Paralizia sufletului.

[Abbeh.]

@Zouly, mă bucur că-ţi place. Sunshine e Daria, Eric a poreclit-o aşa. xD Sper să citeşti şi-n continuare.
@Metal, trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la aşa un comentariu. Eu am fost destul de dezamăgită de lucrare, însă nu m-am prea încumetat s-o şterg. Mă bucur enorm că-ţi place şii sper să te mai văd pe aici. * hugs *
@Ecsatsy, îţi mulţumesc şi ţie pentru comentariu şi, din nou, mă bucur că-ţi place şi ţie. xD
Măi, ce de bucurii. : ))

Oricum, am adus capitolul doi, sper să fie măcar la fel de bun ca primul dacă nu mai bun.
Lectură plăcută !

II.

Probabil că viaţa le rânduieşte pe toate cu un scop, mai mult sau mai puţin important, dar, uneori, nu le dă play la momentul potrivit; poate că uită sau poate că e ocupată, însă eu cred că o face anumit. Totuşi, printre toate momentele triste sau dezamăgitoare are grijă să mai scape şi câte o clipă fericită, un strop dintr-un zâmbet, şi are grijă să facă soarele să răsară a doua zi, chiar dacă azi a plouat.
- Sunshine, la ce te gândeşti? M-a întrebat zâmbind.
- La nimic în mod special. La viaţă.
- A noastră?
- A mea.
Întotdeauna am fost egoistă şi, poate, nici măcar acum, când îl aveam lângă mine, n-aveam să-i arăt cât de mult îl iubesc. Adevărat, i-am zis c-o fac, însă nu i-am zis şi cât de mult şi nu i-am zis cum e o zi în care nu-l aud. Trag aer în piept, apoi expir destul de brusc; mă gândesc serios la ceva, o întrebare mă macină pe interior într-un mod cumplit. Mă distruge.
- Eric, de ce m-ai înşelat ?
Părea că tot calmul din lume se cuibărise-n vocea mea, nu trădam nicio emoţie, nimic; era ca şi când aş fi fost de piatră: nu simt nimic, nu-mi pasă, însă întreb – chiar dacă piatra nu întreabă - . La acest gând m-am amuzat singură, cum pot vorbi astfel despre o piatră?
- Păi, vezi tu … Când Landon ţi-a luat id-ul de Messenger şi a început să-mi vorbească despre tine am simţit că mor, apoi ne-am certat a nu ştiu câta oară; îmi reproşai că nu am timp de tine, că-ţi e mai mereu dor de mine, că nu crezi că te iubesc şi aşa. Eram distrus, aşa că m-am dus la un amic, m-am îmbătat şi te-am înşelat. Sunshine, nu-s vinovat intenţionat, n-am dorit nici măcar o clipă să te uit, tipa aceea m-a plesnit dimineaţă; în timp ce eram cu ea i-am şoptit „Daria, te iubesc”.
L-am privit zâmbind. Nu prea credeam ultima parte, dar voiam şi aveam o nevoie nebună, poate chiar disperată, să-l cred. Cred că toate stările sufleteşti posibile au trecut prin mine în acele clipe. De la bucurie până la tristeţe, melancolie, nostalgie şi aşa mai departe.
- Hai ! Hai să ne plimbăm.
I-am spus luându-l de mână, apoi l-am rugat să mă aştepte să mă schimb. Aveam de gând să-l iert, chiar dacă făcusem asta deja; negam, şi-n mintea mea nu-l iertasem, dar adânc în suflet uitasem deja tot ce se întâmplase. Mi-am tras repede o pereche de pantaloni de trening pe mine, un tricou şi hanoracul şi-am ieşit din baie; ne-am încălţat şi-am părăsit casa. Acesta era unul din momentele în care adoram că-s singură acasă; sunt sigură că mama nici nu l-ar fi primit, darămite să mă lase să mă plimb cu el. Adevărat, nu era un îngeraş, dar nici dracu-n picioare nu-l puteam numi; greşea şi el, ca orice om, cum mai greşesc şi eu, ca atunci când îi tot caut scuze. M-a luat de mână şi înaintam liniştiţi pe strada ce se întindea în faţa noastră; îmi zâmbea. I-am zâmbit la rându-mi şi mă simţeam destul de stânjenită; niciodată n-am suportat liniştea în exces. Sau poate da ?
