Sufletul întunericului

[Me†al.]

Vă mulţumim pentru numeroasele comentarii!
Aşa. Capitolul nu e corectat şi pentru asta îmi cer scuze.
Lectură plăcută!

3

O voce suavă şi dulce m-a făcut să înţepenesc, dând drumul mânerului uşii. Rămăsesem proptit acolo, la intrare fiind paralizat de glasul acela. Nu îmi auzisem de mult numele strigat de o persoană şi era o senzaţie ciudată. Încet, m-am întors, privind-o pe fata cu părul precum focul şi ochii verzi. Deci mă urmărise. Nu ştiam dacă să fiu enervat sau să încerc să o cunosc mai bine.

- Da? am întrebat, privind-o cum îşi trăgea sufletul.
- Tu... tu eşti el! Eric. Eu sunt Lilith. Lily pe scurt, a spus ea grăbită, cu o voce relativ disperată.
- El? Cum adică eu sunt el? am întrebat din nou, îngustându-mi ochii şi strângându-mi buzele într-o linie dreaptă.

Era ameţită, asta ştiam clar. I-am aşteptat răspunsul, bătând ritmic din picior, dar acesta nu a venit. Oftând, i-am întors spatele şi am dat să intru în clădire. Însă nu am reuşit fiindcă degetele fetei s-au petrecut în jurul încheieturii mele, strângând-o cu putere. M-am oprit din nou, devenind deja enervat de situaţia de film, asemănătoare cu o scenă din Titanic. M-am întors înspre ea, încercând să nu afişez o expresie prea enervată. Am oftat, văzându-i chipul uşor agitat, cu trăsături fine şi ochii plini de strălucire. Nu ştiam de ce, dar fata asta îşi dorea să mă cunoască şi, sincer să fiu, era singura persoană care şi-a dorit vreodată să aprofundeze relaţia cu mine. Să nu mă ştie doar din priviri şi să pună o etichetă pe mine. Deşi nu eram într-o dispoziţie prea bună, am hotărât să văd ce voia ea de la mine.

- Ce-ar fii să mergem altundeva? Stăm în mijlocul drumului, am spus, privind elevii ce ne priveau agasaţi şi se strecurau înăuntru.

A dat din cap, zâmbind mulţumită, iar eu am pornit pe hol, înspre cafeneaua de la parter. Era un loc bun pentru a purta discuţii, chiar dacă nu eram cel mai vorbăreţ om de pe pământ. Mergeam pe culoar, cu capul plecat, şuviţele brunete acoperindu-mi o mare parte din faţă. Alături de mine, Lilith era foarte fericită, privea fiecare tablou sau exponat cu atâta curiozitate şi zâmbea din orice tâmpenie. Desigur, nu înţelegeam cum poţi să fii atât de fericit. Pentru mine era de neconceput.
Am oftat şi am încercat să o ignor, jucându-mă cu un medalion în formă de aripă de înger, pe care îl aveam la gât. L-am primit în dar de la părinţii mei acum mult timp şi nu l-am mai dat jos de la moartea loc. Consideram acel obiect atât de simplu ca fiind singurul lucru ce mă lega de ei. Ultimul lucru ce îmi aducea aminte de ei.

Când am intrat în cafenea, cinci minute mai târziu, Lilith a început să se agite, întrebând unde să stăm. Mie îmi era indiferent, dar pentru ea fiecare masă părea unică. Probabil că avea multă imaginaţie fiindcă, după mine, în încăpere erau doar nişte mese rotunde, albe, cu scaune negre. Pereţii erau albi, plini cu diferite picturi celebre şi, într-un colţ, am zărit o sculptură ce înfăţişa un demon. Pentru câteva secunde, o senzaţie ciudată m-a învăluit şi nu mi-am putut lua ochii de la aripile acelea lungi, negre. Nu puteam crede că şi eu eram aşa ceva... Era imposibil... Dacă, măcar, aş fi murit cu întreaga mea familie, ar fi fost mai bine decât să fiu blestemat pentru... totdeauna. O mână caldă a cuprins-o pe a mea şi o senzaţie familiară m-a învăluit, de parcă mă atinsese sora mea. Rămăsesem cu ochii închişi, imaginându-mi că acea atingere catifelată îi aparţinea, şi m-am lăsat trasă de ea. Când mâna mi-a fost eliberată, am simţit un gol imens în inimă, unul ce ameninţa să mă înghită şi pe mine. Disperat, am deschis ochii, strigându-i numele Juliettei cu toată puterea mea. Însă, când am văzut că Lilith mă ţinuse de mână, mi-am plecat capul, cerându-mi scuze şi fiind oarecum eliberat că nu era foarte multă lume în cafenea – oricum nu aveam o reputaţie prea bună pe aici.

