul lui Decembrie, Kristen insista si tot ii puse pe mormant niste trandafiri albastrii. Nu erau anturali, dar Luis ii spunea mereu ca exista un colt al lumii, unde cresc trandafiri albastrii. <<Mai ma vei putea duce tu acolo, Luis?>>. Ninsoarea incepu violent, iar trupurile cele doua invelite in negru, se pierdeau sub perdeaua groasa a fulgilor de nea.
Critici ceva :love: va rog !
Ja ne!
Zburand cu aripi frante
<<E frig afara… Zapada cade încet pe pamant. Lacrimile de gheata se iau la întrecere cu cele ale mele. Privesc in înfundatura destinului care m-a lasat fara aceea sclipire. In suflet parca am o gaura care tot încearcă sa mi-l smulgă. Durerea devine din ce in ce mai grea si umerii fragili nu o poate duce. De ce oare plâng ? Hm… Degeaba… Lacrimile mi le şterg cu o batista, ating cu mana obrajii reci si apoi gura care ii simte lipsa sarutului sau…>>
Decembrie… Ce luna plina de frumusete dar si de greutati. Pamantul ingheata la fel ca sufletele unora parasiti si parca distruşi de soarta. Intr-o casa destul de mare, liniştea este sparta de plâns jalnic, plin de jalete. Ochii albaştrii chinuiti se strâng si se şterg in continuu. <<De ce >> Apare întrebarea. Lucrurile pentru ea nu mai are sens. Lumea e doar o adunatura de prosti ce nu vor sa o inteleaga. E haina, ahtiata după putere, si nu se gandeste ca ei ii face rau, lasând-o asa de singura intr-un colt al camerei. Prietenii nu mai au nici-un sens pentru acel mare iceberg din inima. Simte ca nimic nu mai poate sa o salveze. Incetul cu incetul, isi pierde controlul si puterea de a mai trai.
Pe podeaua din parchet a camerei intunecate de crengile unui cires batran din fata ferestrei, cade lacrimi… Si ce lacrimi… grele si pline de suferinta. Parul ei castaniu este ciufulit si rasfrant pe spatelei ei. Spinarea ii e prinsa in niste intepaturi care o infricoseaza. Se gandeste de ce oare a mai ramas si ea pe lume. Nu mai rezista. Se ridica incet, pune mana pe masa si arunca vaza cu putere in perete. Urlete de durere venite parca din iad umple spatiul gol si sec al camrei. << Mai suntem ? Noi mai suntem ?>>. La rand trecu si perna alba si trase cu putere de ea, fulgii iesind din ea, ca visele din capul ei. Plansul nu inceta si devenea mai violent.
Criza trecuse. Kristen statea cu capul pe perna facuta praf si privea cu ochii manjiti de rimel si fard negru, pe peretii roz ai camerei. Usa dormitorului se deschise cu un sunet care o deranja la culme pe fata.
- Kristen nu crezi ca ar rebui sa pleci la scoala ? Kristen… ? vocea unei femei speriata, care se indrepta cu pasi grabiti spre patul ei ajunse si la urechile sale pline cu cercei. Fetita mea, ce-ai patit ? Iar plangi ? si-i imbratisa capul ud de transpiratia produsa de agitatia din corpul sau. Kristen nu reactiona deloc, ci continua sa priveasca pierdut in trecut.
- Nana… se auzi vocea subtire a fetei ragusita de suspinuri. Poti sa suni pe director si sa-i anunti ca nu pot veni la scoala azi ?
Nana zambi vazand ca inca e treaza fetita ei. De-atatea ori drogurile o influentau sa ramna pe o aripa a unei alte lumi. De-atatea ori nu mai stia nici cine e…
- Sigur draga mea ! Vino jos cu mine te rog in salon ! Iti trebuie un energizant ! spuse Nana calduros.
- Adica… o bere ? Din aia am mare nevoie!
- Nu, draga mea! Un ceai cald care sa-ti incalzeasca sufeltelul.
- Ala pe care nu-l am!spuse fata pierduta.
- Tampenii! Hai imbraca-te!
Scarile casei scartiau sub trupul lui Kristen, chiar daca se lua la intrecere cu greutatea unui fulg de nea. Un halat aruncat la intamplare peste camasuta neagra de noapte o apara cat de cat de frig. Salonul era gol… Ca deobicei pana sa fi aparut el. Parintii ei erau mari oameni de afaceri. Faceau partea din lumea „celor ce se impiedica de banii ce ii au”, ca si ea de-asemenea. Ei nu-i lipsea nimic, numia un singur lucru: fericirea. Pe aceasta a luat-o el in cutie de marmura care il protejeaza de pamant. Nana era deja in salon, asteptand langa o masuta din cristal si langa o cescuta de ceai aburind. Isi vedea parca treucutul printre buclule de fum.
Canapeaua de piele era la fel de rigida ca mama sa <<Sa nu cumva sa te mai vezi cu baiatul ala>> Deja gandurile o napadeau. Mai bine sa nu se gandeste la asta. Deja ii era de ajuns.
