O ultima lacrima de sange pe o petala de trandafir

[MooN.]

Salut! Deci cum am spus imi pare foarte rau! In acel moment chiar nu am mai stiut ce sa mai adaug, dar acum nu il mai editez. Am adus nextu-ul si sper sa fie pe placul vostru. So...
Lectura placuta!

Capitolul sase – Fara cale de intoarcere partea I

- Trebuie sa plecam! Imi sopteste cu glasul dulce...
- Dar as vrea sa mai stau...
O privesc cum sta intinsa pe podeaua rece plina de sange. Ochii imi sunt uzi parca vrand sa planga. Micul meu inger imi spune ca trebuie sa plecam, dar nu vreau. Vreau sa raman... vreau sa ma intorc, dar nu stiu de ce. Imi amintesc cat de tare am fost hartuita de catre acesti pamanteni, iar acum inima-mi joaca feste. Ar trebui sa plec. Arunc o ultima privire la aceasta faptura plina de pacate, dupa care ii intor spatele plecand. Usor usor cate o lacrima mai scapa din inchisoarea ochiilor. De ce plang? De ce vars lacrimi pe care ar trebui sa nu. Cate ganduri la care nu pot sa le gasesc raspuns. Inaintez spre lumina, dar nu pot sa mai fac un ultim pas. Incremenesc pe loc. Durerea ma sfasie. O durere mai mare decat cea pe care am simtit-o cat am fost o simpla muritoare. Nu o pot parasii pur si simplu. Nu acum. Nu cand incepe sa tina la mine asa cum am tinut eu la ea dealungul anilor. Incep sa alerg inapoi. Vreau sa ii vad chipul, sa o stiu in siguranta, dar zace in aceasi balta de sange. Paru-i de un blond pur ii este pictat cu pete de sange. Incet incet mi se sfasie inima. Vreau sa o ating. Rochia alba pana in pamant se taraste in urma mea, parca spaland podeaua de regrete si suferinta. Ma apropii din ce-n ce mai mult de ea, astfel ajungand chiar in acel petic de sange. Rochia nu imi mai este alba, usor usor acea culoare pura devine rosie, dar nu imi pasa.

Cat de linistita pare dormind, lesinata. Cine ar fi crezut ca cineva cu atat de multe pete pe suflet poate sa fie o persoana atat de frumoasa. Cum un om atat de plin de daruri poate fi atat de negru la inima? Lacrimile imi curg pe obraji, iar cand ating podeaua se transforma in mici pete de culoare alba, evaporandu-se foarte repede. Micile perle incolore se revarsa de pe chipul meu cazand pe al ei. Fata ei este acum brazdata de catre lacrimile mele. Lacrimi pe care nu am crezut ca le voi varsa, nu pentru ea.
Ce pot sa mai fac acum? Inca stau incremenita cu gandul ca ea se indeparteaza prea mult de lumea muritoriilor. Trebuia sa plec de mult, dar totusi am ramas. Mintea imi spune ca cel mai bine ar fi sa parasesc acest taram plin de durere si sa plec in acel loc sfant unde ar fi trebuit sa fi stat de la bun incept, sa nu fi coborat din nori. Dar inima imi spune ca ar trebui sa raman. Ori cat de cruda mi-a fost viata, ar trebui sa le fiu alaturi.
- Trebuie sa plecam, ne asteapta! Imi spoteste din nou.
- Dar nu vreau sa plec, trebuie sa mai raman un pic. I-am spus pe acelasi ton
Lacrimile curg mai mult decat niciodata. Ce s-a intamplat cu mine? Nu eram eu cea care nu isi mai dorea viata? Da, eu eram. Nu vroiam sa plec. Trebuie sa stau aici cu ea macar pana vin acei oameni lipsiti de orice puteri supra-omenesti, dar care totusi fac miracole.

M-a luat usor de mana indemandu-ma sa il urmez. Am mai aruncat o ultima privire in spate, dupa care am plecat catre lumina. Am lasat-o-n urma. Sper ca se va descurca, altfel sunt sigura ca nu imi voi ierta niciodata gresala pe care tocmai am comis-o. Din cauza mea, acum este in ultimele clipe ale vietii. Din cauza mea nu isi mai doreste altceva decat sa moara. Doar din cauza mea...

Inca cu lacrimi in ochi pasesc in urma acestei fiinte fara pacat. Paseste usor, dar hotarat printre aceste culoare incolora. Totul in jurul meu este de un alb imaculat. Merg usor admirand aceasta non-culoare ce este in jur. Ah, cat de linistitor este sa privesti acest gol. Pe neasteptate o poarta mare apare in fata mea de nicaieri. Gabriel intra fara sfiala, in timp ce eu raman incremenita. Para nu se mai aude nimic. Sunetul pasilor mei izbindu-se de acest gol nu se mai aude. Plutesc... . Este o senzatie atat de placuta. Gabriel imi face semn sa intru, dar frica ma cuprinde. Nu am cum sa misc. Intreg corpul imi este inlemnit. Pur si smplu nu mai reactionez, pleoapele mi-au inghetat, nelasandu-ma sa clipesc. Parca nu mai pot sa vad.
Ii aud pasi, se indreapta spre mine. Nu am motiv sa ma speriu, este doar Gabriel. Ma prinde usor de mana si ma trage dupa el. Inconstient, picioarele il urmeaza. Suntem din ce-n ce mai aproape de acea poarta, iar cand trecem prin ea, simt un gol in stomac, dar in acelasi timp frica imi dispare instantaneu. Pot din nou clipi. Membrele mi se dezmeticesc. Si totusi este doar alb. Sunt doar eu si el. Ce se intampla?
- Ai de facut o alegere... vei ramane cu noi sau poti sa mergi cu ei. Dar aceasta alegere este permanenta, odata hotarat nu mai este cale de intoarcere. Se aude o voce groasa. Atat de hotarata.
- La ce te referi? Am intrebat cu vocea-mi tremurand. Simt cum corpul meu nu se mai poate sprijini pe picioare, dar nu trebuie sa dau dovada de slabiciune, nu acum...

Ma uit speriata la Gabriel, dar se pare ca este la fel de surprins, exact ca mine. Nu inteleg, ce vrea sa spuna? Sta parca impietrit si priveste in gol.
- Ai de facut o alegere... vei ramane cu noi sau poti sa mergi cu ei. Dar aceasta alegere este permanenta, odata hotarat nu mai este cale de intoarcere. Aceleasi cuvinte se aud din nou...
- Asta inseamna ca ma pot intoarce la ei? Am raspuns plina de speranta, aproape plangand.
- Ai grija ce vei alege, altfel vei suferi. Gabriel iti va arata drumul. Acestea fiind spuse parca dispare.
Ma uit confuza la ingerul meu pazitor. El trebuie sa imi arete drumul, dar la ce drum se refera? Chiar are de gand sa ma lase inapoi? Gabriel, dragul meu inger, indruma-ma spre drumul cel bun. Aacum am cea mai mare nevoie de tine, trebuie sa ma ajuti.
- Gabriel... rostesc soptind.
Si de acum inainte ce ar trebui sa fac? Daca nu voi alege drumul cel bun si voi sfarsi parasita, cutreierand cele dua lumi? Trebuie sa ma ajute...

P.S. acest capitol este bazat mai mult pe dialog ( trebuie sa fac ceva si cu el, nu? ), deci imi pare extrem de rau daca este sec.