- Două cafele cu lapte şi două gogoşi glazurate cu ciocolată, vă rog, a spus Lilith, privindu-mă uşor îngrijorată.

Dacă mă credea nebun nu ştiu cum aveam să mă simt. Nu credeam că m-ar fi deranjat foarte tare fiindcă eram obişnuit să îmi petrec timpul singur. Nici nu îmi imaginam cum era să petreci ore-n şir cu mai multe persoane sau doar cu una. Însă, privind-o pe Lilith, ceva m-a surprins la ea. Era... diferită. Nu analizasem niciodată îndeaproape oamenii, dar de la ea simţeam un alt fel de energie, una mai bună. Nu părea ca restul fetelor înnebunite după cumpărături, farduri şi bârfe. Mi-am trecut mâna peste ochi, strecurând-o în păr, încercând să nu mă mai gândesc la ea. În fond, de ce aş face-o?

- Eric. Eric. Eric, a început a spune când a venit comanda.
- Da, da, te aud şi ştiu că ce ai comandat e aici. Nu trebuie să mă baţi atât la cap, am spus, deschizându-mi un ochi.

Mi-a întins o gogoaşă şi o ceaşcă de cafea şi a zâmbit. Am oftat şi m-am uitat în altă parte, iar ea a părut dezamăgită de ceva. Probabil că îi părea rău că nu zâmbeam şi eu, dar, sincer să fiu, nu aveam de ce. Am gustat cafeaua, jucându-mă cu ceaşca fiind aproape absent. Nu aveam ce să o întreb şi nici nu ştiam ce puteam face. În astfel de momente, preferam tăcerea, având în vedere că nu mă pricepeam la conversaţii.

- Nu îmi vine să cred că eşti pasionat de fotografie, mi te imaginam sculptând sau pictând, a început Lilith, fiind stânjenită.
- Cine a zis că nu pictez sau sculptez? am întrebat, ironic. Mulţi pictori sunt bărbaţi, cred că ştii, am adăugat, prinzând lanţul în mână.

A tăcut din nou, iar eu am realizat cât de prost mă descurcam la conversaţii. Pe lângă faptul că oamenii trebuiau să-mi scoată vorbele cu cleştele, nici nu puteam să continui o discuţie. Eram aşa de incapabil încât uneori mă întrebam de ce nu sunt mut. Atunci aş fi scăpat de această povară.

- Ce frumos e lanţul tău! De unde îl ai? Pariez că e foarte valoros. Pot să-l văd? a venit o altă avalanşă de întrebări.

Am stat câteva momente în cumpănă, neştiind dacă era în regulă să am încredere în ea. Observându-i ochii verzi, atât de doritori, am scos lanţul de la gât şi i l-am dat. Nu aveam încredere în ea, însă, dacă o supravegheam, totul avea să fie în regulă. Am stat să o privesc, cu obrazul sprijinit în palmă. Am observat cât de neîndemânatică putea fi fiindcă ţinea acel lanţ cu atâta stângăcie şi cât de aeriană era deoarece aproape dărâmase o farfurie cu o gogoaşă. Nu înţelegeam de ce fiecare gest al ei mă pasiona atât de mult şi eram curios să aflu mai multe despre ea.

