23-04-2011, 05:06 PM
Capitolul 1
As vrea sa incep cu ,,A fost o data ca-n povesti...``, dar nu ar fi corect pentru ca ar trebui sa se termine cu ,,Si asa au trait fericiti...``.
Povestea mea incepe acum multi ani in urma. Defapt... adevarata poveste incepe cand aveam 14 ani. Cel mai rau an din toti ani cei grei pe care ii dusesem pana atunci. De atunci viata mea luase o schimbare completa... Si cu greu am dus povara ce-mi se dase.
Era intr-o zi ploioasa de vara. Din start mi-am dat seama ca nu va fi de bine. Ploaia mereu aduce ghinion. Sau, cel putin mereu cand ploua, mie mi se intampla cate ceva rau. Ori luam o nota proasta la mate, ceea ce se intampla rar, ori mi se uscau trandafirii pe care ii aveam in micuta gradinuta din spatele casei. Ei bine, sper sa nu ma afecteze prea mult. Am luat o inghititura de aer, si mi-am deschis umbrela. Eram in fata scolii, ma indreptam spre umila noastra casa. ,,Noastra``- ma refer la eu si mama. Mama este singura persoana care mi-a mai ramas,si singura persoana de care stiu ca sunt legata prin sange de ea. Sa va zic de ,,tata``? Adevarul este ca nu stiu cum e sa ai un tata. Defapt... niciodata nu am stiut cum e sa ai un tata. Stiu doar din ce vad la scoala, in fiecare dimineata unii copii vin de mana cu un tata. Mama niciodata nu mi-a povestit despre el. Iar de fiecare data cand aduc vorba de el sau cand pronunt cuvantul ala, ea incepe sa planga. Asa ca mai mereu evit discutia asta. Desi, odata si o data tot am sa aflu ceva despre el. Chiar de-ar fi sa strabat tot pamantul. Sau chiar de-ar plange mama cu jale. Deocamdata am 14 ani, mai las sa cresc. Atunci voi avea dreptul sa aflu.
O data ajunsa acasa, ma asez la masuta din bucatarie si imi fac temele. Ca de obicei, mama nu e acasa. Mai mereu, ea lipseste, si nu apuc sa o vad decat dimineata devreme cu pungi de cearcane sub ochi. Mereu o intreb daca se simte bine, iar ea imi reaspunde decat cu o imbratisare stransa si cu cateva lacrimi. Lucreaza foarte mult. In fiecare seara intra pe fuga in camera mea, ma saruta pe frunte si mereu imi soptes-te ,, Te iubesc``, apoi iasa. Singurul mod prin care comunicam mai des este telefonul mobil. Este singurul lucru scump din casa. Nu ne permitem prea multe. De aceea ne vedem asa rar. Dar cand prindem cate o zii impreuna facem tot ce ne trece prin cap. Ne batem cu frisca, ori ne udam cu furtunul in spatele casei.
Facandu-mi tema la matematica, ma deranja picaitul stropilor de ploaie pe acoperisul de tabla. Dar parca imi alina singuratatea prin care treceam. La un moment dat, tot zgomotul deveni ca un cantec. Incepeam sa bat cu pixul in masa, acompaniand si eu cu un ritm de neinteles. Dar daca asculti cu atentie iti vei da seama sensul. Imi place sa cant foarte mult la pian. Desi nu am unul, la scoala la care ma duc, au unul. Profesoara ma invata dupa ore. Gratis. Mereu imi spunea ca ma pricep si ca odata voi deveni cineva. Desi, nu trageam concluzii la cele spuse. Erau doar niste incurajari ireale pentru mine. Poate pana la urma nu e asa rea ploaia. Gandeam in sinea mea, cand distractia mi-a fost intrerupta de soneria telefonului. Am raspuns fara sa mai vad cine e.
-Alo!
-Alo! Domnisoara Russou?
-Da!
-Buna ziua si scuzati-ne de deranj. Sunam de la urgente si avem sa va dam o veste proasta...
Una dintre asistente continua sa vorbeasca intruna, incepeam sa pierd legatura cu ea incetul cu incetul. Dintr-o data scapand telefonul din mana. Corpul incepuse sa vibreze, ochii incepeau sa se umezeasca incetul cu incetul pana cand umplusem caietul de lacrimi. Mi-am pus mainile in cap incepand sa trag de firele cele blonde. Nu putea fi adevarat ce auzeam. Sigur e doar un cosmar. Da! Probabil adormisem in timp ce imi faceam temele. Vroiam sa ma asigur ca e doar un vis. Si vroiam sa ma trezesc mai repede, pentru a putea sa o vad pe mama. Sa ma asigur ca e vie. Am iesit incet, tremurand, din casa. Inca ploua. Ploua incet cu niste raze de soare printre, pana cand se formase un curcubeu. Era asa de real. Puteam simti cum stropii reci imi stergeau lacrimile calzi, curatandu-mi fata infierbantata. Am cazut in genunchi pe iarba verde, dandumi seama ca nu e doar un vis.
Eram doar eu si mama. Eu la suprafata, ea in pamant. Eu vie, ea moarta. Ma simteam asa vinovata. As da orice ca sa fi fost eu aia care cazuse de la etaj. As fi dat orice ca sa schimbam acum rolurile, sa poata vedea cum e sa suferi. Dar as fi vrut ca acum eu sa fi fost aia moarta. Sa nu se poata simti singura acolo, in frig si umezeala. Ci sa fie aici. La caldura. Printre oameni. Ma tot intrebam. Ce o sa se faca acolo? Cu cine o sa mai joace ea de-a prinselea? Dar eu? Cu cine o sa ma mai bat cu frisca?
Timp de o saptamana, stateam langa ea non-stop. Acum aveam tot timpul din lume sa ni-l petrecem impreuna. Ii spuneam tot ce facusem la scoala. Dintr-o data ma credeam nebuna. Cum stateam toata ziua pe bancuta din fata mormantului plin cu trandafiri rosii, albi si roz. Ii placeau la nebunie florile. Cateodata o mai intrebam ce face, cu speranta de-ami putea raspunde.
