Trafic de inimi

[Dragonz Eyez]

Hey there!
În primul rând îmi cer scuze pentru aşteptarea exagerată pentru capitolul doi, însă am avut ceva probleme cu calculatorul. Vă mulţumim SweetChoco si DeadManiac pentru comentarii şi le apreciem. Nu vreau să sune atât de urât cum va suna, dar, DeadManiac, poti data viitoare sa lasi un comentariu mai elaborat? Nu de alta, dar nu vreau să se interpreteze ca pe un spam. Merci şi îmi cer scuze din nou dacă a sunat urât.
Deci să revenim. Am adus capitolul următor, cam scurticel, ce-i drept. Probabil nu o să înţelegeţi ce se va întâmpla cu Risa la sfârşit, dar cu siguranţă vă veţi da seama în următoarele capitole, unde totul va avea mai mult sens. Nu dau mai multe detalii xD
Let's begin!
Ah, şi nu uitaţi c-am spus că va conţine ceva SciFi. xD
Lectura plăcută.

Chapter Two - Culori Diferite
Risa’s POV:

Mă învârteam în aşternuturi catifelate trăgând cerceaful dintr-o parte în alta a patului. Avusesem un vis atât de şocant în cât pentru o secundă credeam că a fost real. Nici nu-mi aduceam aminte unele părţi. Era totul într-o ceaţă densă care speram să nu se îndepărteze. Preferam să rămână totul exact acolo unde era! Nu aveam nevoie să rămân cu nişte imagini neplăcute în minte.

Brusc, îmi deschid ochii şi îmi dau seama că ceva nu e în regulă. De fapt nimic nu e bine! Eu, în primul rând, mă aflam într-o cameră complet străină de obiceiurile mele. Era totul atât de elegant şi bine pus la punct. Probabil era una dintre cele mai frumoase şi ordonate camere posibile.

Mă trezesc din viasarea mea şi încep să mă plimb pe lângă pat analizând fiecare detaliu. Privirea mi se opreşte pe reflexia unei oglinzi din colţul camerei. Ce se întâmplase cu mine? Arătam pur şi simplu...deplorabil! Aveam vânătăi şi zgârieturi pe toată suprafaţa pielii, iar tricoul pe care îl purtam era în mod sigur al unui băiat. Nu pot să zic că nu-mi stătea bine şi în el, dar nu era al meu şi asta mă deranja. Încerc să-mi aranjez şuviţele rebele de păr, dar în zadar.

Oftez uşor, după care deschid uşa din lemn a camerei. În faţa mea era un hol imens mărginit într-o parte de-un perete, iar în cealaltă de o balustrada. Mă aplec peste ea, dând astfel de o privelişte amplă a sufrageriei. Era aranjată cu bun-gust şi chiar frumos.

În capătul holului văd o scară şi mă grăbesc să ajung la ea şi să cobor. Jos se auzea zgomotul cotidian al televizorului, iar în faţa imensului ecran era o canapea pe care, aparent, cineva dormea. Un bărbat, mai exact. Ochii mi se măriră simţitor când i-am văzut chipul. Superb. Da, acesta era cuvântul perfect pentru a-l descrie. Părul răvăşit îi cădea pe frunte şi pe ochi, buzele acelea... era atât de frumos. Îmi dau o palmă, trezindu-mă astfel din visare.

Dintr-o dată, observ pe un fotoliu o pungă roşie. Merg pe vârfuri până la respectivul fotoliu, încercând să fac cât mai puţin zgomot cu putinţă. Îmi întorc din nou privirea spre el, asigurându-ma că încă doarme, după care mă uit curioasă în pungă. Înăuntru erau nişte blugi negri, o cămaşă roşie, nişte tenişi de aceaşi culoare şi –am rămas surprinsă- telefonul meu. Hainele erau în mod sigur de fată, aşa că am presupus că nu erau pentru el, ci pentru mine. Îmi scot tricoul negru, dar pe neaşteptate, îşi întoarce întreg corpul în direcţia mea. Pentru un moment crezusem că era treaz, dar am oftat uşurată când l-am auzit sforăind. Am început să râd în sinea mea şi m-am grăbit să mă imbrac cu noul meu ‚‚cadou’’.

