Note pe portativul sufletului

[Unia]

IV

Încă nu realizam că întâlnirea aceea avusese loc. De multe ori mi se întâmpla asta; când ceva era atât de frumos încât să fie adevărat, pur şi simplu nu îmi venea să cred că era. Visam prea mult şi de aceea nu mai puteam deosebi realitatea de un vis frumos ţesut de o imaginaţie prea bogată. Mi-am presat fruntea de geamul rece şi murdar al taxi-ului în timp ce îi strigam şoferului să meargă mai repede. Probabil că dacă aş fi cunoscut drumul până la hotel m-aş fi dus pe jos; traficul era infernal şi simţeam că nu înaintăm deloc. Am început să bat tactul cu degetele marginea geamului, iar când taxiul s-a oprit pentru a patra oară la un semafor, am izbucnit:

- Nu ţi-am spus să mergi mai repede? Chiar mă grăbesc şi mai presus de asta, eu te plătesc.

Şoferul a încercat să mă calmeze cu nişte strigăte de nemulţumire la adresa traficului, a celorlalţi şoferi care claxonau la unison cu el şi sfârşind cu un comentariu rătăcios despre oamenii grăbiţi care nu înţeleg meseria grea de taximetrist. Eram şi aşa suficient de nervoasă aşa că am ales să nu ripostez; până la urmă aveam nevoie de un drum liniştit până la hotel, acolo unde se va dezlănţui adevărata ceartă. Am închis ochii încercând să nu mă mai gândesc la Ryan, dar cu cât încercam eu să-l alung, cu atât mai tare revenea el în mintea mea.

- Unde ai fost, Elizabeth? Unde naiba ai fost?
Nici nu intrasem bine în holul hotelului, că el deja ţipa la mine. Nu îi păsa nici măcar că se formase un grup de curioşi care ne urmărea altercaţia cu interes şi care se mărea pe măsură ce minutele se scrugeau. Am simţit un val de mânie inundându-mi corpul şi am scuipat o înjurătură în finlandeză. Am închis ochii ca să opresc cele câteva lacrimi pe care le simţeam în colţul ochilor.

- Nu contează unde am fost, aş fi putut avea parte de o primire mai căldurosă, nu crezi? Nu ştiu de ce ţii neapărat să mă faci de râs de fiecare dată.
- La naiba cu tine, Elizabeth, am spus că trebuie să fi aici la o anumită oră şi nu ai fost. Asta se cheamă că ai întârziat. Poate că eşti tu persoana perfectă, care nu întârzie niciodată, dar de data asta s-a întâmplat. Şi nu am chef să pierd un concert din cauza ta, Lizie.

Tonul i se mai înmuiase, faptul că mă striga din nou Lizie era deja un semn că se potolise
cât de cât. Eu pe de altă parte, fierbeam. Pur şi simplu vroiam să dispar.

- Deci vrei să spui că nu poţi concerta fără mine? Cam mult ţi-a luat să îţi dai seama. Eu, pe de altă parte, nu am nevoie de tine.
- Abia aştept să văd ce o să le spui fanilor când o să te dăm afară. Doar nu credeai că o să poţi să pleci singură când ai tu chef, nu?

O să îl pocnesc, ştiam asta, nu am mai fost atât de sigură de mult timp. Degetele mi s-au încleşat în pumn şi mă pregăteam să merg să îi trag una.

- Du-te dracului, Ryan, am murmurat printre dinţi, mai mult pentru mine. Mă apropiam de el cu paşi mărunţi, simţind cum furia creşte în mine. Cu cât îl priveam mai mult stând aşa calm şi aşteptând să ripostez, de parcă ştia că nu am cum să câştig, cu atât mai mult dorinţa de a-l lăsa lat punea stăpânire pe mine. Dar ceva m-a oprit. Am simţit o mână caldă apucându-mi ferm umărului şi impunându-mi să mă opresc. Cineva îmi murmură în ureche: „Nu merită, Elizabeth. Să mergem.”. Nu am mai auzit vocea aceea înainte. Sau am mai auzit-o? M-am răsucit convinsă că pumnul meu se va îndrepta asupra oricui era în spatele meu şi am dat cu ochii de Hans, inginerul de sunet. Am coborât privirea şi degetele mi s-au destins. El şi-a petrecut braţul în jurul umerilor mei şi m-a condus afară. Acolo am izbucnit în plâns. Plângeam pentru că eram nervoasă, pentru că eram tristă, pentru că pentru prima oară simţeam lipsa mamei şi a Reijei. Ziua aceea începuse atât de bine şi nu aveam cui să-i împărtăşesc gândurile şi sentimentele mele.

