Sângele tău este cerneala mea

[Me�al.]

Îmi pare rău pentru întârziere xD. Şi vă mulţumesc enorm pentru comentarii! * hugs *
Sincer să fiu, nu am văzut filmul Îngeri căzuţi xD. Dar acum o să mă uit la el să văd despre ce e vorba, promit :]].
Încă un lucru. Acest capitol e cam scurt fiindcă e scris într-o singură zi. Şi nu e corectat fiindcă trebuia neapărat să-l postez azi fiindcă, probabil, nu voiaţi să aşteptaţi încă două săptămâni până să vină. So, sper să mă scuzaţi.
Lectură plăcută şi ne vedem peste două săptămâni!

12


The important thing in life is to have a great aim, and the determination to attain it.

Vocea lui Shawn suna ca un ecou în mintea mea, iar cuvintele sale mă înnebuneau. Ceace îmi spusese era... Nu era de necrezut fiindcă dacă existau vrăjitoare şi îngeri totul era posibil. Am oftat, trecându-mi mâna prin păr şi am încercat să mă calmez. Nu ştiu cât de bine mi-a reuşit fiindcă vocea mea a fost foarte piţigăiată când am întrebat ce era un şaman.

- O persoană ce poate să vindece oamenii şi ce poate să comunice cu spiritele. Însă nu ştim sigur dacă eşti un şaman, există o singură şansă de a afla. Se spune că, cu ajutorul unei vrăjitoare, pot să intre în transă şi să vadă, practic, prin ochii unui alt om la care ţine foarte mult. Aşa că, poţi să încerci să iei legătura cu Ace sau cu spiritul lui Aileen – deşi ar fi mai simplu cu ea, a spus mama.

Ultima parte a conversaţiei mi-a atras atenţia şi am intrat în vrie, întrebând când aveam de gând să încercăm. Voiam să ştiu dacă Ace era în regulă, să îl văd încă o dată, nu să rămână doar o amintire. Desigur, avea să fie ciudat pentru mine, dar făceam orice pentru iubirea vieţii mele. Puteam să sar în ocean şi să mă mănânce rechinii dacă voia el. M-am uitat pe rând la fiecare şi am putut observa faţa stânjenită a lui Lizzy şi expresia indescifrabilă a lui Shawn. El părea posomorât şi mă întrebam dacă nu era cumva din cauza faptului că mama pronunţase cu atâta uşurinţă numele lui Aileen. Începeam să mă simt relativ prost din această cauză, dar prioritatea mea era Ace. Shawn a oftat şi a plecat, precum şi Elizabeth care m-a informat că se duce la Josh. Nu ştiam cât de sigur era ca blonda să meargă alături de verişorul lui Ace, dar Charlotte m-a liniştit mergând cu ei.
Zece minute mai târziu, Charlotte s-a întors cu o carte subţire cu coperţi negre. Serena părea să ştie ce conţinea fiindcă a afişat o expresie uşurată. A luat-o în mână şi a deschis-o la o pagină anume imediat. Charlotte s-a aşezat şi ea lângă mine, acum aflându-mă între ea şi mama.

- Eşti sigură că vrei să faci asta? a întrebat vrăjitoarea, oftând uşor.
- Desigur, vreau să văd ce face Ace. Dar ce trebuie să fac?
- Nu te gândi la nimic altceva decât la Ace şi Aileen. Nu lăsa nimic altceva să te preocupe, atât trebuie să faci.

Am aprobat, strângându-mi buzele într-o linie dreaptă, fermă. Mi-am închis ochii şi mi-am lăsat mâinile moi pe genunchi. Apoi, am auzit-o pe Serena murmurând ceva, dar nu îi puteam înţelege cuvintele. Mintea mi se golea automat, în ea fiind prezentă doar imaginea lui Ace. Am pierdut, mai apoi, contactul cu lumea reală, ajungând să fiu singură într-un loc întunecat. Am început a alerga în toate direcţiile, privind cu disperare întunericul ce părea să mă înghită. O luminiţă a apărut înaintea mea şi am pornit către ea ştiind că acolo era ieşirea. Dar unde mergeam? Nici măcar eu nu ştiam. Când am păşit în lumină, parcă tot universul a început să se învârtă cu mine şi simţeam cum nu mai am aer. Am leşinat. Oare ăsta era sfârşitul meu?
Puţin mai târziu mi-am deschis ochii, auzind câteva sunete. Clipeam des pentru a mă obişnui mai repede cu lumina puternică. Când, într-un final, puteam vedea normal, am putut să-i zăresc chipul lui Ace. Faţa îi era şi mai palidă decât de obicei, ochii şterşi, iar părul răvăşit. Arăta lipsit de viaţă, nu era Ace al meu. Nu intrasem în corpul lui fiindcă, ei bine, îl vedeam. Dar atunci în al cui eram? Am încercat să devin puţin mai atentă la cuvintele spuse de Ace şi am realizat că ţipa la un băiat, Ryan. Deci intrasem în mintea acestui tip care încerca să-l convingă să nu facă vreo nebunie.

