07-09-2010, 05:02 PM
Yaku-chin, frumoasa perspectiva; chiar mi-a placut felul in care ai vazut relatia asta. *bows* Lol.
Better Off Alone, cred ca Minulescu este un punct forte al ideii generale a povestii; in sensul ca... Atrage atentia. E o muza eternaaa! Si, da, nu ai cum sa nu o iubesti pe Sanziana.
Neith, ma bucur ca ai reusit sa te identifici cu micul meu Mir - in sensul ca... Stii prin ce trece sarmana fiinta... Abandonata de soarta. Obsesia e la mama ei in povestea asta. ;;)
Va mai asteptam! Eu sunt super entuziasta, lol. La fel si nebuna... Adica Teh. Stiu ca tragem de timp, dar asa e frumos.
- De ce când există doar un singur adevăr sunt milioane de oameni care sunt convinşi că e într-un fel şi alte milioane care sunt convinşi, până la punctual de a-şi paria viaţa, că e invers? Tu, cel cu mână ridicată.
- Pentru că omul este disperat după recunoaşterea de sine. Da… Poate, aparent, nu are nicio legătură cu întrebarea propriu-zisă, dar trebuie să fii de partea cuiva, nu? Şi, uneori, este fascinant să te afli în tabără celor care neagă adevărul - uneori numai pentru a arată cât poate fi de persuasiv. Şi de altfel. Şi de el însuşi. În orice caz, căutăm să fim noi cei care avem dreptate şi să demonstrăm celor două părţi cât suntem de minunaţi. Nu ştiu dacă asta e egoism sau narcisism; poate un pic din ambele.
- Bun, domnule Mircea. Te poţi aşeza.
Dau din cap şi mă aşez în banca mea. Arunc o privire pe geamul aflat prea sus faţă de mine şi oftez încet; iar ninge. Ce zice profesorul deja e istorie; se aude fad, încet, că şi când eu m-aş află pe o stâncă iar el undeva, jos, într-o prăpastie.
Pierdem vremea la subiectul asta de prea multă vreme. Psihologia în sine e fascinanta… Singura problemă o constituie omul. Oamenii sunt singurele creaturi care îmi pot trezi un anume sentiment de ură viscerală. Odată, pe când îmi găsisem un partener de discuţie - nu cu foarte mult timp în urmă -, s-a legat de faptul că am o slăbiciune pentru pisici.
- Torc, se răsfaţă… Prea mult. Mereu am asemănat o mâţă cu o tânără franţuzoaică, într-o blană albă, înfăşurată până în jurul gâtului, sau cu un decolteu discret, atât cât să îşi păstreze tentă de mister. Cu o ţigară în vârful buzelor roşii, cu mănuşi negre de piele şi o privire care să îţi aducă aminte că dacă eşti misogin eşti cel mai retardat om.
- Complet gresit… Eu nu le asemăn cu orice altceva decât cu… Ceea ce sunt. Nu văd umanitate în pisici, pentru că altfel nu mi-ar mai plăcea. Sunt cele mai dezumanizate fiinţe.
Tresar când simt deranj general în jurul meu. Pesemne că ora s-a terminat. Îmi iau dosarul de pe masă, îmi bag pixul în buzunarul de la cămaşa, paltonul mi-l pun pe o mână şi mă îndrept spre ieşire.
- Mircea!
Sursa sunetului mă face să îmi îngustez ochii.
- Da, Alina?
Este o fată mică de statură, de o frumuseţe oarecum senzuală, cu părul ondulat şi pieptănat pe spate, dat după urechi. Pieptul generos îi este vizibil sub puloverul negru, în V. Eşarfa portocalie de la gât îi da un aer oarecum copilăresc, dar privirea îi trădează personalitatea. Îmi zâmbeşte încetişor; ochii verzi îi sclipesc intr-un mod dubios,
- Azi… Treci pe la mine?
Mă încrunt. Nu m-am mai gândit de mult la colega mea, la trupul ei şi la felul în care mi se dăruieşte de fiecare dată când ne întâlnim într-un spaţiu mai restrâns.
