Cântecul nebunului

[Teh]

Mulţumim de comentariu >:d< îmi cer scuze pentru întârziere dar ... well, multă vreme nu am avut nici un comentariu şi nu prea îmi place să postez fără o micuţă părere înainte, I feel bad lol şi apoi au mai fost şi alte probleme - dar în final am venit cu capitolul 6 / care sper să vă placă - orice păreri sunt apreciate.

Astea fiind spuse, o să fiu scurtă, lectură plăcută!

Capitolul 6

Nu-i cer nimic...
Şi totuşi, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic...
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Åži i-aÅŸ cere-apoi aÅŸa:
( Romanţă policromă, Ion Minulescu )

- Puteai să dai la Medicină. Alta ar fi fost situaţia ta acum. Cap ai, eşti o fată inteligentă! Lucrezi într-un amărât de restaurant pe un salariu de pomină! Te zbaţi ca un câine, ca un om de jos, ca o parie pentru ce? Ai părinţi! Ne ai pe noi! Ce nu ar da alţii să aibă o situaţie, să poată să plătească studii atât de grele?
Vorbea cu mine, pe tonul răspicat, plin de regret şi totodată ameninţător. Iar eu stăteam dreaptă în faţa lui, neîndrăznind să schiţez vreun gest, să şoptesc ceva sau fie să îmi ridic fruntea şi să îi cercetez ochii. Mi-era teamă de ceea ce aş fi urmat să văd acolo; faptul că m-ar fi ameninţat că eram o nerecunoscătoare, că nu apreciam toate eforturile lor, tinereţea lor pierdută pentru a ne face mie şi fratelui meu o situaţie. Eram o laşă. O persoană prea slabă, călcată în picioare de propriile ei emoţii.
- Erai singura noastră salvare! Mi-e şi ruşine să ies pe stradă şi să mă întrebe vechile cunoştinţe: ce mai face fata dumitale, domnu’ Maroiescu? Ce să-i zic? Lucrează ca o chelneră, Mihaie, că altceva n-a învăţat la şcoală! Mi se crapă obrazu’ de ruşine! Fată deşteaptă, cu facultate, mândria mea, uite-te în ce hal am ajuns cu toţii. Tu nu vezi? – zise pe un ton mai ridicat, dând din mâini, exagerând ca întotdeauna şi îndreptându-şi toată atenţia asupra fratelui meu, arătându-mi-l cu degetul.
- Ce să mă fac eu c-o lepre ca el, zi-mi tu acum! Nu e în stare de nimic. Are absenţe multe. Nu învaţă. Are note proaste. Nu o să fie capabil nici să ia examenul ăla amărât de bacalaureat; o să mă închin şi o să îi mulţumesc lui Dumnezeu dacă o să se întâmple; dar aşa minuni, mai rar. E o tufă de Veneţia; ba că mai rău de atât. Cu el nici să ies în lume nu vreau!
Accentua fiecare literă, fiecare cuvânt ieşea ca şi cum ar fi fost cel mai groaznic. Căutam disperată privirea fratelui meu, gata să o întâlnesc pe aceea îndurerată încă din copilărie. Dar nu. Stătea indiferent, parcă fără să asculte vorbele ce îi erau adresate asemenea unor jigniri atât de acide.
Iar eu eram tulburată. Aproape că tremuram. Inima mi se zbătea şi nu stătea deloc locului, mi-era frică de ce ar putea continua, de ce ar ieşi din asta. Mama stătea liniştită pe o canapea, cu faţa în jos, oftând din când în când şi dându-i dreptate omului crud ce ne ţinea morala.
Ionuţ avusese deja parte de asta. Noaptea trecută. Fusese beat. Beat criţă. Şi, ca un idiot, nu reuşise să ajungă la mine acasă, nu mai ştia adresa. A vomitat în faţa uşii. Mama l-a găsit acolo, stând aruncat în zăpadă, în prag. Iar tata, dezgustat de ceea ce văzuse a anunţat „ ăsta nu e fiul meu”. Doar cu insistenţele mamei „ să nu vadă vecinii”, a cedat şi l-a primit în casă. Fusesem chemată aici, chiar de către frăţiorul meu. Nu puteam să îi refuz nimic. Dacă mă chemau ei, nu aş fi venit.
Crudă. Rea. Nesuferită. Eram într-un fel.
- Ionel, ce mă fac cu el! Uite-te! Uite-te! Mai rău ca tine. Măcar tu eşti fată cuminte, inteligentă şi prea naivă. Cum mă, Anişoara lu’ tata, ai ajuns tu, fată cu diplomă să lucrezi ca o amărâtă de chelneriţă?
Şi a continuat să vorbească despre asta, mult, mult şi bine până când i-a obosit gura şi nu îşi mai găsea cuvinte de repetat.
- Fii şi tu cuminte, arată-le că îţi pasă, ajută-l zilele astea pe acasă, mai învaţă şi tu...
Ieşisem din casă, era frig, se mai vedeau câteva pâlcuri de zăpadă, ici-colo. Era deja martie. Era frig. Dar se terminase cu iarna. Se terminase pur şi simplu, nu mai erau fulgi, nu mai era peste tot omăt iar eu nu mai alunecam la fiecare pas... Şi nici acum nu îmi recăpătasem cealaltă mânuşă. Oare de ce am refuzat să îmi cumpăr altă pereche?
- O s-o fac. Nenorocitu’, crede că mă poate controla. Îmi bag p***, zău dacă nu. Ce morţii lui se bagă în viaţa mea? El m-a crescut? L-a durut direct în paişpe de mine cât stăteam cu toţi proştii pe stradă. Se uita doar la tine, rareori şi asta, şi doar să te frece la icre să înveţi. Bă, e de pomină cu el. Amin şi asta e!
Am chicotit, punându-i mâna în cap şi deranjându-i părul, tentată să îl sărut pe obraz. Nu am reuşit să fac gestul pentru că m-a îmbrăţişat subit.
- Hai, du-te. Ai stat deja prea mult aici. Te sun eu.
Fără să mai aştept un alt îndemn, îi mulţumesc din priviri şi dispar. Ştiu că nu a intrat în casă, chiar dacă nu mă uit înapoi, s-a aşezat pe vine şi şi-a scos o ţigară, Pall Mall, fumând liniştit, observat de vecini şi neinteresându-l asta câtuşi de puţin. Aşa era el. Nu îi păsa.
Eu am luat-o uşor pe străduţa îngustă, ieşind curând din cartierul copilăriei mele, bucuroasă că era un metrou atât de aproape.