- Ace! Trebuie să fii tâmpit ca să îţi dai viaţa pentru o tipă ca Aileen. Te-a jucat pe degete atâta timp şi pe tine şi pe vără-tu. Nu o să rezolvi nimic dacă îţi dai viaţa pentru ea, e neimportantă! a ţipat Ryan, iar eu am tresărit.
- Dar trebuie să o fac că l-am rănit destul pe Shawn, Ryan. Nu pot să continui astfel.
- Şi ce ai să faci cu tipa aia pe care o iubeşti, Cheryl Flanderg? Cu ea ce o să faci? Ştii cât o să sufere, ştii cât suferă în momentul de faţă? E înnebunită după tine, iar tu vrei să mori pentru cineva ce e pe jumătate decedat! N-are logică!

Eram perfect de acord cu Ryan şi, din câte îmi dădeam seama, avea aceeaşi gândire ca şi mine. Poate că din acea cauză priveam prin ochii lui. Sincer, nu mă interesa atât de tare motivul fiindcă aşa puteam să îl văd pe Ace. Ce n-aş fi dat să îl strâng în braţe în aceste momente... Şi dacă i-aş controla puţin trupul lui Ryan? Nu, nu puteam face asta. Dacă afla că eram şaman, că îl urmăream sigur îşi dădea seama că voiam să-l salvăm. Trebuia să mă abţin. Şi, totuşi, când avea să facă marea mişcare? Nici asta nu ştiam, dar Ryan da. Aveam nevoie să intru în contact cu el urgent, dar în acest moment nu puteam. De unde stătea Ryan, camera lui Ace era una dintr-un hotel luxos, cu un pat cu baldachin. Brunetul stătea întins pe el, cu o fotografie ţinută în mână. Şi, spre surprinderea mea, în acea poză mă aflam eu. Ce n-aş fi dat să-l sărut acum! Însă m-am limitat doar să-l privesc. Era de ajuns pentru mine. Brusc, am simţit cum întunericul pune stăpânire pe mintea mea şi mă smulge din acel loc. Treceam din nou prin acel vârtej atât de puternic.
Când am deschis ochii, am scos un ţipăt. Respiram întretăiat fiind foarte agitată. Cele trei fete mă priveau speriate, dar nu au întrebat nimic, aşteptând să mă calmez. Mintea mea procesa încet toate informaţiile pe care le-am primit într-un timp atât de scurt. Trebuia să vorbesc cu Ryan. Neapărat. Însă trebuia să le explic celor trei ce se întâmplase. Surprinzător, am reuşit să rezum povestea foarte bine şi am evitat detaliile gen: „Ce frumos era Ace!” . Erau nefolositoare în aceste momente.

- Trebuie să vorbeşti cu Ryan, a accentuat mama spusele mele.
- Da, dar cum? Pot... să îl contactez în vis? am întrebat, fremătându-mi degetele.
- Hmmm, având în vedere că eşti un şaman – şi încă unul destul de puternic – ar trebui. Acum e ora şase în Marea Britanie, deci unu la prânz în New York. Trebuie să mai aşteptăm puţin, până la ora trei dimineaţa la noi, a hotărât Serena.
- Dar nu pot aştepta atâta, Sere! Trebuie să fie o modalitate prin care să-l pot contacta mai rapid – nu exact în momentul ăsta, dar nici peste nu ştiu câte ore.
- Există o vrajă ce-l poate adormi şi poţi să comunici cu el, cred, dar trebuie să fii sigură că vrei să faci asta.