- Nu cred că pot azi, Alinuţ, îi zic în timp ce îi pun mână pe cap. Trebuie să ajung acasă şi să…
- Te rog, Mircea. Nu ne-am mai văzut de două luni… Ce-i cu ţine în ultima vreme?
Chiar aşa, ce-i cu mine în ultima vreme?
Oftez adânc. Îmi întorc privirea spre ea; are o fetişoară rugătoare. Este ciudat cum eu nu văd în ea decât atracţie fizică, iar ea ţine la mine pentru ceea ce sunt cu totul. Nenorocit, impasibil, nesuferit - aşa cum sunt, ea mi-a mărturisit că mă iubeşte. Iar eu am refuzat-o cât de urât am putut. Cea mai proastă parte este că ea reuşeşte să se mulţumească doar cu o partidă de sex ocazională, cu ţigară de după şi cu un sărut înainte să plec, ceea ce mă deprima îngrozitor.
- Nu mai pot face astaa€¦ Cât a durat a fost frumos, dar nu te mai pot distruge aşa. Iartă-mă… E pentru binele tău.
Înghite în sec şi îmi aruncă o privire dură.
- Cred că e ceva în neregulă cu mine… Emoţional vorbind.
Dau din cap; mi-a mai spus asta. Aproape de fiecare data când ne vedem mi se plânge de starea ei mai mult sau mai puţin şubredă. O întreb de ce cred că e ceva greşit cu ea.
- Pentru că nu mai simt nimic… Nici măcar acum, în situaţia asta extremă.
- Asta înţelegi tu prin situaţie extremă?
- Bine, Mircea, zise brusc, după un moment de gândire. Pesemne că tu eşti la fel că oamenii pe care îi urăşti.
- La fel?, întreb aproape râzând.
- Da. La fel de demn de dispreţ.
Îşi scoate inelul pe care i l-am dat cu ceva vreme în urmă de pe degetul arătător. Sunt oarecum amuzat - şi curios de ce va face în continuare. Îmi ia palmă dreaptă între palmele ei, o desface şi pune inelul de argint chiar pe linia vieţii. Fără a mai spune nimic, îmi întoarce spatele şi pleacă.
Mă întreb ce ar zice Hera a mea dacă m-ar vedea acum. Sigur m-ar uri.
- Băga-mi-aş…
În graba de a intra în casă mă împiedic de o pereche de cizme maronii, pline de noroi. Marian nu mai are absolut nicio scapare… Haosul din capul lui se extinde, în mod vicios, şi în mod material. Îmi dau jos paltonul, mă descalţ şi îmi aşez ghetele - fără a le schimba locul celor care îi aparţin lui, însă. Oftez şi încerc să străbat holul lung, până la camera mea. O lumina pâlpâie încet din bucătărie, iar o altă din sufragerie. Pesemne că iar s-a luat curentul.
Afară e întuneric beznă, iar singură sursă de lumina din casă nu este valabilă acum. Perfect moment. Nu îmi place întunericul.
- Ai intarziat, Alexandru.
Mă opresc în dreptul uşii de la sufragerie şi arunc o privire în încăpere. Doar el îmi mai spune pe cel de-al doilea nume.
- M-am răcorit cu o plimbare prin zăpadă, îi răspund cât se poate de glacial. Ce-i drept, relaţiile cu părinţii mei nu sunt chiar cele mai favorabile. Cel mai mult urăsc persoanele care aud vag că am probleme cu ei şi încep să îmi ţină morală despre cum sunt totuşi părinţii mei şi că eu sunt doar în fază de criză adolescentină, că încă nu ştiu cu ce se mănâncă viaţă, şi că şi ei credeau uneori că au părinţi răi; privind însă, înapoi, şi-au dat seamă cât de mult ar trebui să îi preţuiască.
Îi văd ochii negri sclipind în lumina discretă a lumânării din faţa lui. Este încruntat.
- Nu ai cumva alte deprinderi?