[center]*[/center]

Cât a trecut de atunci? De abia dacă îmi amintesc. E totul în ceaţă. Nici nu mai ştiu cum s-a întâmplat.
Mint. Îmi amintesc prea bine. Eram la o distanţă considerabilă. Nişte tipi au trecut destul de aproape de mine, m-am depărtat. Nu m-au văzut. Am mulţumit asta. Păreau nişte adevăraţi vagabonzi. Mi-era teamă de fiecare străin cu chip ciudat, pervers. Apoi, mergând mai departe, l-am zărit pe el. Aruncat pe o bancă. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat, am fugit, am mers mai repede sau la pas normal, dar curând l-am ajutat. Nu îmi mai păsa nimic. De abia pricepeam ce zicea. Îmi spunea pe nume. Mă întrebam de unde îl ştia. Strnaiu, într-un moment atât de crucial eu mă gândeam cât de frmos îmi suna numele rostit pe buzele lui reci, îngheţate. Le atinsesem. Îi mângâiasem părul. Credeam că voi muri de nelinişte şi totodată de fericire, două sentimente combinate atât de ciudat.
Ambulanţa a venit prea rapid. Pentru ce fuseseră pastilele alea? Avea probleme cu inima... Era bolnav. Mai bolnav decât mine şi închipuirea mea straşnică. Am vrut să merg cu el. Am făcut-o. Oare de ce? Am ajuns acolo, doctorul m-a luat la întrebări. Nu i-am spus numele meu. Am plecat şi nu am mai dat pe acolo.
O laşă. Asta sunt. Nu-i aşa?
Da, mi-a fost frică să îl caut. Ce o să zică? Dacă nu o să mă mai ţină minte? Dacă o să creadă că îl urmăresc, că vreau ceva de la el? Nu, nu, nu şi nu. Deşi, o recunosc faţă de mine. A doua, a treia, a patra şi chiar şi a cincea zi am fost până acolo. Până la intrarea în spital. Ciudat, în fiecare zi am văzut două persoane venind, la aceeaşi oră ca şi mine. Un bărbat şi o femeie. Fata era simpatică. Iar el... Îl cunoşteam de undeva, doar că nu-mi puteam aminti de unde. Îl mai văzusem. În fond, lumea era mică. Era doar o coincidenţă, probabil. Am stat acolo şi am cercetat clădirea în fiecare dintre acelea cinci zile şi nu am îndrăznit să intru. Apoi, nu m-am mai dus. Ce rost avea? Probabil deja mă uitase. Iar eu eram proastă să cred că delirase atât de frumos. Unde fusesem toată viaţa mea? Îl aşteptasem, posibil. Şi el de ce îmi zisese toate cuvintele alea? Pentru a-mi fura somnul şi liniştea, cu siguranţă. Meschin. Rău. Misogin. Îmi fură inima şi apoi o bagă într-un pat de spital iar eu nici măcar nu am dreptul să merg să o revendic. Rău. Rău. Cel mai rău. Şi totuşi, de ce mă gândesc mereu la el?
Lasă asta, Sânziana! Încerc să mă încurajez singură, trântind uşa de la aparatamentul meu. M-am uitat în jur. Am făcut curăţenie; nu mai făcusem de mult. Era călduţ, dar parcă deja începuseră să nu mai bage destul gaz în calorifere. Aşa se întâmpla mereu. Uram asta. De parcă temperatura corpului meu se putea mulţumi cu ceea ce îmi dăruiau caloriferele alea. Nu. Bineînţeles că nu. Niciodată nu eram mulţumită...

