Paralizia sufletului.

[Abbeh.]

@Congelată şi friptă, mersi muult de tot de comentariu şi sper să te văd în continuare pe aici.
@Metal, Eric e ... bou, ştiu. E conturat după cineva (eniuei, mă întrebi tu pe mess dacă eşti curios) şi sper să te văd pe aici după fiecare capitol.
@Abacza aka my Babayonce, mă bucur enorm să te văd pe aici (îmi era sincer dor de tine) şi sper să te tot văd, după fiecare capitol.
Vă mulţumesc că citiţi şi că vă spuneţi părerea, înseamnă mult ! * hugs *

IV.

Eric era mort. În mod prematur, desigur, şi nu la propriu. Sulfetul lui era într-o moarte prematură, iar el nu dădea nimănui şansa să-l resusciteze. Indiferenţa care-l caracteriza în ultima vreme rănea pe toată lumea, mai mult sau mai puţin voit şi faptele lui aveau consecinţe urâte atât asupra lui cât şi a celor din jurul lui. Am apelat-o pe Daiana, prietena mea cea mai bună – sau mă rog, una dintre ele – s-o întreb cum se mai simte; avusese o indigestie urâtă cu câteva zile în urmă, însă Mihai, prietenul ei, avusese grijă de ea cât timp eu fusesem depsresivă şi alte cele.
- Peste opt zile e ziua lui J., poţi crede?, am întrebat-o entuziasmată.
- Cum aşa? Nu a ta e pe douăzeci?
Am râs în gândul meu şi, dacă n-aş fi ţinut atât de mult la ea, aş fi răbufnit, superior, şi i-aş fi reproşat că are o memorie bună de şters pe papuci.
- A mea e pe zece ! Întotdeauna a fost pe zece ! Deşi toţi mă sunaţi pe douăzeci, am spus uşor amuzată.
Apoi, după vreo cincisprezece minute în care şi-a cerut scuze şi mi-a urat „la mulţi ani” i-am zis că trebuie să închid, să mă pregătesc şi alte cele; s-a oprit din vorbit, nedumerită, şi m-a întrebat uşor revoltată unde ies fără ea. I-am spus de tipul din skate park, al cărui nume am realizat că nici măcar nu-l ştiu şi m-a felicitat. Că trecusem peste Eric, că aveam o întâlnire, că nici măcar n-am plâns. Ah, de-ai ştii tu Dia cât am plâns pentru Eric , probabil că te-ai duce la el şi l-ai castra. Am încheiat apoi conversaţia telefonică cu ea şi-am descuiat uşa, dând năvală în baie, dorind cu disperare un duş mai mult sau mai puţin fierbinte. Timp de vreo cincisprezece minute mi-am răsfăţat trupul cu apa caldă şi apoi am ieşit să-mi caut haine şi să stau puţin la calculator, iar apoi aveam să plec să mă întâlnesc cu Tipul Fără Nume – sau mă rog, al cărui nume nu îl cunoşteam - . Mi-am luat o pereche de skinny jeans şi un tricou roz cu un desen haios pe el şi m-am aşezat la birou, deschizându-mi calculatorul şi mutând programul televizorului pe MTV. Am privit monitorul şi m-am logat pe messenger, apoi m-am ridicat de pe scaun şi mi-am luat telefonul din bucătărie. Era, în mod clar, plictiseală totală, însă mai era puţin şi plecam.

Deea: Dariiiiia ! * hugs *
Daria xD: Ä‚? : ))
Deea: Am un film genial, nu vi pe la mine să-l vedem?
Daria xD: Nu pot, scuze, plec la şapte. Nu mă puteai chema mai devreme? : - w
Deea: T_T Vino după ce termini orice … faci. Ce naiba faci la şapte?
Daria xD: Cică ies cu un tip din skate park : )) hai, vorbim atunci, mă duc să mă pieptăn şi să mă încalţ apoi mă car. Vin direct la tine şi aduc popcorn. * hugs *
Deea: * hugs back *

