Când ciorile zboară

[Mad Hatter]

Helăăău. :]
Well, m-am apucat de un nou fic. Nu vă luaţi de mine, vă rog. ;]] Că o să vin cu continuarea la celelalte...în curând. Promit. :]]
Eniuei, ficul o să aibă puuuuţin fantasy sau poate mai mult sau poate deloc. :]] O să văd eu. ^^ Dar cum nu mai am ce spune and stuff, vă urez:
Lectură plăcută!

Când ciorile zboară

1

Stătea tolănit între cearceafurile negre, de mătase şi o privea - mai exact, se holba - la silueta zveltă din faţa lui. Un zâmbet strălucitor, ce ar fi dat gata orice tânără i se juca pe chipul uşor măsliniu, iar privirea de-un verde viu, încrezut, părea să aibă o licărire ciudată.
Tânăra din faţa lui făcu o scurtă piruetă, în timp ce se întorcea cu totul către el. Îi aruncă un zâmbet plin de gingăşie şi inocenţă, apoi îşi trecu degetele lungi şi fine prin buclele frumoase, aurii, ce-i cădeau în valuri fermecătoare pe spatele drept, acoperit de simplul material al cămăşii de noapte dantelată. Îl privi printre genele lungi, dese şi întunecate, ochii ei la fel de albaştrii ca piatra lapislazulii, stropiţi cu auriu sclipind încetişor, în modul ei obişnuit. Lăsă razele soarelui să-i mângâie pielea delicată, fină şi să-i lumineze părul frumos buclat, în timp ce se apropia cu paşi micuţi de tânărul brunet, ce avea părul ciufulit.
- N-ai să spui nimic, nu? întrebă ea pe un ton catifelat, în timp ce-şi punea un genunchi albicios pe cearceaf şi se lăsa uşor în faţă, încât să se aşeze în patul înalt cu baldachin.

El surâse. Amuzat? Poate. De ea? Nu, ci de gesturile şi întrebările puerile pe care le putea pune biata copilă. Era o copilă? Întrebarea asta îi trecu prin minte exact ca un fulger, repede şi dură decât o secundă. Ridică din umeri nonşalant, nepăsător şi nevând vreun chef să caute răspunsul ce era evident. Tânăra din faţa lui era un fel de copil-femeie, aşa că răspunsul la întrebare era un simplu şi degajat „nu”. Eaa nu era copil, dar nici adult. Era ceva între aceste două denumiri ce-i ocupau lui timpul. Sau mintea.
Brunetul se strâmbă, ca şi cum propriile gânduri l-ar fi deranjat. Îşi întoarse privirea de-un verde pătrunzător către tânără şi îi aruncă un zâmbet strălucitor, de dura decât o secundă, încât ea aproape că-l observă.
- Ce-ai vrea să spun, Meredith? îi răspunse el tot cu o întrebare şi pe chipul ei gingaş se zări o încruntare, apoi o urmă de uimire. Ce dorea să spună? Nici ea nu ştia, aşa că se urcă în pat, se aşeză în stil turcesc în faţa lui şi întinse mâna către acesta, sperând ca un mic copil că avea s-o tragă în braţele lui.
- Nu ştiu, orice. E dupa-amiază şi n-am ieşit deloc din dormitor. Mi-ai spus că vom ieşi. Dar când, Jason, când ? îl întrebă ea, mai mult îl rugă şi rămase cu mâna întinsă, în timp ce aşa numitul Jason îşi arcui într-un mod fermecător sprânceana stângă. Îşi umezi buzele, nu-i era sete, dar era un tic prostesc de-al lui, apoi îşi trecu o mână prin păr, coborându-şi treptat privirea ce parcă devenise brusc rece către mâna frumoasei blonde. Ce dorea? S-o ia în braţe ? Ei bine, în acel moment, el nu avea poftă de dulcegării şi astfel de prostii ale îndrăgostiţilor. El nu era îndrăgostit de tânăra făptura din faţa lui.
- Mai târizu. Acum vreau să lenevesc, înţelegi? Ieri seară ne-am plimbat timp de două ore! îi spuse tânărul şi se ridică din pat, de parcă deodată se săturase de prezenţa fetei. Era la pieptul gol, purta decât nişte pantaloni simpli de trening negri. Totul la el era negru, de fapt.
- Asta a fost ieri, Jason! Oh, te rog! Decât o oră, promit că n-ai să mori! îi spuse ea pe un ton provocator şi pe lângă asta, rugător şi dulce. Se întinse în pat şi nenorocita de cămaşă se ridică, dezvelindu-i fetei picioarele lungi, subţri şi albicioase. Buclele ei se împrăştiară peste tot prin pat, pe umerii ei, pe cearceafurile negre şi puţin pe-o pernă albă.