Ploua din ce in ce mai des. Incepeam sa urasc ploaia din ce in ce mai mult. Incercam sa ma feresc de rele si sa stau in casa, asteptand sa iasa soarele. Ziua ce-a mare sosise. Era o zi innorata de 8 august. Ziua mea preferata. Ziua in care ma nascusem. Asteptam sa fie frumos toata ziua. Degeaba! Asteptam macar dimineata sa fie putin soare, pentru a putea sa ii fac o vizita mamei. Degeaba! Am asteptat toata ziua, mai spre seara, nimic nu ma putea tine departe de ea. Trebuia sa ii fac o vizita. Cred ca a stat singura toata ziua. Nevand pe nimeni inafara de mine. Asa ca mi-am luat umbrela si am pornit spre cimitir. Tot drumul mi-a fost frica. Am fost foarte atenta. Intr-un final am ajuns la ea. Nu imi venise sa cred ce vedeam. Poate ori era groparul. Dar asta in nici un caz. Era un domn inalt, destul de bine imbracat. Statea in dreptul mormantului, fumand o tigara. Dupa care o arucase pe mormant si strivind-o lasand o urma. Ce facea? Nu are putin bun simt? In spatele lui aparu un tanar. Imbracat in negru. Aruncase o privire asupra florilor din imprejur, apoi domnul de prima data se indepartase. Vazusem cum iesea din cimitir, apoi l-am pierdut. Mi-am intors privirea inapoi la tanar. Care si el ma privea cum stateam dupa un copac. Am inceput sa tremur de rusine si am iesit incercand sa-mi acopar fata cu umbrela. El se indrepta spre mine. Incepeam sa scotocesc prin cap gandindu-ma la o replica care sa ma apere. Cum se apropia de mine mai tare, inima incepea sa o ia la fuga. Nu o condamn! Si eu as fi facut la fel! Dar nu e politicos. M-am trezit si am luat o infatisare mai dura. Se apropie, trecu-se pe langa mine soptindu-mi un ,,La multi ani!``. Apoi se duse inainte in spatele meu. Se indrepta spre iesire. M-am intors mirata si totodata speriata. De unde stia el ca azi e ziua mea?
-Stai! Am strigat la el!
El se intoarse spre mine, incepand sa ranjeasca. Nu am mai avut curajul sa zic ceva, asa ca am ramas mai mult cascata. Tanarul se intoarse iesind din acel loc care incepuse sa-mi dea fiori. M-am intors repede la mormantul mamei. Am vorbit vreo 10 minute cu ea. Incepuse sa se intunece asa ca am plecat. Am iesit rapid din cimitir. Ma simteam urmarita. M-am intors de frica si am observat ca nu era nimeni decat o pisica neagra. Uhhh... nici nu vreau sa ma gandesc. Incepea sa ploua din ce in ce mai tare. Mai erau cateva stradute pana la casa mea cand deodata, in fata mea aparu doua luminite. In urmatoarea clipa simteam cum asfaltul cald ma inghitea. Umbrela, acum era la o distanta destul de convenabila fata de corpul meu, care era asaltat in partea opusa masini de care tocmai ma izbisem. Am incercat sa ma ridic, dar simteam cum picioarele ma lasau. Nu mai simteam nimic, decat cum ma desprindeam de realitate. Am deschis speriata ochii, incercand sa mai prind firul. Am observat in ceata doua persoane care, pareau a nu se chinui sa ma ajute. Stateau deasupra mea, aplecati, ii vedeam cum dadeau din gura, dar nu auzem nimic. Lacrimile se contopeau cu ploaia.
- Ajutati-ma! Va rog! Incepeam sa soptesc cand observasem ca durerile imi strabateau corpul. Nimeni nu ma ajuta. Strigam in gand dupa ajutor. De ce stateau si se uitau la mine? Avem nevoie de ajutor. Nu mai puteam percepe ce se intamplase. Simteam cum subt mine se adunase o balta de sange. Vedeam din ce ince mai rau cum un parau de sange se indrepta in josul soselei. Am intors privirea spre cer. Simteam cum pierd legatura. Doar asta era tot ce-mi doresc. Am inchis usor ochii plini de lacrimi, pe care cadeau stropii de ploaie. Mii de imagini intortocheate din trecut se jucau acum cu mintea mea. Ma simteam parca pusa pe pauza, asteptand verdictul mortii. Dar ceva ma impingea afara. Afara din acel intuneric combinat cu lumina care avea sa-mi fie prietena pe viata. O simpla propozitie imi trecu acum in minte, pe nevrute ,,La Multi Ani!``.
M-am trezit dintr-o data respirand greu, de parca eram sufocata iar acum aveam dreptul sa respir. Incepuse sa ma doara capul ingrozitor, si niste batai puternice imi duduiau capul. Era normal sa-mi se zbata capul? Am incercat sa-mi misc corpul. Parca eram batuta-n cuie. Nu puteam sa fac nici o miscare. Am hotarat sa deschid ochii. pe care i-am desprins cu greu. Incepusem sa disting culorile, dandu-mi seama ca sunt intr-o camera. Dar asta tinute nu mai mult de 10 secunde, dupa care totul devenise alb. Inima incepuse sa-mi bata si mai tare. Incepusem sa respir greu si tremurand. Am strans mai bine din ochii deschizandu-i din nou. Acum nu mai puteam distinge nimic. Decat o luminita alba. Totul era alb. Ma agitam mai tare strangand din maini. Faceam atatea incercari de a deschide ochii, dar nu vedeam nimic. O usa se auzi deschizand.
-Calmeaza-te! Te rog! Vocea unei femei. Care ma prinse cu ambele maini de corp. Incepusem sa ma agit nervoasa ca nu vedeam nimic.
Am mutat capul spre locul de unde venea sunetul voci femeii.
-Ce-i cu mine? Am tipat speriata.
-Doar calmeaza-te... spuse cu o voce gingasa, facandu-ma sa ma linistesc. A simtit cum un ac imi strapungea bratul drept. Ahhh... uram acele.
