Autopsia gândurilor unui om

[Axel .]

M-am apucat din nou de scris.

Prolog

Dincolo de aparenţe, toţi avem o inimă. Sentimente, gânduri, coşmaruri. Am vrea să ne scriem povestea pe un nor cu o stea, şi apoi să o trimitem întregului Univers. Oamenilor, Soarelui, Lunii, Animalelor, Destinului ... Pentru că, noi toţi am suferit. Singuri, sau cu alţii. Răniţi de dragoste neîmpărtăşită, de bătaia unui tip din anii mai mari, de moartea unei persoane dragi şi de naşterea cuiva pe care, defapt, nici nu-l cunoaşte. Da ... Oamenii pot fi răniţi în atâtea moduri, dar reacţionează diferit. Sau aşa cred ei. Se apucă de droguri, se sinucid, trec peste, uită, iartă, se roagă, speră, plâng, înnebunesc.
Pedeapsa capitală a oamenilor este ' tristeţea '.

Capitolul I - Existenţă aidoma exitus

Uită-ţi viaţa oribilă. Şterge-ţi lacrimile mizere şi priveşte spre cer. Ce vezi? Soare? Nu. Nori de ploaie? Da. Se apropie furtuna. Iar au uitat razele acelea jucăuşe să se arate. Aşa-i de câteva zile. Însă nu uita să speri. Ce dacă n-ai primit ce vroiai? O să supravieţuieşti. Totul o să fie bine. Sau aşa cred ... Oricum trăiesc cu speranţa-mi înfiptă în inimă, ca şi cum ea a prins rădăcini şi nu poate a se desprinde. Da, ştiu, e hilar. Chiar un pic bizar. Însă nu mă condamnaţi. Sunt un om ca oricare altul. Cu tristeţe pe post de pernă. Sentimentele ne ţin şi de foame, şi de sete. Mâncăm zâmbete şi bem lacrimi.
Mi-aş dorii a mă opri, însă mă veţi acuza că v-am băgat în ceaţă. Iar dacă aş continua cu ale mele-mi gânduri mă veţi considera - mai mult sau mai puţin - nebun . Lucrul cert este că plouă. De atât timp, încât parcă se inundă străzile gri ale oraşului.
Încă stau în casă. Zilele acestea, chiar înainte de a începe să plouă, mi-am jurat că o să ies. Că am să mă distrez. Şi nu s-a întâmplat. Nici nu prea mi-am dorit să se întâmple. Mă simţeam bine în cuibul meu. Închis, total uitat de lume. De persoanele interesante şi mai mult, ingnorante. Prietenii mei mă caută în fiecare zi şi noapte, la orice oră. Însă nu am chef de ei. Nu să-mi zică din nou cât de mult ar trebui să mă schimb.
Telefonul începu să sune, din nou. A treia oară în acea oară şi a cincea pe zi. Cât de insistenţi pot fi unii? ' I ain't gonna be just a face in the crowd You're gonna hear my voice When I shout it out loud '... Melodia asta nu mi se potrivea. Nu aveam tăria şi răbdarea necesară de a mă afirma. Oftez din nou. Înşfac telefonul şi dintr-o mişcare, răspund la apel. Nu mă interesa prea tare cine e. O voce groasă îmi inunda urechea dreaptă. Pe fundal se auzeau destul de clar versurile unei melodii de la Manowar.
- Dă muzica mai încet, îngân, destul de calm. Interlocutorul meu mă ascultă.
- Diggy. Beatrice a făcut iar depresie. Ar trebui să vii aici. Dacă poţi, desigur.
Nu mă aşteptam. Ştiam sigur cine e. Mark, cel mai bun prieten al meu şi persoana cu care vorbeam cel mai rar. De ce? N-am idee. Aşa se întâmpla. El - multe prea ocupat cu trupa lui în care era bassist - şi eu - înfundat în Facultatea de Regie Teatru .
Trăgând aer în piept, analizez situaţia. Dacă băgam o scuză tipică mie, un pic banală? Sigur ar fi mers. Nu de alta. Beatrice era importantă pentru mine, însă mă obişnuisem cu apartamentul meu. Mai bine mă duc să văd ce se întâmplă. Îl anunţ pe Mark, apoi închid apelul, fără a-mi saluta amicul.
Nu ştiu sigur când sau cum am ajuns în faţa blocului dărăpănt, la două străzi distanţe de "bârlogul" meu. Târându-mi picioarele, am intrat în bloc. Era rece. Ca şi vremea de afară. M-am cutremurat, chiar înainte de a urca în liftul infect. Etajul nouă. ' Ding '. Acelaşi sunet monoton. La uşă mă aşteptaa Mark, în pantaloni trei-serturi de blugi, rupţi, şi o vestă din piele. Purta bocanci. Părul lui şaten şi creţ, lung până la umeri, era acoperit de o pălărie neagră, tip joben. Mă făcea să cred că seamănă din ce în ce mai mult cu Slash, fostul chitarist al trupei Guns N' Roses - doar culoarea părului era diferită. De altfel, amicul meu are aceeaşi zodie cu al optu'-lea zeu al chitării. Rac spre leu. Am dat noroc, mergând împreună spre apartamentul brunetului.
Mirosul de bere şi ţigări domina locul. Nu se schimbase cu nimic. Sărind peste câteva mucuri de ţigări, am observat-o. Brunetă, cu ochii albaştri, pătrunzători. În faţa ei domnea o sticlă de whisky, aproape goală. Eram uimit. Nu credeam vreodată că micuţa 'Trice ar putea bea atât. Ochii ei mă analizară, apoi dădu din mână, ca şi cum n-ar fi fost nimic important.
Mark mă trase în bucătăria mică şi înghesuită, doar cu o masă, un frigider vechi şi plin de postere, un aragaz plic cu sos de roşii şi câteva scaune jerpelite. M-am aşezat comod pe un scaun, iar şatenul îmi întinse o ţigare. Am aprins-o. Gândul îmi zbura oarecum involuntar la brunetă. Mie deobicei imi spunea cam tot. Când nu se băga Mark. Are, săracul, intenţii bune. Dar se bagă cam des în treburile altora. Mă rog, e normal să-i pese de verişoara lui. Trăgând aer în piept, aud soneria telefonului. Un mesaj. Nu mă obosesc să-l citesc, aveam destul timp.