- Ha, pufnesc. Ce aş putea să fac? Să stau zilnic în zăpada până la îngheţ, că mai apoi să reînviu doar că să arăt lumii întregi că sunt noul Iisus? Te rog… Dar, stai! Îmi amintesc… Am mai făcut asta… De fapt, nu. Voi mi-aţi mai făcut asta.
Le zâmbesc cu o adorabilitate falsă, voită. Aproape că mă năpădesc lacrimile de nervi, mai ales când îmi vin atâtea amintiri nu foarte plăcute în minte. Sunt sigur că nu mulţi ar reuşi să supravieţuiască în locul meu, cu părinţii abuzivi care de-a lungul vieţii mele m-au tratat că pe un câine.
De aceea nu îmi plac oamenii. Pentru că sunt siguri că s-ar descurca. Dar nu ar face-o. Mulţi se plâng că au probleme când viaţa lor ar fi că o plimbare prin parc pentru mine.
Tresar când o văd pe Florina ridicându-se. A fost atât de tăcută în tot timpul asta încât am şi uitat că stă pe canapea.
- Nu ne vorbi aşa, Mirul meua€¦ Ştii prea bine că eram tineri şi nu am conştientizat ce facem.
- Lasă-l, Florina… Ştii că avem discuţia asta a o mia oară, mormăie Marian.
- Dar suntem, totusi…
- Nu mai sunteţi de mult timp părinţii mei, răspund în timp ce dispar din faţa uşii.
Prea liniste… Prea întuneric. Odată ajuns în cameră mea, mă târăsc încet de-a lungul uşii, cu ochii aţintiţi în gol. Văd, în incetosarea privirii mele, fulgii de zăpada îngheţaţi pe geamul din faţă mea. Şi cum se aude vantul… Dau cu mâna, din greşeală, peste tubul de pastille de care am atâta nevoie. Îl strâng în pumn; nu ştiu ce m-aş face fără el. Nu mă gândesc prea mult şi îl arunc în celălalt capăt al camerei.
- La naiba cu tot!
Respir greu, sacadat. Aproape că mă sufoc; unde e sticla cu apa când ai nevoie de ea? Şi de ce am făcut prostia să arunc pastilele în cealaltă parte a camerei? Îmi strâng cămaşa la piept; mă simţ că şi când aş avea jar încins pe inimă. Picioarele mi-au amorţit.
De ce mi-e privirea atât de blurată?... Închid ochii. Poate uit.
- Mirule, ce faci in uşă?
Încerc să îmi deschid ochii, încet de tot. Prea multă luminaa€¦ Îmi fac mâinile cauş la ochi în încercarea de a-mi proteja retina. Când am adormit? Durerea m-a ţintuit lângă uşă camerei mele, fără să fiu în stare nici măcar să mă târăsc până în pat. E grav…
- Dorm, nu vezi? Nu ai idee cât de confortabilă este podeaua rece.
- Ai un musafir, îngăimă Florina. Mai bine te-ai dezmorţi un pic.
Mă ridic anevoie; abia acum îmi dau seama cât de tare mă doare capul. Cred că m-am lovit în colţul uşii. Am impresia că eman atât de multă durere încât îmi iese prin pori.
- Mircea…
Casc ochii uimit.
- Ce cauţi aici, Alina?
- Trebuie să vorbim.
Închide uşa după ea, răsuceşte cheia în broască şi se uită la mine cu privirea ei serioasă, obişnuită. Faţă asta chiar nu ştie să renunte… Mă aşez pe marginea patului şi îi spun încet că nu mai avem ce discuta. Dacă aş fi iubit-o ar fi fost altceva, mă gândesc. Chiar ar fi fost altceva… Probabil că acum nu aş sta că un fraier în faţă ei, iar ea nu s-ar umili atât. Cred că există un anume raport de reciprocitate între faptul că ea este bleagă, iar eu făţarnic.