- Părinţii tăi unde sunt? m-a întrebat curioasă, ridicând din sprâncene.
- Nu cred că ar fi o idee bună să discutăm despre asta, i-am tăiat-o repede, scrâşnind din dinţi. Locuiesc singur într-un apartament de aici, am adăugat, ştiind că urma această întrebare. Tu?
- Păi, părinţii mei sunt plecaţi din ţară momentan, cu afaceri, iar eu stau singură. Însă sunt nişte oameni foarte buni şi..., însă a tăcut când mi-a observat faţa destul de încruntată. Vai, dar îmi plac la nebunie ochii tăi! a exclamat.
- Nu ştiu ce să zic, dar îţi mulţumesc. Mi se pare că sunt diferit şi fără ei, cu ochii aceştia mov, par un ciudat, probabil, am spus, privind-o.
- Mi se pare că eşti special aşa, cu ochii aceştia şi cred că ai fi mai frumos dacă ai zâmbi puţin – ştii, să îţi ridic colţurile gurii.

Am oftat, dând din cap şi privind tavanul cafenelei. Luminile puternice mi-au deranjat ochii – ei fiind foarte sensibili la orice lucru – şi am început să mă joc cu ceaşca din porţelan.

- Nu, am spus, luând o altă gură de cafea. Nici să nu te gândeşti.
- Haide, fă-o pentru mine! Te rog. Dacă nu, îţi arunc lanţul ăsta pe geam, m-a ameninţat.

Masa noastră era chiar lângă o fereastră larg deschisă, ce dădea înspre un şanţ cu apă. Dacă îl arunca, era clar pierdut şi nu voiam asta în ruptul capului. M-am încruntat, săgetând-o cu privirea şi rugând-o să mi-l dea înapoi, dar ea a dat din cap, negând. Nu ştiam dacă chiar avea să arunce pe geam obiectul acela fiindcă nu o cunoşteam atât de bine pentru a fi sigur de un lucru. Trebuia, totuşi, sp am grijă de el cu orice preţ.

- Lilith, am accentuat, privind-o încruntat.
- O, vai! Ce aură întunecată în jurul tău, Eric. Trebuie să te purifici şi, pentru a face acest lucru, trebuie să zâmbeşti puţin.
- Nu, veni răspunsul meu, enervat.

M-am lăsat pe spate, privind parcul din jurul clădirii. Nu vedeam iarba din cauza arborilor înalţi, ce puteau avea chiar şi trei – patru metri. Apoi, leneş, mi-am întors privirea înspre Lilith, ce ţinea în mână aripa aceea şi se juca cu ea. Părea că îi plăcea cu adevărat. Mi-am lăsat capul într-o parte şi am observat cum îşi terminase deja gogoaşa. Nu era prea fericită şi eram sigur că îşi dorea alta. Fără să mă gândesc prea mult, i-am împins farfuria mea, iar ea m-a surprins cu o privire dulce. A tras-o înspre ea şi a luat prăjitura finuţ în mână.

- Lilith, eh? Cea care aparţine nopţii, am meditat. După legende, Lilith fusese prima soţie a lui Adam şi fiindcă nu a vrut să-l asculte, a fost transformată într-un demon. Apoi Eva i-a urmat.
- Eh, de unde ştii toate astea? a întrebat, clipind des, vag uimită.
- Cred că, spre deosebire de tine, am fost mai atent la orele de istorie din generală şi liceu. Însă cred că prefer să-ţi spun Lily fiindcă ţi se potriveşte mai bine, presupun. Înseamnă puritate, frumuseţe, inocenţă. Perfect ţie.