Îi zâmbi inocentă şi flutură jucăuşă din gene, sperând că el va face aşa cum dorea ea. Din nefericire, Jason se întoarse cu spatele la ea. Îl privi şi se strâmbă copilăroasă. Uneori, el devena arogant şi răutăcios. Alteori puteai spune că e cel mai bun iubit din întreaga lume. Dar acum, el preferase să se comporte cu ea de parcă nici n-ar fi existat. Şi asta o supăra. Meredith oftă prelung şi murmură ceva, în timp ce trăgea brusc cearceaful peste ea.
- Ce, te ascunzi de mine? După noaptea trecută? râse el când îşi dădu seama ce făcuse fata. Apoi clătină din cap şi continuă să stea cu spatele la ea şi cu privirea aţintită către tavan, de parcă îl interesa în mod special.
- N-am făcut nimic noaptea trecută, dacă îţi aduci aminte! Decât mi-ai luat sânge, pufni ea şi îşi dădu încă supărata ochii peste cap. Se întoarse cu spatele la el, ducându-şi vârfurile degetelor unde trebuiau să fie acele două răni, dar nu erau. Răsuflă uşurată şi îşi afundă chipul în pernă, evitând să-l privească pe Jason care se întorsese către ea.
- Eşti sigură, Meredith? Sau poate nu-ţi aduci tu aminte! Faptul că ţi-am luat sânge e ceva, îi spuse el deja exasperat. O privi atent pentru câteva minute bune, cu braţele încrucişate şi încercând din răsputeri să se calmeze.
- Dar nu eşti vampir, şopti ea înfundat. Superba blondă se întorsese de data asta către el, din păcate nu rezista tentaţiei de-al privi. Era prea frumos în acel semi- întuneric al dormitorului.
- Nu, nu sunt. Oricum, am plecat! Nu ştiu când mă întorc, dar te rog să nu mai stai mult pe-aici. N-am chef să te găsească vreo menajeră, spuse brunetul înainte să închidă uşa după el. Se mişcase repede, mult prea repede pentru ca ea să-l poată opri sau protesta. Meredith înjură de câteva ori, printre dinţi şi se întoarse cu faţa către tavan. Doamne, cât putea ura momentele când el făcea asta! Nici nu stătea să vorbească cu ea sau să-i explice ce era el cu adevărat, doar pleca val-vârtej. Îşi puse palmele pe faţă şi încercă să se liniştească, gândindu-se că în câteva minute avea să-şi sune prietene pentru a ieşi în oraş. Gândul că ar sta închisă în casa iubitului ei arogant şi nesimţit o omora. Dar pentru început trebuia să-şi pună gândurile în ordine şi să se relaxeze puţin.


După ce ieşi din camera groazei, mai exact propriul dormitor, Jason se simţi uşurat, de parcă cineva luase o greutate imensă de pe umerii lui. Deşi câteva menajere îi aruncară priviri suspicioase când îl văzură pe jumătate gol, lui nu-i păsă. Avea să se îmbrace în ceva lejer, comod şi apoi putea să se ducă undeva. Nu ştia unde, dar era sigur că nu va rămâne în jurul casei şi nici în casă. Nu că nu ar fi ţinut la Meredith - oh, dar o făcea aşa cum ştia el - dar erau de-abea pe la începuturile relaţiei şi el niciodată nu punea suflet. În orice minut sau clipă se putea despărţi de ea, aşa că nu dorea să sufere sau orice altă prostie de genul.
Brunetul se strâmbă şi oftă scurt, apoi îşi ciufuli părul. Dar, când se întoarse pe călcâie pentru a se duce în dressing, o văzu.

Mergea pe hol, înainta de fapt către camera surioarei lui. Era înaltă, zveltă, cu forme generoase şi tot ce-i trebuia unei tinere pe care o puteai numi perfectă. Părul era un blond deschis, un auriu plăcut, ce în lumina soarelui sigur s-ar fi \'transformat\' în alb. Iar chipul...Nici nu avea cuvinte să descrie ce-i exprima făptura ce trecea prin faţa lui şi-i arunca o privire scurtă, dar ce sigur însemna multe. Avea buze pline, roşii şi nişte ochii de-un albastru adânc, exact ca ai lui Meredith, doar că fata aceasta avea ceva mai mult decât iubita lui. Ceva ce-l atrăgea.
Şi când îşi dădu seama ce făcea, clătină din cap şi se uită spre tavan, încercând să înlăture imaginea necunoscutei din minte. Dar nu reuşi, şi tot încercă. Totul în zadar, ca până la urmă să-şi dea seama că o ştia.
O cunoÅŸtea.