Alina tăce o vreme şi, pentru că s-a obişnuit, pare-mi-se , cu atmosfera apăsătoare din încăpere, începe să remarce câteva detalii. Mi se pare că atenţia îi e atrasă, în special, de tabloul mare aflat deasupra patului meu. Mereu i-a plăcut tabloul asta… Copacul solitar, negru, dubios, cu nişte fructe la fel de negre precum trunchiul, fundalul alb, imaculat, şi semnătura mică, discretă din colţul din dreaptă jos.
Se aşează, fără că eu să fi prevăzut asta, pe genunchii mei. Are aceeaşi privire; eu am acelaşi aer de indiferentă. Mă săruta încet, savurând, parcă, fiecare moment de apropiere al buzelor ei de ale mele. Îmi pare rău că fac asta… Chiar nu merită să o amăgesc atât de mult. Dacă aş fi ştiut de la început că “relatia†va degenera în obsesie, nu aş fi luat drumul asta.
- Pesemne că îţi vrei inelul inapoi… Îi şoptesc, mai mult punând paie pe foc decât să ţin situaţia în frâu.
În următorul moment mă trânteşte pe pat. Ştiu ce va urma… Ştiu prea bine. Deja am cămaşa desfăcută.
- Până la urmă te-ai conformat, dragul meu, îmi spune în timp ce se îmbrăca. Radiază de fericire.
- Am de ales?, o întreb din pat.
- Eşti nesuferit…
Nu sunt nesuferit. Sunt doar realist.
Se aşează cu capul pe pieptul meu; îşi plimbă mână de-a lungul lui, aşa cum îmi face de obicei. Aşa cum ştiu că îmi plăcea odată. Îi mângâi, absent, părul negru, mă joc cu şuviţele, fără a le simţi, însă, cu adevărat. Mirosul de vanilie îmi inundă nările. Mă întreb ce aromă are Hera a mea.
Tresar. Nu am mai trecut pe la cafenea de câteva zile.
Mă ridic brusc din pat şi încep să mă îmbrac. Alina se uită uimită la mine.
- Plecăm? Deja?
- Da. Eu mă întâlnesc cu un prieten. Tu te duci acasă. Te conduc, dacă vrei.
- Dulce, ca de obicei, îmi zâmbeşte faţă din patul meu.
Îmi întorc privirea spre ea. Pare fericită… De ce ar fi fericită într-o asemenea situaţie? Ştie prea bine că niciunul dintre noi nu are de câştigat. Îi zâmbesc şi eu, apoi oftez dureros. Nu îmi mai înţeleg inima; iar pastilele încă zac la picioarele mele.
Sunt aproape uimit. Nu am mai văzut atâta agitaţie în cafenea de foarte multă vreme. Mă conformez şi mă aşez la prima masă liberă care îmi iese în cale. Mă gândesc la Alina… Trebuie să o fac să înţeleagă, într-un mod sau altul, că asta nu este iubire.
Mă uit spre bar. Ea este acolo, cu colegele sale. Râde, râde… Ca de obicei. Îmi sprijin obrazul drept în mână şi o contemplez, fascinat. Îşi întoarce privirea la mine. Trece un moment. Apoi încă unul. Şi încă nu îşi schimbă ţinta ochilor. Îi zâmbesc amuzat; tresare şi o bufneste râsul. Zâmbesc şi mai satisfăcut.
Se îndreaptă spre mine. Văd o anumită eleganţă în mersul ei; seamănă cu cel al Alinei, doar că Hera a mea este mai feminină. Cred că nu s-a născut în perioadă potrivită ei. Nu mi-o pot imagina în blugi şi asta mă face să mă simt şi mai bine.
- Ei bine? Azi? Ca de obicei?
- Azi schimb… O cafea cu lapte, te rog. Fără zahăr.
Încă zâmbeşte. E roşie în obraji şi pare foarte binedispusă. Nu mă pot abţine; chiar în momentul în care se întoarce, îi apuc încheietura mâinii. Zăbovesc un pic; nu cred că fac o prostie. Deja durează de prea mult timp.
- Nu iei loc?