[center]*[/center]

- Sânziana, trezirea, e nouă şi paişpe, e martie, avem clienţi, e sâmbătă şi tu visezi la prinţişori. Du-te la masa aia şi serveşte odată!
Tresar neliniştită la auzul vocii colegei mele, Georgiana. Îi zâmbesc în fugă, apuc carnetul şi fug rapid, fără a mă împiedica. Mă uit în jur, sunt chemată la o masă, răspund, iau comanda, aduc ceea ce vor fără prea mare dificultate. Iar cercetez întregul loc. Văd la o masă un bărbat cunoscut. Nu e singur. E cu o fată. O fată pe care am mai văzut-o. Aceeaşi doi pe care îi zărisem în faţa spitalului, îmi amintesc grav. Aproape tresar; respir adânc, îmi iau tot curajul din lume şi îmi tot repet „ e doar o coincidenţă”. Are efect. Nu au de unde să mă cunoască, probabil nici nu m-au văzut vreodată; nu au cum să fie în legătură cu Mircea. Nimeni nu ştie şi nu va ştii că am vrut să îl caut.
Ce stupid. Parcă aş avea cinsprezece ani...
- Cu ce vă pot servi? spun într-un mod atât de rece şi formal încât îmi doresc să mă ascund într-un colţ întunecat al camerei. Parcă aş purta o mască.
- E frig, ciocolată caldă! exclamă bruneta frecându-şi mâinile. Avea pus pe spătarul scaunului o geacă subţire. De aia dârdâia, probabil de abia veniseră de afară şi ea era îmbrăcată cum nu se poate de bine...
Notez, absentă.
- La fel, spune şi tipul pe care îmi jur că îl cunosc de undeva. Se aprinde beculeţul.
„ Cu el venea şi Mircea...”
Poftim? Ce e asta? Doar o coincidenţă! Am zis. Ba nu. Oh, ce mă fac? Aproape că îmi tremură picioarele. Respir adânc, plec de acolo, simt că sunt urmărită cu privirea, dar nu dau prea multă importanţă. Le aduc comanda, îmi mulţumesc nu prea interesaţi. Şi totuşi, simt că fiinţa respectivă mă recunoaşte şi îmi dă mai multă atenţie decât trebuie. Roşesc de furie şi îmi doresc să nu fiu acolo. Să nu am tura aia. Să nu trebuiască să îndur asta.
Dar am avut noroc. Au plecat curând şi au lăsat un bacşiş frumos. Plus un bilet.