Chiar i se potrivea mai bine acest nume, după părerea mea. Desigur, Lilith era legat de creaturile numite demoni, de rasa mea, şi de aceea nu îl simpatizam prea mult. Pe când, Lily i se potrivea perfect. Părea atât de inocentă încât nici nu îmi venea să cred. Era clar că fusese crescută cu multă atenţie, dragoste şi că a fost ferită de toate neplăcerile vieţii. Am văzut-o roşind uşor şi m-am întrebat de când avusese parte de un astfel de compliment – deşi nu credeam că a trecut mult timp având în vedere că arăta destul de bine.
Câteva minute mai târziu, la masa noastră a apărut un tip cu părul tuns scurt, şaten, şi cu ochii negri plini de furie. Ura era canalizată, în mod curios, mai mult asupra mea. Nu înţelegeam ce putea avea acest băiat, pe care nici nu îl cunoşteam cu mine, dar am aşteptat să îşi joace rolul. După aspectul său neglijent – pantaloni rupţi şi murdari, un tricou transpirat şi adidaşi pătaţi de marker – părea a fi ieşit dintr-un tomberon. Nu părea a avea prea multă minte datorită faptului că nu se putea controla absolut deloc. O venă de la gât îi pulsa, mâinile le avea strânse în pumni, iar privirea îi era încruntată. Lily s-a uitat la el, oarecum suprinsă şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, îl cunoştea pe tip. L-am fixat cu privirea şi m-am încruntat fiindcă fusesem deranjat din micul meu moment de linişte.

- Lilith, cum ai putut să-mi faci aşa ceva? Mi-ai spus că nu poţi să ieşi cu niciun tip, că eşti indisponibilă şi acum eşti la o întâlnire cu ăsta cu ochii mov. Cu fraierul ăsta, începu băiatul.
- Te rog frumos ca, de acum în colo, nici să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti cu mine! Nu ai nici un drept să îl faci pe Eric fraier, când tu, de fapt, eşti unul mai mare decât el. Aşa că, te rog, cară-te, a spus Lily, pe un ton defensiv.

Am rămas şocat, privind-o cu ochii mari pe roşcată. Îmi luase apărarea, un lucru extrem de rar. Nimeni nu mă mai apărase de... nici nu ştiu de cât timp. Însă ea, o fată ce nici nu mă cunoştea, a sărit şi m-a ajutat. Era incredibil.
S-a ridicat în picioare pentru a-l înfrunta mai bine pe băiatul ce începuse deja să meargă înapoi. Nu ştiam de ce, dar părea să se teamă de Lily. Eram curios să aflu de ce era speriat de ea fiindcă nu o consideram o persoană atât de rea. Tipul s-a întors cu spatele, începând să meargă printre mese şi, când ajunse lângă una pe care era o vază plină cu apă, a luat-o în mână, aruncând-o către Lily. Ea s-a dat în spate, iar eu, aproape instantaneu, m-am băgat în faţa ei, ţinându-mi braţele pe post de scut. Lily a ţipat când sticla mi-a lovit mâinile, spărgându-se în bucăţi mici. M-am dat câţiva paşi mai în spate şi, accidental, am îmbrâncit-o. Probabil că nu era atentă fiindcă s-a împiedicat de pervazul geamului – ce era amplasat prea jos – şi a căzut. Priveam înmărmurit scena şi m-am repezit lângă pervaz, văzând că scăpase medalionul din mână. În acel moment puteam alege să o salvez pe Lilith sau să iau lanţul. M-am aplecat peste pervaz, prinzând-o pe tânără de mână şi am început să o ridic, deşi îmi era cam greu fiindcă tăieturile de la sticlă mă dureau. Când s-a aflat în siguranţă, ne-am prăbuşit amândoi, ea în braţele mele, sprijinindu-se cu capul de pieptul meu. Amândoi gâfâiam – ea din cauza fricii, iar eu din cauza efortului. Am vrut să o strâng în braţe, dar am renunţat la această idee odată ce am realizat că ambele braţe îmi erau pătate de sânge şi că aş fi putut să o murdăresc. Am oftat, amintindu-mi că îmi pierdusem ultima amintire ce mă lega de familia mea. Simţeam un gol uriaş în piept, dar mă bucuram că am putut salva pe cineva. Obosit, mi-am lăsat obrazul pe capul lui Lily şi am oftat din nou.

- Eşti bine? am întrebat, gândindu-mă că măcar ea putea să se simtă bine.