- Nana… Stii ce zi e azi? Intreba Kristen calma.
- Stiu… spuse Nana cu ochii in pamant, stiind istoria pe care ii va o spune fata.
- Tii minte? El era singurul care ma scosese din casa vreosata. Tata ma tinea ca un caine in cusca lui. Nu-mi trebuia decat mancare si bani dupa cugetul lui. Luis a fost ca prima raza a diminetii din primii ani de viata. Stia ce gandeam, si pur si simplu ma faceam sa simt unele furnicaturi ce-mi patrunzea corpul cu placere atunci cand il simteam langa mine aproape. Ziua aia blestemata.. De ce a trebuit sa plece? Nu putea sa nu-l asculte pe tata? Baliverne nu?
Lacrimile o nepadira deja si vedea deja toata scena:
<< - De ce pleci?
- Mai si intrebi Kristen? Nu ai auzit ce a zis tatal tau?
- Luis mie nu-mi pasa decat de tine!
- Si mie… si nu as accepta sa-ti faca vreun rau tie tatal tau. Asa ca mai bine sa nu te vad, decat sa te vad suferind langa umarul meu, iar eu sa am remuscari … mai bine nu… Adio Kristen… >>
Pasii grabiti ai lui Luis inaca ii mai rasuna in minte ca si zapada ce scartia. Desi era imbracata pe atunci doar intr-un halat, fugea disperata prin frigul insuportabil al iernii, inspre Luis, care se indeparta de ea doar ca trup, dar nu si ca suflet. Tatal ei tipa si injura in urma sasi a drumului facut de lacrimile-i fierbinti ce au topit zapada rece.
Ca un vis urat, si sange a inceput sa curga siroaie pe zapada alba. Ochii i se marise la maxim si lacrimi si jalete se aruncara asupra lumii. Aceea masina nenorocita l-a lovit pe Luis. Nici-o sansa de a supravietui nu mai era. Clipa aceea dureroasa, cand vocea lui Luis se auzi spunandu-i „Te iubesc” pentru ultima oara, inca ii mai simtea rana. Atunci s-a stimtit atat de singura. Se simtea responsabila de tot ceea ce se intamplase. Tatal ei nu spunea nimic si decat a cerut rece ajutorul unei ambulante.
<< - Kristen!! Te simti bine! Imi pare rau! Spuse tatal ei cu o voce prefacuta sau chiar reala de tristete.
- Acum? Acum? Acum iti pare rau? Pana acum nu ti-a parut rau de viata mizera pe care am dus-o? Tu mi-ai stins si ultimul bec din camera intunecata in care eram inchisa. El era salvarea mea! Luis!!! >>
Roua din ochii ei pierduti curgea in continuu. Buzele ii era stranse si uscate. Nana se uita la ea cu dezamagire. Ea era doica ei de cand se stia, si stia cat de mult a insemnat pentru ea acest om. Tatal sau il renega pentru ca era dintr-o familie saraca, si pentru ca avea curajul sa spuna in fata toate escrocheriile pe care Luis i le aflase. A trecut si peste cadavrul lui ca sa reuseasca sa invinga, dar inca nu si-a dat seama ca si fata lui e muribunda. Ce tata… nu? Mama ei nu avea nici-o putere asupra lui, asa ca s-au despartit de curand. Ea si mama ei au fost singurele care au sprijinit-o pe Kristen in a-l iubi cu tot sufletul si sa luptre pentru Luis. Acum se intreba daca nu oare au gresit. Dar prea tarziu… Mult prea tarziu.
- Imbraca-te Kristen! Mergem sa facem o vizita?
- Da! Ma duc sa ma schimb.
Desi trecusere vreo 2 ani de cand Luis a murit, ea inca nu renuntase a se imbraca in negru. Jurase ca asa va fi toata viata. Pana si parul ei blond era acum negru. Vroia sa fie singura acum. Sa fie intunecata in ganduri, sa incerce sa gandeasca la fel de aspru si nedrept ca tatal sau. Vroia sa incerce sa traisca si ea macar un pic.
Usa casei se trantise si clinchetul unor chei se auzira. Pasi agali duceau spre un cimitir foarte scump. O pereche de pasi se fastaceu s ise impleticeau, in timp ce cealalta o sustinea. O bucata de marmura, rece si gri, ii infricosa privirea lui Kristen. Cu mana inghetata de la frigul de-afara, mangaie zapada depusa si o date jos. De sub acea plapuma rasarira cateva litere aurii, ce formau un cuvant dureros: LUIS COLLINS. Nana lua o lopetica si dadu jos restul de zapada de pe mormant. Desi era mijlocul lui Decembrie, Kristen insista si tot ii puse pe mormant niste trandafiri albastrii. Nu erau anturali, dar Luis ii spunea mereu ca exista un colt al lumii, unde cresc trandafiri albastrii. <<Mai ma vei putea duce tu acolo, Luis?>>. Ninsoarea incepu violent, iar trupurile cele doua invelite in negru, se pierdeau sub perdeaua groasa a fulgilor de nea.
Critici ceva :love: va rog !
Ja ne!