[center] Salonul 124

PS: Spitalele nu sunt aşa îngrozitoare. Ar trebui să încerci să intri.[/center]

Atât.
Atât scria în acel bileţel. Mă lua cu leşin. Am servit, ascunzând hârtiuţa într-un buzunar şi am vrut să par veselă. Oare mi-a reuşit? Habar nu am. Gândul îmi era doar la întâmplarea aceasta nefastă.
Nefastă. Era o ameninţare. Ar fi spus că m-a văzut. Sigur ar face-o dacă nu m-aş duce să îl văd. Dar cum să fac asta?
Da. O să merg să îi înapoiez telefonul.
Dar nu pot să fac aşa ceva.
Nu pot să merg să îl vizitez şi punct. Cum să fac aşa ceva? O să creadă că sunt disperată.
Nu. O să merg să îmi fac nişte analize. Trebuie să o fac. Atunci o să am un pretext. „ Am greşit salonul...”
Nu. Refuz. Eu nu sunt o mincinoasă.
În timp ce mă zbăteam cu propria mea minte, Georgiana mă zgâlţâie. Ieşisem din restaurant şi pe ea venea să o ia, ca întotdeauna, iubitul ei. Îşi cumpăraseră un apartament acum o săptămână. Eram fericită pentru ea.
- Mâine merg la ginecolog, vii cu mine? El nu poate să meargă.
Dau din cap absentă. Îmi zice numele spitalului. Ora, locul în care ne întâlnim. Accept, mută de uimire. Viaţa e ciudată. Ciudată şi mică. Mâine aveam să îl văd pe Mircea? O să îi duc telefonul. De ce se întâmplă aşa?
Nu vreau să îl vizitez. Ba vreau. De ce mă mint? Sunt aşa o ipocrită! Nu vreau să creadă, de fapt, că mor după el. Că eu îmi doresc să îl văd... Deşi îmi doresc. Ah, trebuie să mă preocup de starea lui... ce înseamnă asta? Da, un sentiment din acela de ... Soră mai mare? Ciudat. Vara asta făceam 24 de ani... Eram aşa bătrână.