* * *
,,Doar calmeaza-te!``. Astea a fost singura propozitie pe care am primt-o! Nimeni nu mi-a zis ca am orbit. M-au lasat sa aflu singura. Si nimeni nu ma reparat. Timp de trei ani am stat la ,,matusa``mea Anete. Nu stiam ca exista asa ceva. Ma refer la ea, o femeie foarte severa. E sora ,,tatei``. Ea ma tinut pana la 17 ani. Mai un an si voi scapa de infernul asta. Dar... mai rau ii fara rau. Cred ca as fi zacut si acuma in casa de copii daca nu ar fi fost ea. In toti acesti ani m-am descurcat greu. Cu greu am invatat sa ma deplasez doar intr-o casa. Nu ma lasat sa ies de acolo. A angajat pe cineva care sa se ocupe special pentru orbi. Doamna Jhonson. E o femeie uimitoare. Ea ma invatat sa citesc. Era ca o a doua mama pentru mine. Cand vin musafiri se comporta de parca as fi o printesa, dar cand suntem singure...
Viata mi se complica intr-o alta zi de iarna. Eram in ianuarie si matusa nu ma anuntase ca vom avea musafiri.
Eram intr-o grea zi de iarna. Ora pranzului sosise, la masa ne-am asezat, ca de obicei, doar eu si matusa. Eram singur ele din casa, inafara de majordomul personal al matusi. Masa ne-a fost servita. Am gasit cu usurinta tacamurile. Asa nu era foarte greu, doar putin la inceput.
Pe parcursul mesei, matusa nu scoase nici un cuvant, pana la sfarsitul mesei.
- Ayleen! Draga mea?! Dupa ce terminam masa, as vrea sa te pregatesti... mai formal.
Spuse ea, cu o voce pe care niciodata nu am auzito. Una destul de dulce care ma ducea la culmea disperari. Stiam ca avea sa urmeze ceva in favoarea ei.
- Scuza-ma matusa pentru intrebare! Dar...pentru ce?
Am intrebato putin confuza in timp ce-mi luam lingurita cu zahar pentru a-mi indulci ceaiul.
- Nicidecum draga mea! Spuse ea atingandu-mi mana stamga. Vom avea musafiri, niste musafiri foarte importanti, in special pentru tine.
Ultimul cuvant il spuse cu atat entuziasm incat am varsat ceasca cu ceai peste masa.
- Ahhhh... nesuferito! Spuse matusa revenindusi la ,,ea`` cea veche.
-Iartamaa iartamaa te rog din suflet. Spun eu milogindu-ma.
- Iesi, sa nu te mai vad pana nu te chem. Acuuuma! Tipa ea cu vocea ei de privighetoare.
Am apucat de baston si am dat cu el de toti pereti pana cand am ajuns in camera mea. Care era la etaj in capatul holului. Parca imi daduse aceea camera intentionat pentru a ajunge cu greu. Mai greu imi era sa urc scarile. La inceput nu coborasem niciodata scarile fara sa nu-mi rup ceva. Asta cand nu ma tinem de balustrada. Dar nici acuma nu mie usor, doar ca sunt mai rapida.
Am ajung in camera mea. Am incercat sa ajung la dulap. Bineinteles! Trebuie mai intai sa ma impiedic de pat si sa-mi lovesc piciorul. Deja ma obisnuisem cu asta. Din dulap mi-am scos rochia de matase cea neagra. Imi stiam cum sunt asezate lucrurile. De aceea stiu ca mi-am scos ce trebuia. M-am schimbat cu usurinta, dupa care mi-am luat paltonul, fularul si caciula. Planuisem sa ma duc afara. Aveam putina nevoie de aer. Matusa imi interzise sa plec din fata casei, de aceea voi sta doar in curte. Am iesit fara baston. Uitasem unde l-am pus si nu am indraznit sa cer ajutorul matusi. Stiam ca avea sa zica ca nu are timp pentru balivernele mele si sa mi-l caut singura. Mai dadeam cu mana sa caut zidul, cateodata. Ma indrepatm cu grija si cu frica de a nu sparge ceva. Intr-un final am ajuns la usa. Am apasat pe clanta si am iesit. Frigul imi cutremura picioarele, facandu-mi corpul sa treaca printr-un tremurat intentionat. Am facut mai multi pasi in fata. Mi-am dat seama ca nu mai eram pe aleea din fata casei. Paseam pe ceva...care, scartaia. Un sentiment de fericire ma invalui cu totul. Incepusem sa zambesc amintindu-mi de bataile pe cinste care le primise mama de la mine. Batai cu zapada bineinteles! Imi amintesc cum ieseam la prima zapada din an si ne faceam noi legile.
Am ridicat capul catre cer. Imi imaginau cum cad fulgi cei inghetati, si incarcati pe fata mea. De i-as putea vedea inca o data. Cu siguranta m-as bucura. Am stat si am savurat momentul cateva minute. Dupa care m-am lasat sa cad pe zapada proaspat stransa. Am inceput sa dau din maini si din picioare ca o copila care abia cunoscuse zapada. Rasul meu deja prinse putere. Radeam cu pofta amintindu-mi de clipele de aur petrecute cu multi ani in urma. Distractia mi-a fost intrerupta de un ras care il acoperea pe al meu. M-am obrit brusc, dintr-o data se facuse liniste.
-E cineva aici? Am intrebat putin confuza,privind in gol. Nici un raspuns.
M-am ridicat si am inceput sa ma scutur devenind din ce in ce mai serioasa. Stiu ca cineva ma urmarea, am incercat sa gasesc drumul spre intrare. Deja ma udasem si imi mai era si frig. Cum pasisem inainte, m-am impiedicat de ceva, si cazusem pe gheata care se aflase in fata mea. Incercand sa imi simplific caderea, am intins mainile in fata, cazand pe ele. Am simtit o usoara pocnire in bratul stang. Am scos un ,,Auch``nervos. Cineva imi pusese piedica.
-Stiu ca e cineva aici. Am strigat inca nervoasa.
-Stiu! Dar de ce presupui?
Auzisem o soapta la urechea stanga. Era o voce masculina, destul de suava si...putin cunoscuta. Cum de ce presupun? Sunt oarba prostule! Aveam sa-i spun. Am hotarat sa-l ignor prefacandu-ma ca vad. M-am ridicat iar scuturandu-ma si luand-o inainte. Dupa cativa pasi am simtit cum un bulgare moale se turtise de fata mea...