Better Off Alone, cred ca Minulescu este un punct forte al ideii generale a povestii; in sensul ca... Atrage atentia. E o muza eternaaa! Si, da, nu ai cum sa nu o iubesti pe Sanziana.
Neith, ma bucur ca ai reusit sa te identifici cu micul meu Mir - in sensul ca... Stii prin ce trece sarmana fiinta... Abandonata de soarta. Obsesia e la mama ei in povestea asta. ;;)
Va mai asteptam! Eu sunt super entuziasta, lol. La fel si nebuna... Adica Teh. Stiu ca tragem de timp, dar asa e frumos.
Capitolul 3
De unde vin?...
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete şi tristeţi,
Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi...
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaprea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol...
(Ion Minulescu – Romanţa noului-venit)
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete şi tristeţi,
Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi...
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaprea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol...
(Ion Minulescu – Romanţa noului-venit)
- De ce când există doar un singur adevăr sunt milioane de oameni care sunt convinşi că e într-un fel şi alte milioane care sunt convinşi, până la punctual de a-şi paria viaţa, că e invers? Tu, cel cu mână ridicată.
- Pentru că omul este disperat după recunoaşterea de sine. Da… Poate, aparent, nu are nicio legătură cu întrebarea propriu-zisă, dar trebuie să fii de partea cuiva, nu? Şi, uneori, este fascinant să te afli în tabără celor care neagă adevărul - uneori numai pentru a arată cât poate fi de persuasiv. Şi de altfel. Şi de el însuşi. În orice caz, căutăm să fim noi cei care avem dreptate şi să demonstrăm celor două părţi cât suntem de minunaţi. Nu ştiu dacă asta e egoism sau narcisism; poate un pic din ambele.
- Bun, domnule Mircea. Te poţi aşeza.
Dau din cap şi mă aşez în banca mea. Arunc o privire pe geamul aflat prea sus faţă de mine şi oftez încet; iar ninge. Ce zice profesorul deja e istorie; se aude fad, încet, că şi când eu m-aş află pe o stâncă iar el undeva, jos, într-o prăpastie.
Pierdem vremea la subiectul asta de prea multă vreme. Psihologia în sine e fascinanta… Singura problemă o constituie omul. Oamenii sunt singurele creaturi care îmi pot trezi un anume sentiment de ură viscerală. Odată, pe când îmi găsisem un partener de discuţie - nu cu foarte mult timp în urmă -, s-a legat de faptul că am o slăbiciune pentru pisici.
- Torc, se răsfaţă… Prea mult. Mereu am asemănat o mâţă cu o tânără franţuzoaică, într-o blană albă, înfăşurată până în jurul gâtului, sau cu un decolteu discret, atât cât să îşi păstreze tentă de mister. Cu o ţigară în vârful buzelor roşii, cu mănuşi negre de piele şi o privire care să îţi aducă aminte că dacă eşti misogin eşti cel mai retardat om.
- Complet gresit… Eu nu le asemăn cu orice altceva decât cu… Ceea ce sunt. Nu văd umanitate în pisici, pentru că altfel nu mi-ar mai plăcea. Sunt cele mai dezumanizate fiinţe.
Tresar când simt deranj general în jurul meu. Pesemne că ora s-a terminat. Îmi iau dosarul de pe masă, îmi bag pixul în buzunarul de la cămaşa, paltonul mi-l pun pe o mână şi mă îndrept spre ieşire.
- Mircea!
Sursa sunetului mă face să îmi îngustez ochii.
- Da, Alina?
Este o fată mică de statură, de o frumuseţe oarecum senzuală, cu părul ondulat şi pieptănat pe spate, dat după urechi. Pieptul generos îi este vizibil sub puloverul negru, în V. Eşarfa portocalie de la gât îi da un aer oarecum copilăresc, dar privirea îi trădează personalitatea. Îmi zâmbeşte încetişor; ochii verzi îi sclipesc intr-un mod dubios,
- Azi… Treci pe la mine?