Am aprobat rapid şi n-am dat deloc înapoit. Asta era o prioritate uriaşă şi trebuia să aibă loc cât mai curând. Serena a plecat imediat fiindcă trebuia să caute o vrajă. Am rămas singură pe băncuţa de lemn. Mi-am trecut picioarele de cealaltă parte a feribotului, începând să le legăn şi mintea mi-a zburat către subiectul Ace. Nu puteam să-i uit faţa aceea obosită, istovită. Niciodată nu-l mai văzusem înt-o asemenea stare, atât de deplorabilă. Ştiam că trebuia să îl ajut, însă drumul era atât de lung şi aproape imposibil. Cooperarea lui Ryan putea să ne ajute enorm. Însă mai exista şi Shawn, care sigur plănuia ceva mai mult sau mai puţin malefic. În privinţa lui nu ştiam cum să acţionez fiindcă el nu ar fi făcut nimic pentru nimeni. Doar dacă... Dacă Charlotte s-ar da puţin la el? Era frumoasă şi, desigur, era foarte deşteaptă. Putea să funcţioneze, deşi nu ştiam cum să o conving pe fată. Mi-am sprijinit capul pe bara din metal şi am privit locul în care soarele se unea cu marea şi dispărea. Cerul era portocaliu, cu tente uşoare mov. Pe scurt, era minunat. M-am uitat înspre linia orizontului şi, nu foarte departe, am văzut luminile unui oraş. Oare chiar ajunsesem atât de repede în Stavanger? Nu ştiam răspunsul, dar am fost uimită când am văzut cum treceam printre fiorduri. Erau minunate şi chiar mă bucurasem că ajusesem aici fiindcă n-am mai văzut niciodată nişte coloane imense create de natură.

- Frumos, nu? s-a auzit o voce melancolică, venind din spatele meu.

Nu m-am întors fiindcă ştiam că era Charlotte. Poate trebuia să acţionez. Am dat lent din cap, aprobând-o, iar ea s-a aşezat lângă mine, în aceeaşi poziţie ca şi mine.

- Ştii, chiar mă bucur că eşti în regulă... De când eram mică ştiam o poveste legată de aceste fiorduri, una fabuloasă. Se spunea că aici s-a dus o luptă aprigă între îngeri şi demoni. Pe vremea aceea fiordurile nu existau. Şi, când îngerii au învins demonii, ei s-au prăbuşit inconştienţi în aceste ape. Îngerii ştiau că le era imposibil să ucidă acele creaturi întunecate şi, folosindu-şi puterea uriaşă, au creat nişte coloane de piată ce erau asemenea unor suliţe. Ele au străpuns toţi demonii în timp şi acum sunt aici pentru ca toţi îngerii şi demonii să îşi amintească de acea luptă cruntă, cu victime multiple. Desigur, în timp, coloanele s-au schimbat mult şi oamenii de ştiinţă au găsită o explicaţie relativ logică pentru a explica formarea lor.
- Wow, Charlotte, povestea e uluitoare... E ca un fel de barieră ce apără Norvegia fiindcă nici un demon nu s-ar mai apropia de aceste fiorduri fiindcă şi-ar aminti cum o mare parte din neamul său a fost omorât, am murmurat, analizând spusele blondei.

A aprobat şi a privit cum valurile se loveau de prora feribotului şi feţele ni se stropeau.

- Ştii, Charlotte, aş vrea să te rog ceva, am spus, şoptit.
- Spune, te ascult, a zis atentă.
- Ai putea să încerci să-l... seduci pe Shawn? Sigur plănuieşte ceva şi dacă îi distragi atenţia, poate că o să uite de ideea sa. Nu ţi-o cer pentru a te amărî, dar în această călătorie chiar avem nevoie de el...
- E cam ciudată treaba, având în vedere că n-am nici un interes în el. Nu mă impresionează şi aşa mai departe, dar ştiind cât de necesar e acest lucru, am să o fac. Îmi rămâi datoare, a zâmbit ea.

Am râs şi am dat din cap, cu zâmbetul pe buze. Serena a venit alergând înspre noi şi a ţipat un „începe”, iar Charlotte s-a uitat la mine, neînţelegând ce voia să spună. Desigur, nici eu nu ştiam ce voia vrăjtioarea, dar am realizat abia când intrasem într-o transă profundă. Mintea mi s-a golit aproape de tot, în ea rămânând prezent doar numele de Ryan. Ştiam ce se va întâmpla, dar nu voiam să aibă loc încă o dată. Nici la început nu îmi plăcuse deloc, ba chiar mă înfricoşase. Am oftat şi am aşteptat să trec prin tornada aceea devastatoare. Însă nu s-a întâmplat nimic de genul acesta, ci am auzit doar un „bum” puternic. Apoi mă aflam într-un loc în totalitate negru, fără nici un pic de lumină. Mi-am imaginat o grădină mare, plină de flori şi cu un stejar în ea şi, în următoarea secundă, totul era acolo. Deci era un fel de vis. În faţa mea stătea un băiat de înălţime medie, cu părul roşcat şi ochii întunecaţi. Pielea îi era albă precum marmura, iar privirea sa era extrem de nedumerită.
Deci mă aflam cu Ryan. Dar ce aveam să fac acum? Ce îi puteam spune? Cum îl puteam convinge să mă ajute?
Ryan era singura mea şansă, singura persoană ce m-ar putea ajuta să îl salvez pe Ace.
Trebuia să mă ajute.