-Ce naib....?
-Trebuia sa-l vezi! De ce nu te aperi? Acum imi vorbea din partea dreapta.
Tipul asta ma necajeste. Am scapat cateva lacrimi, care le-am sters rapid cu rusine. Mi-am sters fata de zapada si am continuat sa merg inainte. Am intrat in casa dandu-mi jos geaca punand-o pe cuier. Ce rau imi pare ca nu pot vedea. Ce ii faceam... am inceput sa plang de furie strangand din pumn.
-Ayleen?! Draga! Te simti bine?
-Da matusa... scuze. Spusei stergandu-mi lacrimile, si revenindu-mi.
Stai! ,,Draga``? De cand? Azi dimineata, acum! Ce se intampla cu ea?
-Bine! Acum vreau sa vii in salon. Am sa iti prezint pe cineva.
Ohhh! Perfect! Nu am nici un chef!
-Da matusa! Vin imediat. Abia astept!
A spus parand entuziastmata.
M-am dus repede pana la baie. De ce ma simt asa ratata? Nu pot face nimic. Pana la urma de ce mai traiesc? Am atatea cai... Doamne! La ce ma gandesc! Probabil scena de mai devreme ma deranjase atat de tare incat ma facuse sa gandesc astfel. Nu am sa las pe nimeni sa ma mai indemne astfel. Mi-am aruncat cu apa pe fata racorindu-ma. Un ciocanit se auzi in usa.
-Esti gata?
-Da!
M-am sters repede, deschizand usa. Matusa ma prinse de brat, intrebandu-ma:
-Esti gata?
De ce atata fericire in glasul ei? Am dat din cap incercand sa par bucuroasa, dar nu stiam pentru ce. Puteam simti vibratia din ea. Era fericita incat exploda. Ma tarase dupa ea pana intr-o incapere. Imi puteam da seama ca era salonul dupa drumul pe care il facusem cu emotii. Ce surprize mai facea acuma?
-Comportate normal! Imi soptise, parca o vad zambind.
Asta le intrecuse pe toate. Despre ce tot vorbea?
Mi-am smucit bratul indreptandu-mi privirea spre ea.
-Matusa... Ce se intampla?
-Ayleen....? Ce-i cu tine?
-Mai intai despre ce este vorba? Am spus ridicand vocea, putin mai mult decat ea.
-Ayleen! Nu fi nepoliticoasa! O sa ma faci sa apeleze la severitate din nou. Spuse matusa, nervoasa la randul ei, prinzandu-ma din nou de brat.
-Buna ziua!
O voce de barbat se adresase, mie, cred.
-Ayleen! Saluta-l pe noul tau stapan.
Spuse matusa din nou fericita. Stapan? Inima incepu sa-mi bata cu putere, incat incepusem sa strig ca sa-i pot acoperi zgomotul. M-am smucit din nou, revoltandu-ma.
-Ce? Matusa? Despre ce tot vorbesti?
Spusei incercand sa ma abtin din lacrimat.
-Draga! Lucrurile merg prost de cand ai venit aici. Nu te mai pot intretine. Asa ca. De acum in colo, te vor tine niste buni prieteni de familie.
Matusa era fericita. Puteam vedea prin glasul ei, cat de fericita era. Chiar nu si-a gasit un strop de mila pentru mine? Chiar nu tine la mine?
-Te rog...n...
-Ayleen! Termina cu porcariile. Pentru dumnezeu. Copila! M-am saturat de tine.
Aceste cuvinte ma raneau. Dar nu atat de tare decat cele care urmau sa le aud.
-Domnisoara! Veniti?
Imi spuse domnul acela, care-mi prinse mana usor.
-Nuuuuu! Nu ma duc nici unde! Matusa... cum imi poti face asta? Nu te credeam in stare de asa ceva. Sa ma vinzi ca pe un nimic? Cum nu-ti poti perminte? Asta nu o s-o cred in vecii vecilor.
Am strans mana la piept dandu-ma-n spate.
- As fi preferat sa te omor! Dar de ce sa-mi umplu mainile de sange? Nimic nu merita pentru un nimic ca tine. Spuse cu ura in glas apropiindu-se de mine, incat ii puteam simtii respiratia rece.
Cuvintele astea au pus punct la tot. Cu ce i-am gresit eu? Nu stiu. De ce ma ura asa tare? Normal! Pentru ca sunt oarba. Nu-i pot fi de folos niciodata. Asta mi-a spus-o intr-o vara. Cand incercam sa o ajut pe gradinareasa sa ude niste plante. M-a prins cand ma tot rugam de biata gradinareasa, si atunci imi spuse ca degeaba ma tot chinui. Nu-s buna de nimic. Si niciodata nu voi fi! Bineinteles! M-a durut enorm. Dar viata merge inainte. Si eu in urma ei!
- De ce n-ai zis? Poate incercam eu singura. Am spus aproape soptind, lansand capul in jos.
-Acum! Ori vii de bunavoie? Ori cu forta! imi spuse barbatul acela.
-De parca ar mai conta! Am spus din nou pe acelasi ton.
Am fost luata si dusa intr-o masina. Nici nu am auzit-o pe matusa luandu-si la revedere. Defapt. Aceea cearta a fost ultima pe care am auzit-o, pentru ca eram pierduta in gandurile mele. Ma tot gandeam, ce voi face acolo unde voi fi dusa? Daca voi da peste altii gen matusa? Nici nu vreau sa ma gandesc. Asta ar fi fost cea mai grea pedeapsa. Ajungand la cuvantul pedeapsa, ma tot gandeam ce am facut de merit toate astea. Eram o fata ascultatoare. Nu injuram niciodata. Intr-un moment am adormit pe drum, visand scena accidentului de acum 3 ani. La inceput l-am vazut pe tanarul ala care-mi zambea slab si-mi urase ,,La multi ani!``. Apoi o alta imagine cu cei doi oameni care stateau aplecati peste trupul meu care zacea intr-o balta de sange, asteptand verdictul. Dar acum imaginea era mai clara. Semanau foarte mult cu cei de la cimitir. M-am trezit brusc cand masina se oprise la fel, facandu-ma sa ma trantesc cu capul de scaunul din fata mea.