Dimineaţa a sosit prea repede. Nu am dormit. Aveam cearcăne. Eram mai albă ca oricând. Am vrut să îmi maschez toate acele defecte dar am renunţat. Era frig, mi-ar fi îngheţat machiajul. Era prea mare bătaia de cap. Îmi iau o fustă lungă până la genunchi, o bluză oarecare, paltonul lung mână unde este fusta, cizmele, şi am omis dresul. Nu contează, e prea târziu să mă mai schimb. Părul mi-l las dat drumul, nu avea rost să îl prind. Sunt tentată să iau fesul acela, uitat în dormitor şi acum. Nu. Nu e uitat. E pus atât de bine, miroase şi acum a el.
Sunt obsedată.
Mă întâlnesc cu Georgiana, mă prinde de mână, îmi vorbeşte. O ascult. Nu pricep nimic din ceea ce bolboroseşte. Adevărul este că mintea mea se joacă prea mult cu imaginea lui. Intrăm. Urcăm la un anume etaj, nici nu ştiu unde mă aflu.
- Trebuie să merg să văd pe cineva, spun atât de repede şi concis că o fac să râdă.
- Da, nu te stresa.
Şi chiar când să ne despărţim, faţă în faţă, direct, uitându-ne unul la celălalt. Eu şi Mircea. El într-un halat din acela de spital, cu faţa uşor suptă, dar aceeaşi privire indiferentă, rece şi crudă, uşor ( foarte şi prea puţin ) uimită. Eu, cu aspectul meu fantomatic, părând mai moartă ca oricând. Cred că îmi tremură şi hainele.
Geo pleacă, mă lasă în urmă.
El îmi zâmbeşte.
- Ai venit să mă vezi? întreabă sceptic.
- Este ultima modă de a spune „ mulţumesc că m-ai ajutat”? i-o întorc prea repede şi acid. De fapt, îmi vine să îl îmbrăţişez şi să îl întreb cum mai e.
- Nu, zice scurt.
De ce zâmbesc ca o idioată?
- E ultima modă de a spune „ mersi că mi-ai salvat viaţa”, face o pauză şi adaugă: Cred.
Tăcere totală. Niciunul nu mai îndrăzneşte să deschidă gura. Îmi vine să râd. E aşa comic în momentul ăsta. Şi fragil, sensibil, adorabil. Îmi amintesc faţa lui plină de sânge şi parcă îmi dau lacrimile. Ce stupid. Acum îmi amintesc de alea câteva seri când am plâns. De ce? Imaginea lui îmi venea în cap şi lacrimile curgeau pur şi simplu. Şi eu care jigneam pe toată lumea şi orice; eu eram aia idioată.
- Văd că eşti mai bine ca oricând, renunţ la alte cuvinte.
- Până acum nu eram.
Ce a însemnat asta? Cred că iar mi s-a oprit inima...
- Dar de câteva zile mă simt bine, o să fiu externat curând, mi-a trecut vreau să zic.
Îmi vine să oftez şi să îi dau o palmă! Ce însemna asta? Iar se juca cu sufletul meu? Ştii ceva, am venit să îmi revendic inima!
Bineînţeles, nu fac nimic altceva decât îi zâmbesc, îl anunţ că trebuie să plec şi merg în căutarea prietenei mele. Ştiu că nu mă priveşte, nu are cum să o facă. Dar nici eu nu mă întorc să mă uit la el; pentru că obrajii mei ard şi sigur m-am înroşit toată. Nu vreau să creadă că e din cauza lui. Deşi, e adevărat.
[center]*[/center]
Când am ajuns, târziu, acasă, am avut iar chef să plâng. De ce? Nu ştiu. Am luat o carte, mi-a fost cu neputinţă să citesc. Am luat telefonul, l-am lăsat prea repede. Nu era al meu. Îmi plăcea, mă familiarizasem cu el, îl îndrăgisem, îmi plăcea din toate punctele de vedere. Şi nici măcar nu era al meu! Mă duc în dormitor, văd fesul acela încă odată. E enervant. Îl bag în şifonier. Nu rezist. Îl scot la loc. Îl pun pe pat, pe masă, pe scaun şi iar pe masă. Ies. Merg în bucătărie. Îmi fac un ceai. Îl beau jumătate, apoi îl arunc. Vreau mai dulce.
Îmi fac o ciocolată caldă.
„ Nu stii ca eu nu beau, de obicei, ciocolata calda, pentru ca imi face rau la inima. Dar imi place sa te vad aducand paharul ala…”
De ce îmi amintesc iar de vorbele lui şi am fluturi în stomac? Las şi ciocolata, nu e chip să o mai beau acum. Mă gândesc la el şi îmi vine să mă întorc la spital. Mă abţin. Îmi fac o baie fierbinte, încerc să uit. Dar iar îmi amintesc de vorbele lui.
Atât de dulci. Atât de profunde. Mi-au intrat în suflet. Îmi vine să înjur; păcat că nu am cuvinte atât de urâte în vocabular.
Mă îmbrac la pijama, o rochie lungă de noapte şi mă pun în sufragerie, învelindu-mă cu o pătură. Nu e nimic bun la televizor. Nu îmi place. Nu pot face nimic. Plec şi mă culc.
Doi adolescenţi s-au culcat în patul meu acum multe luni. Şi eu sunt geloasă pe asta. De ce o recunosc? De ce? Poate pentru că nu îmi place să mint. Sunt geloasă pentru că eu niciodată nu am adus pe nimeni în patul meu, pentru că nu m-am culcat decât cu o singură persoană, odată, acum ... Acum câţi ani? Doi, trei? Şi nici măcar nu îmi amintesc. Poate pentru că am uitat ce înseamnă să fi îndrăgostit. Mai grav. Nu am ştiut niciodată. Îmi amintesc adolescenţa, orele, învăţatul, tata, depresiile, mama, Ionuţ. Altceva? Colegi. Atât. Prieteni. Atât. Apoi facultatea. Un iubit. Am avut totul şi nimic. M-a părăsit. „ Nu ştii să te distrezi.” Corect. Nu ştiu. Nici lui nu îi plăcea Eliade, Minulescu sau Nichita Stănescu. Nici măcar Marcel Proust. Corect. Nu mi-a părut rău. Nu am mai vrut altceva.
Cineva, de fapt mai mulţi, mi-au spus că mă plac, că mă iubesc. Nu am acceptat.
Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau. Îmi pare rău. Nu, nu îmi pare.
Mă gândesc la Mircea.
Ce faci, tu, oare?
De ce nu pleci odată din mintea mea?
Ieşi. Ieşi acum şi nu te mai întoarce.
Ba nu!
Nu. Nu! Nu...
Nu pleca.
Mai rămâi. Stai cu mine. Mi-e frică de singurătate...
Am adormit.