*

O oră mai târziu mă aflam cufundată într-un fotoliu albastru, zburând pe deasupra statelor unite. Ne îndreptam către Seattle. Oraşul american în care plouă mereu. Ca în Londra. Americani afurisiţi, până şi condiţiile climatice le fură de la europeni. Ryan dormea cu gura întredeschisă şi capul uşor întors către fereastră, în timp ce acorduri nervoase de chitară răsunau din căştile lui. Mi-a trecut prin cap să mă ridic şi să opresc muzica, dar m-am răzgaândit. Nu merită un somn liniştit după câte mi-a zis astăzi. Mi-am lăsat capul pe spate şi mi-am lăsat gandurile să alerge pe imensitatea pufoasă care se profila afară. Am închis o secundă ochii şi am retrăit ziua în care am renunţat la viaţa mea liniştită din Tampere. Mai făceam uneori asta, mă ajuta să trec peste momentele dificile, pentru că îmi aduceam aminte cât de puternincă m-am simţit atunci. Eram gata să cuceresc lumea şi chiar dacă nu mi-a fost uşor să las în urmă viaţa mea perfect liniştită, perioada petrecută la Helsinki a fost cea mai frumoasă. Nu am să uit reprezentaţiile pe scena Operei sau plimbările nocturne cu colegii de facultate. Nu am să uit niciodată ziua în care viaţa mea s-a schimbat întru totul... Am deschis dintr-o dată ochii lovită de o amintire fulgerătoare. Ochii aceia albaştrii cu reflexii verzui, privirea adâncă, vocea cu care m-a complimentat... Nu azi îl văzusem prima oară pe Victor. În ziua aceea, când am renunţat la tot, când am luat trenul din Tampere înspre Helsinki, atunci a fost prima oară când ne-am întâlnit. M-am holbat la el atât timp şi totuşi pentru prima oară îmi aduc aminte trăsăturile lui, aşa cum le-am perceput atunci. Când ne-am dat jos din tren şi mi-a spus ceva legat de privirea mea, atunci ne-am vorbit pentru prima oară. Victor... nici nu ştiu ce e mai frumos în legătură cu el, privirea lui pătrunzătoare, sau numele boem desprins dintr-un roman interbelic. La naiba, nu cred că l-am întrebat cum îl pot eu contacta. Mi-a plăcut de el, dar nu credeam că o să fie atât de important pentru mine. Ceva îmi spune că nu e ultima oară când voi da de el. Poate că e mâna destinului. Chiar vreau să îl cunosc mai bine. Dacă eram mai atentă la ceas în cafenea, poate că aş mai fi avut timp să facem schimb de adrese de e-mail. Eu nu mă pierd aşa, e clar că tipul are o influenţă ciudată asupra mea. Iar acum trebuie să aştept să îmi vorbească el. Ah, cât urăsc să aştept.

- Hei, putem vorbi puţin?

Ryan. Nici nu am simţit când s-a apropiat de mine. Vrea să îşi ceară scuze? Ce drăguţ din partea lui. Păcat că nu mă interesează asta acum.

- Dacă nu te deranjează să stai în picioare lângă mine... i-am răspuns cu o privire inocentă. Şi-a dat ochii peste cap şi m-am tras înspre fereastră. A luat loc pe fotoliul meu şi coapsele noastre s-au lipit una de alta. Şi-a sprijinit o mână pe locul din faţa mea şi m-a privit cu ochii lui mari, căprui, americani.

- Nu am vrut să ţip aşa la tine. Îmi pare rău, dar uneori eşti atât de... imposibilă. Uneori mă enervezi atât de tare că nu mă pot abţine. Nu am vrut să îţi fac publicitate negativă şi vreau să continuăm turneul împreună.
- Hmm, nu credeam că eşti capabil să îţi ceri scuze. Credeam că eşti condus mereu de propriul tău orgoliu. Mă rog, scuzele îţi sunt acceptate. Nu că aş crede că nu o să ne mai certăm niciodată, ci pur şi simplu pentru că mă simt prea bine acum ca să mai fiu supărată pe tine. Poţi să spui că ai avut noroc.
- Şi de ce te simţi atât de bine acum, Ellie?
- Ai vrea tu să ştii, dar şi norocul are o limită, i-am spus cu un zâmbet pe buze. Nu am să mă apuc să îi povestesc lui toate gândurile şi sentimentele mele. Deşi în momentele alea era aproape uman, nu mă puteam încă apropia de el. Totuşi, parcă nu îl mai uram atât de tare. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre locul lui. Deşi mă puteam întinde acum în voie, parcă îmi lipsea căldura corpului lui Ryan. Cred că îmi plăcea să îl am aproape, atunci când nu ţipa la mine. Ce ciudat.

________________________
Nu ştiu cât de bine mi-a ieşit capitolul ăsta, dar fie, nu prea am ce să mai schimb la el. Enjoy.