As vrea sa incep cu ,,A fost o data ca-n povesti...``, dar nu ar fi corect pentru ca ar trebui sa se termine cu ,,Si asa au trait fericiti...``.
Povestea mea incepe acum multi ani in urma. Defapt... adevarata poveste incepe cand aveam 14 ani. Cel mai rau an din toti ani cei grei pe care ii dusesem pana atunci. De atunci viata mea luase o schimbare completa... Si cu greu am dus povara ce-mi se dase.
Era intr-o zi ploioasa de vara. Din start mi-am dat seama ca nu va fi de bine. Ploaia mereu aduce ghinion. Sau, cel putin mereu cand ploua, mie mi se intampla cate ceva rau. Ori luam o nota proasta la mate, ceea ce se intampla rar, ori mi se uscau trandafirii pe care ii aveam in micuta gradinuta din spatele casei. Ei bine, sper sa nu ma afecteze prea mult. Am luat o inghititura de aer, si mi-am deschis umbrela. Eram in fata scolii, ma indreptam spre umila noastra casa. ,,Noastra``- ma refer la eu si mama. Mama este singura persoana care mi-a mai ramas,si singura persoana de care stiu ca sunt legata prin sange de ea. Sa va zic de ,,tata``? Adevarul este ca nu stiu cum e sa ai un tata. Defapt... niciodata nu am stiut cum e sa ai un tata. Stiu doar din ce vad la scoala, in fiecare dimineata unii copii vin de mana cu un tata. Mama niciodata nu mi-a povestit despre el. Iar de fiecare data cand aduc vorba de el sau cand pronunt cuvantul ala, ea incepe sa planga. Asa ca mai mereu evit discutia asta. Desi, odata si o data tot am sa aflu ceva despre el. Chiar de-ar fi sa strabat tot pamantul. Sau chiar de-ar plange mama cu jale. Deocamdata am 14 ani, mai las sa cresc. Atunci voi avea dreptul sa aflu.
O data ajunsa acasa, ma asez la masuta din bucatarie si imi fac temele. Ca de obicei, mama nu e acasa. Mai mereu, ea lipseste, si nu apuc sa o vad decat dimineata devreme cu pungi de cearcane sub ochi. Mereu o intreb daca se simte bine, iar ea imi reaspunde decat cu o imbratisare stransa si cu cateva lacrimi. Lucreaza foarte mult. In fiecare seara intra pe fuga in camera mea, ma saruta pe frunte si mereu imi soptes-te ,, Te iubesc``, apoi iasa. Singurul mod prin care comunicam mai des este telefonul mobil. Este singurul lucru scump din casa. Nu ne permitem prea multe. De aceea ne vedem asa rar. Dar cand prindem cate o zii impreuna facem tot ce ne trece prin cap. Ne batem cu frisca, ori ne udam cu furtunul in spatele casei.
Facandu-mi tema la matematica, ma deranja picaitul stropilor de ploaie pe acoperisul de tabla. Dar parca imi alina singuratatea prin care treceam. La un moment dat, tot zgomotul deveni ca un cantec. Incepeam sa bat cu pixul in masa, acompaniand si eu cu un ritm de neinteles. Dar daca asculti cu atentie iti vei da seama sensul. Imi place sa cant foarte mult la pian. Desi nu am unul, la scoala la care ma duc, au unul. Profesoara ma invata dupa ore. Gratis. Mereu imi spunea ca ma pricep si ca odata voi deveni cineva. Desi, nu trageam concluzii la cele spuse. Erau doar niste incurajari ireale pentru mine. Poate pana la urma nu e asa rea ploaia. Gandeam in sinea mea, cand distractia mi-a fost intrerupta de soneria telefonului. Am raspuns fara sa mai vad cine e.
-Alo!
-Alo! Domnisoara Russou?
-Da!
-Buna ziua si scuzati-ne de deranj. Sunam de la urgente si avem sa va dam o veste proasta...
Una dintre asistente continua sa vorbeasca intruna, incepeam sa pierd legatura cu ea incetul cu incetul. Dintr-o data scapand telefonul din mana. Corpul incepuse sa vibreze, ochii incepeau sa se umezeasca incetul cu incetul pana cand umplusem caietul de lacrimi. Mi-am pus mainile in cap incepand sa trag de firele cele blonde. Nu putea fi adevarat ce auzeam. Sigur e doar un cosmar. Da! Probabil adormisem in timp ce imi faceam temele. Vroiam sa ma asigur ca e doar un vis. Si vroiam sa ma trezesc mai repede, pentru a putea sa o vad pe mama. Sa ma asigur ca e vie. Am iesit incet, tremurand, din casa. Inca ploua. Ploua incet cu niste raze de soare printre, pana cand se formase un curcubeu. Era asa de real. Puteam simti cum stropii reci imi stergeau lacrimile calzi, curatandu-mi fata infierbantata. Am cazut in genunchi pe iarba verde, dandumi seama ca nu e doar un vis.
Eram doar eu si mama. Eu la suprafata, ea in pamant. Eu vie, ea moarta. Ma simteam asa vinovata. As da orice ca sa fi fost eu aia care cazuse de la etaj. As fi dat orice ca sa schimbam acum rolurile, sa poata vedea cum e sa suferi. Dar as fi vrut ca acum eu sa fi fost aia moarta. Sa nu se poata simti singura acolo, in frig si umezeala. Ci sa fie aici. La caldura. Printre oameni. Ma tot intrebam. Ce o sa se faca acolo? Cu cine o sa mai joace ea de-a prinselea? Dar eu? Cu cine o sa ma mai bat cu frisca?
Timp de o saptamana, stateam langa ea non-stop. Acum aveam tot timpul din lume sa ni-l petrecem impreuna. Ii spuneam tot ce facusem la scoala. Dintr-o data ma credeam nebuna. Cum stateam toata ziua pe bancuta din fata mormantului plin cu trandafiri rosii, albi si roz. Ii placeau la nebunie florile. Cateodata o mai intrebam ce face, cu speranta de-ami putea raspunde.