Acum trei ani îl numeam Tipul Care-Mi Citeşte Blogul, adică pe vremea când încă aveam un blog şi aveam şi chef de scris. Mi s-a părut special din prima clipă în care ne-am vorbit, chiar dacă, teoretic – şi practic – l-am cunoscut pe un chat, jignindu-l, făcându-l semidoct şi rugându-l să nu mi se mai adreseze în nici un fel, căci noi doi sigur nu avem ce discuta. După încă jumătate de an am ajuns să facem schimb de numerele de telefon, iar când i-am auzit prima dată vocea mi-am zis „Fă-l Doamne să vorbească mult”. Şi-a vorbit ! E tare vorbăreţ de obicei, iar eu sunt şi mai şi, însă în momentul de faţă emoţiile au pus stăpânire pe mine şi nu cred că sunt în stare nici să strănut.
- Te iubesc. M-am trezit spunându-i.
Oare ce m-a apucat? Întotdeauna am aşteptat să-mi zică el primul asta, chiar dacă nu eram deloc sigură de sentimentele lui. Obrajii mei au căpătat instant o nuanţă de-a dreptul roşie – nu roşiatică – şi-am zâmbit inconştient.
- Eu te iubesc mai mult, Sunshine. Mi-a răspuns zâmbind.
Şi-l credeam. N-am idee de ce o făceam, însă o făceam. Poate pentru că era aici, lângă mine, de ziua mea, ţinându-mă de mână şi făcându-mă să cred că toate visele şi dorinţele se împlinesc la un moment dat. Da, asta era şi o dorinţă, dar şi un vis: să vină aici, să-mi zică că mă iubeşte, să mă ţină de mână şi să mă sărute. Ok, încă nu mă sărutase, dar mai era timp.
- Cât rămâi? L-am întrebat încet.
- Cât vrei tu să rămân. Mi-a răspuns îmbrăţisându-mă.
-Şi mama ta? N-o să te cerţi iar cu ea?
-Nu, nu cred. Ne-am împăcat şi vrea să te cunoască.
Oh nu, asta nu. Am să mor de ruşine într-o situaţie de genul acesta, plus că ar fi puţin jenant; probabil că mama lui mă va accepta, însă ai mei n-au să-l accepte niciodată. Sau cel puţin prea curând.
Ne-am asigurat – ba bine că nu, eu nu m-am asigurat deloc – că nu vine nicio maşină şi-am trecut. M-a oprit în mijlocul străzii, pe trecerea de pietoni şi m-a sărutat. În acel moment aş fii putut să jur că timpul s-a oprit, lumea s-o oprit şi s-a evaporat; mai eram doar eu cu el într-un infinit univers colorat plin de fericire. Mii de fluturaşi zburau prin stomacul meu şi-mi doream să nu se mai termine, însă un şofer grăbit a avut grijă să mă trezească la realitate, claxonând.
- La naiba şi cu tine, omule, am strigat nervoasă, nu vezi că făceam ceva ?
- Mă grăbesc, domnişoară, sărutaţi-vă şi voi în altă parte !
M-am strâmbat urât la el, enervându-l pe şofer şi făcându-l pe Eric să râdă. Mi-a şoptit că e-n regulă şi că, deşi aştepta asta de multă vreme, nu trebuie să ne punem mintea cu toţi proştii. I-am reproşat că pe asta tot eu i-o spusesem şi ne-am îndreptat spre micuţul lac artificial de după benzinărie. Soarele strălucea asa frumos, reflectându-se în apă şi oferind un aer de-a dreptul ... romantic locului. Totuşi, de când am devenit eu aşa? Cred că m-a cam luat valul şi asta nu-i prea bine; de obicei visez, iar când mă trezesc la realitate am de suferit, însă îl văd aici lângă mine şi mă simt în siguranţă; ca şi când aş avea un îngeraş păzitor pe urmele mele, iar ăla e Eric. Ne-am aşezat pe-o bancă şi l-am văzut scotocindu-se prin buzunare. L-am privit nedumerită spunându-i că telefonul lui e la mine, dar a dat din cap a negaţie şi a scos ceva frumos împachetat, pătrat. Cred că e o cutiuţă.
- Cum spuneam Sunshine, la mulţi ani ! mi-a spus îmbrăţisându-mă a nu ştiu câta oară în acea zi întinzându-mi cutiuţa. I-am răspuns la îmbrăţişare şi, ca un copil mic, am sfâşiat la propriu hârtia ce ascundea conţinutul, am deschis cutia şi, în mintea mea, mi-am jurat că e cel mai frumos lănţişor pe care-l văzusem vreodată.
- Îţi mulţumesc, Eric ! i-am spus, entuziasmată, îmbrăţişându-l.
Apoi m-a ajutat să mi-l pun şi m-a sărutat. A doua oară !
Câtă nebunie, doar n-am să stau să număr acum fiecare sărut pe care mi-l oferă, însă ştiam că-mi place. Au trecut minute bune în care nici unul dintre noi nu a spus absolut nimic, însă simplul fapt că stăteam îmbrăţişaţi pe o bancă, lângă un lac, ca-n filme, îmi oferea un sentiment de împlinire sentimentală.