Deşi arătam ciudat, am ieşit cu paşi mărunţi din vila brunetului. Aflându-mă pe o stradă pustie, mă îndreptam spre un anume capăt care speram să mă îndrume.

Când tocmai pierdeam casa din vedere, ceva îmi sare în ochi. Peretele acela...Îmi aduc aminte acum. Nu a fost un vis cum speram eu. Chiar se întâmplase, fusesem aproape violată, iar apoi, pe deasupra, martoră unei crime. Măcar n-am fost eu victima, eu am fost...salvată. Brunetul acela era cel mai apropiat model de erou pe care îl aveam, în plus hainele pe care mi le luase erau aproape drăguţe, iar asta e mare lucru! Bănuiesc că nu-i eram numai recunoscătoare, ci şi datoare. Trebuia să-i întorc cumva favoarea. Singura problemă era că nu ştiam cum.

Brusc, lângă mine, se opreşte o maşină galbenă, un taxi mai exact. Am fost surprinsă când am văzut că şoferul deschide geamul .

-Vreţi să vă duc undeva, domnişoară? întrebă bărbatul de-o vârstă mijlocie, îmbrăcat din-cap-până-n-picioare în negru.

‚‚La fix’’ spun în sinea mea, fiind bucuroasă că nu mai trebuia să merg pe jos fără ca măcar să ştiu unde mă îndrept.

Mă urc în maşină şi îi dau taximetristului coordonatele locuinţei mele. Bărbatul zâmbeşte uşor, după care porneşte taxi-ul. O melodie aproape hidoasă răsună din boxele radioului. Vrând să pierd din atenţie muzica oribilă, îmi scot telefonul din buzunar şi formez numărul prietenei mele cele mai bune, Karin. Când îi aud vocea piţigăiată, pe care obişnuia să o utilizeze doar când era nervoasă, mă sperii şi scap telefonul din mână, acesta căzând pe jos. Mă aplec să-l ridic, dar tresar destul de vizibil când văd că pe locul din dreapta se afla...un pistol.

-S-a întâmplat ceva, domnişoară? la spusele bărbatului, încerc să ma calmez, ca să nu pară aiurea reacţia mea.

-Nu, doar, ă,ă, mi s-a spart puţin telefonul, nimic grav. Nu vă supăraţi, puteţi să mă lăsaţi aici? I-am spus prietenei mele să mă ia de aici, mint eu încercând să ascund orice fel de emoţie ce m-ar putea da de gol.

-Poate că mă înşel, dar nu-mi amintesc să-i fi zis ceva prietenei tale de când suntem în taxi.
Vocea lui era aşa de calmă în cât puteam să jur că are dreptate şi ar trebui să mă duc până la destinaţia stabilită iniţial. Nu! Mă apropii de una din portiere şi încerc s-o deschid. În zadar. Am început să strig după ajutor şi să zbier la şofer.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc e cum ,,taximetristul’’ a oprit maşina şi a scos o seringă. Apoi alb.

***

Ochii-mi erau închişi, însă puteam auzi totul în jurul meu. Oamenii vorbeau parcă în şoaptă, iar pe fundal erau claxoanele maşinilor în trecere. Eram într-o încăpere ciudat de înghesuită, aşezată pe un pat medical care mă enerva. Încheieturile, la fel ca şi gleznele, îmi erau prinse cu nişte curele puternice. Aveam un sentiment puternic de ură. Da, uram că eram captivă şi de aceea încercam să mă eliberez. Degeaba. Eram slăbită, probabil că m-au drogat. Alt sentiment pe care îl uram...
Auzeam paşi apropiindu-se. Erau rari, dar făceau un zgomot puternic. Se opresc destul de aproape de mine.

-Preiau eu de aici.

Vocea misterioasei persoane nu mi se adresa, dar cu siguranţă era vorba despre mine. Mă încrunt şi aud din nou paşii aceia. Mă scoteau din minţi, ecoul lor propulsându-se în mintea mea de câteva ori. Îmi dau seama că era vorba despre un tip îmbrăcat într-un halat alb, parcă de laborator. Eram sigură că se uita la mine, deşi nu-l puteam vedea.

-Ieşi din întuneric, Akane.

În momentul în care a rostit acele cuvinte, totul s-a schimbat. Eu murisem.




Următorul capitol îl va posta Allison "în timp util", din perspectiva lui Ren.