Ploua din ce in ce mai des. Incepeam sa urasc ploaia din ce in ce mai mult. Incercam sa ma feresc de rele si sa stau in casa, asteptand sa iasa soarele. Ziua ce-a mare sosise. Era o zi innorata de 8 august. Ziua mea preferata. Ziua in care ma nascusem. Asteptam sa fie frumos toata ziua. Degeaba! Asteptam macar dimineata sa fie putin soare, pentru a putea sa ii fac o vizita mamei. Degeaba! Am asteptat toata ziua, mai spre seara, nimic nu ma putea tine departe de ea. Trebuia sa ii fac o vizita. Cred ca a stat singura toata ziua. Nevand pe nimeni inafara de mine. Asa ca mi-am luat umbrela si am pornit spre cimitir. Tot drumul mi-a fost frica. Am fost foarte atenta. Intr-un final am ajuns la ea. Nu imi venise sa cred ce vedeam. Poate ori era groparul. Dar asta in nici un caz. Era un domn inalt, destul de bine imbracat. Statea in dreptul mormantului, fumand o tigara. Dupa care o arucase pe mormant si strivind-o lasand o urma. Ce facea? Nu are putin bun simt? In spatele lui aparu un tanar. Imbracat in negru. Aruncase o privire asupra florilor din imprejur, apoi domnul de prima data se indepartase. Vazusem cum iesea din cimitir, apoi l-am pierdut. Mi-am intors privirea inapoi la tanar. Care si el ma privea cum stateam dupa un copac. Am inceput sa tremur de rusine si am iesit incercand sa-mi acopar fata cu umbrela. El se indrepta spre mine. Incepeam sa scotocesc prin cap gandindu-ma la o replica care sa ma apere. Cum se apropia de mine mai tare, inima incepea sa o ia la fuga. Nu o condamn! Si eu as fi facut la fel! Dar nu e politicos. M-am trezit si am luat o infatisare mai dura. Se apropie, trecu-se pe langa mine soptindu-mi un ,,La multi ani!``. Apoi se duse inainte in spatele meu. Se indrepta spre iesire. M-am intors mirata si totodata speriata. De unde stia el ca azi e ziua mea?
-Stai! Am strigat la el!
El se intoarse spre mine, incepand sa ranjeasca. Nu am mai avut curajul sa zic ceva, asa ca am ramas mai mult cascata. Tanarul se intoarse iesind din acel loc care incepuse sa-mi dea fiori. M-am intors repede la mormantul mamei. Am vorbit vreo 10 minute cu ea. Incepuse sa se intunece asa ca am plecat. Am iesit rapid din cimitir. Ma simteam urmarita. M-am intors de frica si am observat ca nu era nimeni decat o pisica neagra. Uhhh... nici nu vreau sa ma gandesc. Incepea sa ploua din ce in ce mai tare. Mai erau cateva stradute pana la casa mea cand deodata, in fata mea aparu doua luminite. In urmatoarea clipa simteam cum asfaltul cald ma inghitea. Umbrela, acum era la o distanta destul de convenabila fata de corpul meu, care era asaltat in partea opusa masini de care tocmai ma izbisem. Am incercat sa ma ridic, dar simteam cum picioarele ma lasau. Nu mai simteam nimic, decat cum ma desprindeam de realitate. Am deschis speriata ochii, incercand sa mai prind firul. Am observat in ceata doua persoane care, pareau a nu se chinui sa ma ajute. Stateau deasupra mea, aplecati, ii vedeam cum dadeau din gura, dar nu auzem nimic. Lacrimile se contopeau cu ploaia.
- Ajutati-ma! Va rog! Incepeam sa soptesc cand observasem ca durerile imi strabateau corpul. Nimeni nu ma ajuta. Strigam in gand dupa ajutor. De ce stateau si se uitau la mine? Avem nevoie de ajutor. Nu mai puteam percepe ce se intamplase. Simteam cum subt mine se adunase o balta de sange. Vedeam din ce ince mai rau cum un parau de sange se indrepta in josul soselei. Am intors privirea spre cer. Simteam cum pierd legatura. Doar asta era tot ce-mi doresc. Am inchis usor ochii plini de lacrimi, pe care cadeau stropii de ploaie. Mii de imagini intortocheate din trecut se jucau acum cu mintea mea. Ma simteam parca pusa pe pauza, asteptand verdictul mortii. Dar ceva ma impingea afara. Afara din acel intuneric combinat cu lumina care avea sa-mi fie prietena pe viata. O simpla propozitie imi trecu acum in minte, pe nevrute ,,La Multi Ani!``.
M-am trezit dintr-o data respirand greu, de parca eram sufocata iar acum aveam dreptul sa respir. Incepuse sa ma doara capul ingrozitor, si niste batai puternice imi duduiau capul. Era normal sa-mi se zbata capul? Am incercat sa-mi misc corpul. Parca eram batuta-n cuie. Nu puteam sa fac nici o miscare. Am hotarat sa deschid ochii. pe care i-am desprins cu greu. Incepusem sa disting culorile, dandu-mi seama ca sunt intr-o camera. Dar asta tinute nu mai mult de 10 secunde, dupa care totul devenise alb. Inima incepuse sa-mi bata si mai tare. Incepusem sa respir greu si tremurand. Am strans mai bine din ochii deschizandu-i din nou. Acum nu mai puteam distinge nimic. Decat o luminita alba. Totul era alb. Ma agitam mai tare strangand din maini. Faceam atatea incercari de a deschide ochii, dar nu vedeam nimic. O usa se auzi deschizand.
-Calmeaza-te! Te rog! Vocea unei femei. Care ma prinse cu ambele maini de corp. Incepusem sa ma agit nervoasa ca nu vedeam nimic.
Am mutat capul spre locul de unde venea sunetul voci femeii.
-Ce-i cu mine? Am tipat speriata.
-Doar calmeaza-te... spuse cu o voce gingasa, facandu-ma sa ma linistesc. A simtit cum un ac imi strapungea bratul drept. Ahhh... uram acele.