Mă încrunt. Nu m-am mai gândit de mult la colega mea, la trupul ei şi la felul în care mi se dăruieşte de fiecare dată când ne întâlnim într-un spaţiu mai restrâns.
- Nu cred că pot azi, Alinuţ, îi zic în timp ce îi pun mână pe cap. Trebuie să ajung acasă şi să…
- Te rog, Mircea. Nu ne-am mai văzut de două luni… Ce-i cu ţine în ultima vreme?
Chiar aşa, ce-i cu mine în ultima vreme?
Oftez adânc. Îmi întorc privirea spre ea; are o fetişoară rugătoare. Este ciudat cum eu nu văd în ea decât atracţie fizică, iar ea ţine la mine pentru ceea ce sunt cu totul. Nenorocit, impasibil, nesuferit - aşa cum sunt, ea mi-a mărturisit că mă iubeşte. Iar eu am refuzat-o cât de urât am putut. Cea mai proastă parte este că ea reuşeşte să se mulţumească doar cu o partidă de sex ocazională, cu ţigară de după şi cu un sărut înainte să plec, ceea ce mă deprima îngrozitor.
- Nu mai pot face astaa€¦ Cât a durat a fost frumos, dar nu te mai pot distruge aşa. Iartă-mă… E pentru binele tău.
Înghite în sec şi îmi aruncă o privire dură.
- Cred că e ceva în neregulă cu mine… Emoţional vorbind.
Dau din cap; mi-a mai spus asta. Aproape de fiecare data când ne vedem mi se plânge de starea ei mai mult sau mai puţin şubredă. O întreb de ce cred că e ceva greşit cu ea.
- Pentru că nu mai simt nimic… Nici măcar acum, în situaţia asta extremă.
- Asta înţelegi tu prin situaţie extremă?
- Bine, Mircea, zise brusc, după un moment de gândire. Pesemne că tu eşti la fel că oamenii pe care îi urăşti.
- La fel?, întreb aproape râzând.
- Da. La fel de demn de dispreţ.
Îşi scoate inelul pe care i l-am dat cu ceva vreme în urmă de pe degetul arătător. Sunt oarecum amuzat - şi curios de ce va face în continuare. Îmi ia palmă dreaptă între palmele ei, o desface şi pune inelul de argint chiar pe linia vieţii. Fără a mai spune nimic, îmi întoarce spatele şi pleacă.
Mă întreb ce ar zice Hera a mea dacă m-ar vedea acum. Sigur m-ar uri.
*
- Băga-mi-aş…
În graba de a intra în casă mă împiedic de o pereche de cizme maronii, pline de noroi. Marian nu mai are absolut nicio scapare… Haosul din capul lui se extinde, în mod vicios, şi în mod material. Îmi dau jos paltonul, mă descalţ şi îmi aşez ghetele - fără a le schimba locul celor care îi aparţin lui, însă. Oftez şi încerc să străbat holul lung, până la camera mea. O lumina pâlpâie încet din bucătărie, iar o altă din sufragerie. Pesemne că iar s-a luat curentul.
Afară e întuneric beznă, iar singură sursă de lumina din casă nu este valabilă acum. Perfect moment. Nu îmi place întunericul.
- Ai intarziat, Alexandru.
Mă opresc în dreptul uşii de la sufragerie şi arunc o privire în încăpere. Doar el îmi mai spune pe cel de-al doilea nume.
- M-am răcorit cu o plimbare prin zăpadă, îi răspund cât se poate de glacial. Ce-i drept, relaţiile cu părinţii mei nu sunt chiar cele mai favorabile. Cel mai mult urăsc persoanele care aud vag că am probleme cu ei şi încep să îmi ţină morală despre cum sunt totuşi părinţii mei şi că eu sunt doar în fază de criză adolescentină, că încă nu ştiu cu ce se mănâncă viaţă, şi că şi ei credeau uneori că au părinţi răi; privind însă, înapoi, şi-au dat seamă cât de mult ar trebui să îi preţuiască.
Îi văd ochii negri sclipind în lumina discretă a lumânării din faţa lui. Este încruntat.