Ziua avea să fie mai bună decât credeam; am închis calculatorul după ce m-am delogat şi-am plecat să mă încalţ. Am încuiat uşa şi am trecut vreo două străzi până am ajuns la statuie – drumul a părut mai scurt azi şi cred că aveam emoţii -, însă el era deja acolo şi era extraordinar de drăguţ. Ştiu, nu era normal că eu gândeam aşa, însă pur şi simplu nu mă puteam abţine; abia mă arsesem sufleteşte cu Eric şi ştiam, oarecum, că toţi băieţii sunt la fel. Nu ca aspect sau personalitate, însă, ca gândire, aveau câteva idei la fel; asta era stupid. Inima mea accelera pe măsură ce-i puteam zări chipul mai bine şi cred că aş fi făcut cale întoarsă dacă aş fi putut, însă nu-mi pot „păta reputaţia” şi, mai mult, nu mă pot dezamăgi pe mine însumi.
- Credeam că n-ai să vi, mi-a spus zâmbind larg.
Da,nici eu nu credeam asta până când nu te-am văzut aşteptându-mă aici, cu figura asta atât de adorabilă, privindu-mă când am apărut şi clipind des.
- Păi, cum era să nu vin?, l-am întrebat încercând să zâmbesc, n-aş fi ratat asta pentru nimic în lume. Unde mergem?
- Mă gândeam să trecem pe la pizzerie şi apoi să ne plimbăm prin parc, cel din centru desigur; ştii tu, ne cunoaştem mai bine şi toate alea… mi-a spus, parcă, uşor stânjenit.
Sau ruşinat, dar cred că-mi plăcea mai mult a doua variantă; parcă voiam să-l văd ruşinat din cauza MEA, a MEA, normal. Nu, nu în sensul rău, însă-mi gâdila orgoliul şi, fără să par fiţoasă sau superficială, am şi eu orgoliul meu. Vremea era împotriva noastră (cred că avea să plouă, fir-ar a naibii !), dar asta nu ne deranja cu nimic; un vânt, nu prea călduţ, sufla şi ne răcorea – eu una muream de cald -.
- Ştii, nu-ţi ştiu numele …
- George. Nici eu nu-l ştiu pe-al tău … mi-a răspuns zâmbind.
Şi dacă nu era atât de drăguţ, cred că zâmbetul lui ar fi fost pur şi simplu tâmp.
- Daria, i-am răspuns şi eu, tot zâmbind.
Lumea se uita destul de ciudat la noi, iar eu mă rugam în cel mai sincer mod să nu mă întâlnesc cu cine-ştie-ce-ţaţă-naşpa-din-parc; care ar cunoaşte-o pe mama, desigur. Nu numai că s-ar uita ciudat şi, probabil, m-ar saluta de-ar auzi toată strada pe care mă aflu (şi e chiar lungă, pe bune!), dar i-ar spune şi mamei că cine ştie ce drăcie am mai făcut eu (când, în mod evident, nu fac!). M-a luat de mijloc şi m-a apropiat de el, lucru care m-a făcut să-l privesc nedumerită; dacă se grăbeşte aşa …
- Mi-e frig ! s-a justificat destul de stânjenit.
Un râs nebun a pus stăpânire pe mine, cred că dacă eram cu fetele ar fi râs şi ele (unele chiar isteric).
- Asta nu era scuză pentru fete?, l-am întrebat amuzată.
- Păi, ăăă, nu. Adică, nu e regulă, mi-a răspuns zâmbind.
Cum era să nu râd? Sau să nu mă simt bine în prezenţa lui? Era imposibil, serios.
Lucrul pe care îl remarcasem este că era foarte, foarte diferit de Eric; din toate punctele de vedere. De la comportament până la aspect şi tot aşa.
El are timp de tine, Eric n-avea nicicând ! Ei bine, măcar am şi eu un subconştient vorbăreţ care se bagă, poate, când îmi dau şi eu seama de lucruri şi n-am nevoie de ceva sau cineva să-mi repete asta. Adevărat, Eric era mereu ocupat, nu ştiu sigur din ce motive, însă anturajul acela o să îl distrugă: ori intră la închisoare sau şcoala de corecţie, ori moare. Urăsc să folosesc cuvântul moarte la adresa lui Eric, însă cred că va trebui să mă obişnuiesc cu asta; sau cu închisoare. Nu, imposibil. Sunt supărată pe el, însă o lume fără nenorocitul de Eric nu e lume; şi acum îmi pun întrebarea „de ce naiba îl iubesc atât de mult?”. (La care nu pot răspunde, desigur, niciodată n-o voi putea face. Sau pot?!). De ce mă gândesc până şi acum la el, în fond, e doar un fost şi poate nici asta. Aş spune că m-a pierdut, dar aş greşi, pentru că nu m-a avut niciodată.
- Eşti ok, neh?, m-a întrebat zâmbind dulce.
Puteam să nu-i zâmbesc la rându-mi? Nu, nu puteam. Ce fel de persoană rece şi indiferentă ar fi trebuit să fiu? Una ca acele anumite persoane pe care le cunosc, nu dau nume, Eric.
- Mai bine ca niciodată, i-am răspuns cu cel mai dulce ton posibil pe care-l aveam „la mine”. Ne-am îndreptat spre centru şi, spre marea mea bucurie, erau tot felul de aparate ciudate, dar care păreau cumva distractive. Ne-am cumpărat câte-un suc cu gheaţă – adică Granita – şi ne-am aşezat la coadă să ne dăm în aşa zisul ciocan zburător. Sinceră să fiu, mă temeam, însă avea să fie o experienţă unică. Da’ de unde? Îmi doream să fug, s-o zbughesc şi să-mi mai cumpăr un Granita de vişine sau mere verzi şi să mă dau în maşinuţe, dar n-aveam cum să-i spun „ăă, ştii George, mor de frică”; nu, asta nu. Niciodată. Aveam să-mi înfrunt temerile plus că o mulţime de oameni se dau aici, eu de ce n-aş putea? Ciocanul acesta seamănă cu o cuşcă, serios, cu barele acelea de protecţie în jur, plus toate curelele, aş putea jura că e un aparat de tortură (Prin distracţie, poate). Am plătit şi ne-am urcat într-o cabină (de menţionat că erau numai două şi nu semănau deloc cu nişte ciocane) de care ne-au legat bine cu câteva curele negre, foarte ciudat, iar apoi maşinăria imensă s-a pus în mişcare. La început îmi era frica şi mi-am făcut loc printre grilaje şi curele să ajung la mână lui George; l-am prins de mână şi-l strâgeam cu toată puterea. Şi-a întors privirea către mine, rânjind şi spunând ceva (De menţionat este că n-am înţeles ce) – poate de la frică sau poate de la viteză - . După vreo trei ture am început să mă obişnuiesc şi să-mi şi placă, însă, la un moment dat s-au văzut scântei şi m-am panicat. Toată lumea ţipa şi s-a auzit o bubuitură
Cădeam !