* * *
,,Doar calmeaza-te!``. Astea a fost singura propozitie pe care am primt-o! Nimeni nu mi-a zis ca am orbit. M-au lasat sa aflu singura. Si nimeni nu ma reparat. Timp de trei ani am stat la ,,matusa``mea Anete. Nu stiam ca exista asa ceva. Ma refer la ea, o femeie foarte severa. E sora ,,tatei``. Ea ma tinut pana la 17 ani. Mai un an si voi scapa de infernul asta. Dar... mai rau ii fara rau. Cred ca as fi zacut si acuma in casa de copii daca nu ar fi fost ea. In toti acesti ani m-am descurcat greu. Cu greu am invatat sa ma deplasez doar intr-o casa. Nu ma lasat sa ies de acolo. A angajat pe cineva care sa se ocupe special pentru orbi. Doamna Jhonson. E o femeie uimitoare. Ea ma invatat sa citesc. Era ca o a doua mama pentru mine. Cand vin musafiri se comporta de parca as fi o printesa, dar cand suntem singure...
Viata mi se complica intr-o alta zi de iarna. Eram in ianuarie si matusa nu ma anuntase ca vom avea musafiri.
Eram intr-o grea zi de iarna. Ora pranzului sosise, la masa ne-am asezat, ca de obicei, doar eu si matusa. Eram singur ele din casa, inafara de majordomul personal al matusi. Masa ne-a fost servita. Am gasit cu usurinta tacamurile. Asa nu era foarte greu, doar putin la inceput.
Pe parcursul mesei, matusa nu scoase nici un cuvant, pana la sfarsitul mesei.
- Ayleen! Draga mea?! Dupa ce terminam masa, as vrea sa te pregatesti... mai formal.
Spuse ea, cu o voce pe care niciodata nu am auzito. Una destul de dulce care ma ducea la culmea disperari. Stiam ca avea sa urmeze ceva in favoarea ei.
- Scuza-ma matusa pentru intrebare! Dar...pentru ce?
Am intrebato putin confuza in timp ce-mi luam lingurita cu zahar pentru a-mi indulci ceaiul.
- Nicidecum draga mea! Spuse ea atingandu-mi mana stamga. Vom avea musafiri, niste musafiri foarte importanti, in special pentru tine.
Ultimul cuvant il spuse cu atat entuziasm incat am varsat ceasca cu ceai peste masa.
- Ahhhh... nesuferito! Spuse matusa revenindusi la ,,ea`` cea veche.
-Iartamaa iartamaa te rog din suflet. Spun eu milogindu-ma.
- Iesi, sa nu te mai vad pana nu te chem. Acuuuma! Tipa ea cu vocea ei de privighetoare.
Am apucat de baston si am dat cu el de toti pereti pana cand am ajuns in camera mea. Care era la etaj in capatul holului. Parca imi daduse aceea camera intentionat pentru a ajunge cu greu. Mai greu imi era sa urc scarile. La inceput nu coborasem niciodata scarile fara sa nu-mi rup ceva. Asta cand nu ma tinem de balustrada. Dar nici acuma nu mie usor, doar ca sunt mai rapida.
Am ajung in camera mea. Am incercat sa ajung la dulap. Bineinteles! Trebuie mai intai sa ma impiedic de pat si sa-mi lovesc piciorul. Deja ma obisnuisem cu asta. Din dulap mi-am scos rochia de matase cea neagra. Imi stiam cum sunt asezate lucrurile. De aceea stiu ca mi-am scos ce trebuia. M-am schimbat cu usurinta, dupa care mi-am luat paltonul, fularul si caciula. Planuisem sa ma duc afara. Aveam putina nevoie de aer. Matusa imi interzise sa plec din fata casei, de aceea voi sta doar in curte. Am iesit fara baston. Uitasem unde l-am pus si nu am indraznit sa cer ajutorul matusi. Stiam ca avea sa zica ca nu are timp pentru balivernele mele si sa mi-l caut singura. Mai dadeam cu mana sa caut zidul, cateodata. Ma indrepatm cu grija si cu frica de a nu sparge ceva. Intr-un final am ajuns la usa. Am apasat pe clanta si am iesit. Frigul imi cutremura picioarele, facandu-mi corpul sa treaca printr-un tremurat intentionat. Am facut mai multi pasi in fata. Mi-am dat seama ca nu mai eram pe aleea din fata casei. Paseam pe ceva...care, scartaia. Un sentiment de fericire ma invalui cu totul. Incepusem sa zambesc amintindu-mi de bataile pe cinste care le primise mama de la mine. Batai cu zapada bineinteles! Imi amintesc cum ieseam la prima zapada din an si ne faceam noi legile.
Am ridicat capul catre cer. Imi imaginau cum cad fulgi cei inghetati, si incarcati pe fata mea. De i-as putea vedea inca o data. Cu siguranta m-as bucura. Am stat si am savurat momentul cateva minute. Dupa care m-am lasat sa cad pe zapada proaspat stransa. Am inceput sa dau din maini si din picioare ca o copila care abia cunoscuse zapada. Rasul meu deja prinse putere. Radeam cu pofta amintindu-mi de clipele de aur petrecute cu multi ani in urma. Distractia mi-a fost intrerupta de un ras care il acoperea pe al meu. M-am obrit brusc, dintr-o data se facuse liniste.
-E cineva aici? Am intrebat putin confuza,privind in gol. Nici un raspuns.
M-am ridicat si am inceput sa ma scutur devenind din ce in ce mai serioasa. Stiu ca cineva ma urmarea, am incercat sa gasesc drumul spre intrare. Deja ma udasem si imi mai era si frig. Cum pasisem inainte, m-am impiedicat de ceva, si cazusem pe gheata care se aflase in fata mea. Incercand sa imi simplific caderea, am intins mainile in fata, cazand pe ele. Am simtit o usoara pocnire in bratul stang. Am scos un ,,Auch``nervos. Cineva imi pusese piedica.
-Stiu ca e cineva aici. Am strigat inca nervoasa.
-Stiu! Dar de ce presupui?
Auzisem o soapta la urechea stanga. Era o voce masculina, destul de suava si...putin cunoscuta. Cum de ce presupun? Sunt oarba prostule! Aveam sa-i spun. Am hotarat sa-l ignor prefacandu-ma ca vad. M-am ridicat iar scuturandu-ma si luand-o inainte. Dupa cativa pasi am simtit cum un bulgare moale se turtise de fata mea...