- Nu ai cumva alte deprinderi?
- Ha, pufnesc. Ce aş putea să fac? Să stau zilnic în zăpada până la îngheţ, că mai apoi să reînviu doar că să arăt lumii întregi că sunt noul Iisus? Te rog… Dar, stai! Îmi amintesc… Am mai făcut asta… De fapt, nu. Voi mi-aţi mai făcut asta.
Le zâmbesc cu o adorabilitate falsă, voită. Aproape că mă năpădesc lacrimile de nervi, mai ales când îmi vin atâtea amintiri nu foarte plăcute în minte. Sunt sigur că nu mulţi ar reuşi să supravieţuiască în locul meu, cu părinţii abuzivi care de-a lungul vieţii mele m-au tratat că pe un câine.
De aceea nu îmi plac oamenii. Pentru că sunt siguri că s-ar descurca. Dar nu ar face-o. Mulţi se plâng că au probleme când viaţa lor ar fi că o plimbare prin parc pentru mine.
Tresar când o văd pe Florina ridicându-se. A fost atât de tăcută în tot timpul asta încât am şi uitat că stă pe canapea.
- Nu ne vorbi aşa, Mirul meua€¦ Ştii prea bine că eram tineri şi nu am conştientizat ce facem.
- Lasă-l, Florina… Ştii că avem discuţia asta a o mia oară, mormăie Marian.
- Dar suntem, totusi…
- Nu mai sunteţi de mult timp părinţii mei, răspund în timp ce dispar din faţa uşii.
Prea liniste… Prea întuneric. Odată ajuns în cameră mea, mă târăsc încet de-a lungul uşii, cu ochii aţintiţi în gol. Văd, în incetosarea privirii mele, fulgii de zăpada îngheţaţi pe geamul din faţă mea. Şi cum se aude vantul… Dau cu mâna, din greşeală, peste tubul de pastille de care am atâta nevoie. Îl strâng în pumn; nu ştiu ce m-aş face fără el. Nu mă gândesc prea mult şi îl arunc în celălalt capăt al camerei.
- La naiba cu tot!
Respir greu, sacadat. Aproape că mă sufoc; unde e sticla cu apa când ai nevoie de ea? Şi de ce am făcut prostia să arunc pastilele în cealaltă parte a camerei? Îmi strâng cămaşa la piept; mă simţ că şi când aş avea jar încins pe inimă. Picioarele mi-au amorţit.
De ce mi-e privirea atât de blurată?... Închid ochii. Poate uit.
*
- Mirule, ce faci in uşă?
Încerc să îmi deschid ochii, încet de tot. Prea multă luminaa€¦ Îmi fac mâinile cauş la ochi în încercarea de a-mi proteja retina. Când am adormit? Durerea m-a ţintuit lângă uşă camerei mele, fără să fiu în stare nici măcar să mă târăsc până în pat. E grav…
- Dorm, nu vezi? Nu ai idee cât de confortabilă este podeaua rece.
- Ai un musafir, îngăimă Florina. Mai bine te-ai dezmorţi un pic.
Mă ridic anevoie; abia acum îmi dau seama cât de tare mă doare capul. Cred că m-am lovit în colţul uşii. Am impresia că eman atât de multă durere încât îmi iese prin pori.
- Mircea…
Casc ochii uimit.
- Ce cauţi aici, Alina?
- Trebuie să vorbim.
Închide uşa după ea, răsuceşte cheia în broască şi se uită la mine cu privirea ei serioasă, obişnuită. Faţă asta chiar nu ştie să renunte… Mă aşez pe marginea patului şi îi spun încet că nu mai avem ce discuta. Dacă aş fi iubit-o ar fi fost altceva, mă gândesc. Chiar ar fi fost altceva… Probabil că acum nu aş sta că un fraier în faţă ei, iar ea nu s-ar umili atât. Cred că există un anume raport de reciprocitate între faptul că ea este bleagă, iar eu făţarnic.