-Ce naib....?
-Trebuia sa-l vezi! De ce nu te aperi? Acum imi vorbea din partea dreapta.
Tipul asta ma necajeste. Am scapat cateva lacrimi, care le-am sters rapid cu rusine. Mi-am sters fata de zapada si am continuat sa merg inainte. Am intrat in casa dandu-mi jos geaca punand-o pe cuier. Ce rau imi pare ca nu pot vedea. Ce ii faceam... am inceput sa plang de furie strangand din pumn.
-Ayleen?! Draga! Te simti bine?
-Da matusa... scuze. Spusei stergandu-mi lacrimile, si revenindu-mi.
Stai! ,,Draga``? De cand? Azi dimineata, acum! Ce se intampla cu ea?
-Bine! Acum vreau sa vii in salon. Am sa iti prezint pe cineva.
Ohhh! Perfect! Nu am nici un chef!
-Da matusa! Vin imediat. Abia astept!
A spus parand entuziastmata.
M-am dus repede pana la baie. De ce ma simt asa ratata? Nu pot face nimic. Pana la urma de ce mai traiesc? Am atatea cai... Doamne! La ce ma gandesc! Probabil scena de mai devreme ma deranjase atat de tare incat ma facuse sa gandesc astfel. Nu am sa las pe nimeni sa ma mai indemne astfel. Mi-am aruncat cu apa pe fata racorindu-ma. Un ciocanit se auzi in usa.
-Esti gata?
-Da!
M-am sters repede, deschizand usa. Matusa ma prinse de brat, intrebandu-ma:
-Esti gata?
De ce atata fericire in glasul ei? Am dat din cap incercand sa par bucuroasa, dar nu stiam pentru ce. Puteam simti vibratia din ea. Era fericita incat exploda. Ma tarase dupa ea pana intr-o incapere. Imi puteam da seama ca era salonul dupa drumul pe care il facusem cu emotii. Ce surprize mai facea acuma?
-Comportate normal! Imi soptise, parca o vad zambind.
Asta le intrecuse pe toate. Despre ce tot vorbea?
Mi-am smucit bratul indreptandu-mi privirea spre ea.
-Matusa... Ce se intampla?
-Ayleen....? Ce-i cu tine?
-Mai intai despre ce este vorba? Am spus ridicand vocea, putin mai mult decat ea.
-Ayleen! Nu fi nepoliticoasa! O sa ma faci sa apeleze la severitate din nou. Spuse matusa, nervoasa la randul ei, prinzandu-ma din nou de brat.
-Buna ziua!
O voce de barbat se adresase, mie, cred.
-Ayleen! Saluta-l pe noul tau stapan.
Spuse matusa din nou fericita. Stapan? Inima incepu sa-mi bata cu putere, incat incepusem sa strig ca sa-i pot acoperi zgomotul. M-am smucit din nou, revoltandu-ma.
-Ce? Matusa? Despre ce tot vorbesti?
Spusei incercand sa ma abtin din lacrimat.
-Draga! Lucrurile merg prost de cand ai venit aici. Nu te mai pot intretine. Asa ca. De acum in colo, te vor tine niste buni prieteni de familie.
Matusa era fericita. Puteam vedea prin glasul ei, cat de fericita era. Chiar nu si-a gasit un strop de mila pentru mine? Chiar nu tine la mine?
-Te rog...n...
-Ayleen! Termina cu porcariile. Pentru dumnezeu. Copila! M-am saturat de tine.
Aceste cuvinte ma raneau. Dar nu atat de tare decat cele care urmau sa le aud.
-Domnisoara! Veniti?
Imi spuse domnul acela, care-mi prinse mana usor.
-Nuuuuu! Nu ma duc nici unde! Matusa... cum imi poti face asta? Nu te credeam in stare de asa ceva. Sa ma vinzi ca pe un nimic? Cum nu-ti poti perminte? Asta nu o s-o cred in vecii vecilor.
Am strans mana la piept dandu-ma-n spate.
- As fi preferat sa te omor! Dar de ce sa-mi umplu mainile de sange? Nimic nu merita pentru un nimic ca tine. Spuse cu ura in glas apropiindu-se de mine, incat ii puteam simtii respiratia rece.
Cuvintele astea au pus punct la tot. Cu ce i-am gresit eu? Nu stiu. De ce ma ura asa tare? Normal! Pentru ca sunt oarba. Nu-i pot fi de folos niciodata. Asta mi-a spus-o intr-o vara. Cand incercam sa o ajut pe gradinareasa sa ude niste plante. M-a prins cand ma tot rugam de biata gradinareasa, si atunci imi spuse ca degeaba ma tot chinui. Nu-s buna de nimic. Si niciodata nu voi fi! Bineinteles! M-a durut enorm. Dar viata merge inainte. Si eu in urma ei!
- De ce n-ai zis? Poate incercam eu singura. Am spus aproape soptind, lansand capul in jos.
-Acum! Ori vii de bunavoie? Ori cu forta! imi spuse barbatul acela.
-De parca ar mai conta! Am spus din nou pe acelasi ton.
Am fost luata si dusa intr-o masina. Nici nu am auzit-o pe matusa luandu-si la revedere. Defapt. Aceea cearta a fost ultima pe care am auzit-o, pentru ca eram pierduta in gandurile mele. Ma tot gandeam, ce voi face acolo unde voi fi dusa? Daca voi da peste altii gen matusa? Nici nu vreau sa ma gandesc. Asta ar fi fost cea mai grea pedeapsa. Ajungand la cuvantul pedeapsa, ma tot gandeam ce am facut de merit toate astea. Eram o fata ascultatoare. Nu injuram niciodata. Intr-un moment am adormit pe drum, visand scena accidentului de acum 3 ani. La inceput l-am vazut pe tanarul ala care-mi zambea slab si-mi urase ,,La multi ani!``. Apoi o alta imagine cu cei doi oameni care stateau aplecati peste trupul meu care zacea intr-o balta de sange, asteptand verdictul. Dar acum imaginea era mai clara. Semanau foarte mult cu cei de la cimitir. M-am trezit brusc cand masina se oprise la fel, facandu-ma sa ma trantesc cu capul de scaunul din fata mea.