Alina tăce o vreme şi, pentru că s-a obişnuit, pare-mi-se , cu atmosfera apăsătoare din încăpere, începe să remarce câteva detalii. Mi se pare că atenţia îi e atrasă, în special, de tabloul mare aflat deasupra patului meu. Mereu i-a plăcut tabloul asta… Copacul solitar, negru, dubios, cu nişte fructe la fel de negre precum trunchiul, fundalul alb, imaculat, şi semnătura mică, discretă din colţul din dreaptă jos.
Se aşează, fără că eu să fi prevăzut asta, pe genunchii mei. Are aceeaşi privire; eu am acelaşi aer de indiferentă. Mă săruta încet, savurând, parcă, fiecare moment de apropiere al buzelor ei de ale mele. Îmi pare rău că fac asta… Chiar nu merită să o amăgesc atât de mult. Dacă aş fi ştiut de la început că “relatia†va degenera în obsesie, nu aş fi luat drumul asta.
- Pesemne că îţi vrei inelul inapoi… Îi şoptesc, mai mult punând paie pe foc decât să ţin situaţia în frâu.
În următorul moment mă trânteşte pe pat. Ştiu ce va urma… Ştiu prea bine. Deja am cămaşa desfăcută.
- Până la urmă te-ai conformat, dragul meu, îmi spune în timp ce se îmbrăca. Radiază de fericire.
- Am de ales?, o întreb din pat.
- Eşti nesuferit…
Nu sunt nesuferit. Sunt doar realist.
Se aşează cu capul pe pieptul meu; îşi plimbă mână de-a lungul lui, aşa cum îmi face de obicei. Aşa cum ştiu că îmi plăcea odată. Îi mângâi, absent, părul negru, mă joc cu şuviţele, fără a le simţi, însă, cu adevărat. Mirosul de vanilie îmi inundă nările. Mă întreb ce aromă are Hera a mea.
Tresar. Nu am mai trecut pe la cafenea de câteva zile.
Mă ridic brusc din pat şi încep să mă îmbrac. Alina se uită uimită la mine.
- Plecăm? Deja?
- Da. Eu mă întâlnesc cu un prieten. Tu te duci acasă. Te conduc, dacă vrei.
- Dulce, ca de obicei, îmi zâmbeşte faţă din patul meu.
Îmi întorc privirea spre ea. Pare fericită… De ce ar fi fericită într-o asemenea situaţie? Ştie prea bine că niciunul dintre noi nu are de câştigat. Îi zâmbesc şi eu, apoi oftez dureros. Nu îmi mai înţeleg inima; iar pastilele încă zac la picioarele mele.
*
Sunt aproape uimit. Nu am mai văzut atâta agitaţie în cafenea de foarte multă vreme. Mă conformez şi mă aşez la prima masă liberă care îmi iese în cale. Mă gândesc la Alina… Trebuie să o fac să înţeleagă, într-un mod sau altul, că asta nu este iubire.
Mă uit spre bar. Ea este acolo, cu colegele sale. Râde, râde… Ca de obicei. Îmi sprijin obrazul drept în mână şi o contemplez, fascinat. Îşi întoarce privirea la mine. Trece un moment. Apoi încă unul. Şi încă nu îşi schimbă ţinta ochilor. Îi zâmbesc amuzat; tresare şi o bufneste râsul. Zâmbesc şi mai satisfăcut.
Se îndreaptă spre mine. Văd o anumită eleganţă în mersul ei; seamănă cu cel al Alinei, doar că Hera a mea este mai feminină. Cred că nu s-a născut în perioadă potrivită ei. Nu mi-o pot imagina în blugi şi asta mă face să mă simt şi mai bine.
- Ei bine? Azi? Ca de obicei?
- Azi schimb… O cafea cu lapte, te rog. Fără zahăr.
Încă zâmbeşte. E roşie în obraji şi pare foarte binedispusă. Nu mă pot abţine; chiar în momentul în care se întoarce, îi apuc încheietura mâinii. Zăbovesc un pic; nu cred că fac o prostie. Deja durează de prea mult timp.
- Nu iei loc?