30-08-2010, 02:43 PM
Svear, felicitări pentru lucrarea ta! A fost o plăcere să o citesc.
Aceasta este abia a doua tentativă de a scrie şi sunt conştientă că nu e prea bună şi că mai am de lucrat, dar nu puteam să o refuz pe Svear, care a fost o drăguţă că s-a gândit fix la mine. Deci îmi cer scuze că trebuie să citiţi aiurelile mele.
Succe Svear
E o întrebare, cu siguranţă este, întrebare ce aduce după sine şi un răspuns... Da, acesta este înţelesul de bază, destul de simplu la prima vedere, dar oare nu este privit cu nişte ochi superficiali, ochi ce nu pot vedea dincolo de aparenţe, care nu pot găsi înţelesul ascuns, poate chiar filozofic, tainic, sfânt... Doar vorbe, cuvinte aruncate în vânt fiind purtate de acesta undeva departe, acolo mai precis... Ce semnificaţie, ce cuvinte, unde e acel acolo şi de ce e totul atât de special? Asta s-ar întreba oricine şi ar încerca să găsească un răspuns, asta dacă i-ar interesa şi ar vrea să afle, deşi nu multora le pasă... Nici eu nu o făceam, dar m-am schimbat, iar aceasta sintagmă a marcat momentul crucial. Nu! Nu e doar ceea ce pare, e mai mult de atât...
Nu observi aerul atât de poetic pe care îl are? Nu constaţi că e un vers, versul acelei melodii care m-a ajutat? Eu te întreb asta, eu care nu percep lucrurile exterioare, feţele persoanelor, chipul meu... Da, nu o fac, dar nici nu trebuie! De ce să fie aşa, pentru ce îmi trebuie ochii lor? Eu văd mai mult, dincolo de situaţiile iniţiale ce nu sunt decât nişte iluzii deşarte sesizate mult prea târziu, nişte erori fatale... Am învăţat să fac asta. Nu, rectific: am fost învăţată pentru că singură eram încă în negura creată de propria-mi neputinţă, propria-mi nesiguranţă, chiar frică...
Prea multe sensuri, prea puţine cuvinte. Mii de orizonturi, dar te rezumi la o singură cale, cea mai scurtă şi lipsită de eforturi. Citeşti întrebarea şi aştepţi să îi vezi consecinţa, nepăsător, fără să te sintiseşti să o descoperi în toată măreţia sa, să o înţelegi...
Pentru mine dragostea era o prostie, o scuză patetică pentru a-ţi ascunde slăbiciunile, ceva fără de importanţă, chiar enervant şi stupid. Susţineam asta şi o spuneam clar şi răspicat ori de câte ori aveam ocazia. O prostie pentru că era trecătoare şi nu dura niciodată prea mult, toate gândurile mele trecute mi se preling şi se întipăresc pe retină, amintindu-mi astfel cum exemplificam, şi anume: un băiat şi o fată ies împreună, îşi fac declaraţii siropoase, iar mai apoi se despart şi se jignesc mai tot timpul. Destul de concret, nu? O scuză pentru că nu faci mai nimic singur, nu eşti atent şi iei note proaste pe motiv că te gândeşti prea mult la cel iubit. Cum să nu? Apoi te desparţi şi vezi că nu ai progresat, ce motiv bagi atunci? Că suferi prea mult? Trece un an, doi şi tot nu recuperezi şi o iei de la început. Fără de importanţă pentru că erau multe probleme grave care necesitau atenţie, oameni bolnavi, săraci şi alte lucruri asemănătoare. Mă enerva pentru că ştiam că nu voi avea parte de ea, că tot ce voi inspira eu va fi milă, acea compasiune veşnică ce mă scârbea şi mă rănea în cel mai urât mod, mă sfărâma, mă ucidea încet. Nu aveam nevoie de aşa ceva şi ajungeam la concluzia că totul e de o stupizenie rară.
Versul încă îmi străbate mintea şi îmi redă totul în minte, procesul îndurat pentru a mă schimba, proces involuntar, neaşteptat şi nedorit. Eram stocată şi adâncită într-o obscuritate pură, densă, dureroasă... Eram incapabilă de sentimente nobile, frumoase, specifice fiinţei umane. Tot ce aveam era frustare pentru faptul că sunt diferită, că nu pot fi ca ceilalţi, că sunt blestemată. Furie, aversiune, repulsie nemărginită faţă de ceea ce reprezentam, durere ce mă termina fără pic de remuşcări, asta simţeam eu. O furtună cu nori grei, cu fulgere ce spintecă cerul şi tunete ce cutremură auzul, furtună în mijlocul căreia eram prinsă eu, furtună ce era centrată în cel mai adânc şi de nepătruns loc – inima mea. Lovită, stropită, murdărită de tot şi cu veşnica întrebare “ De ce eu? “, iat-o pe vechea Melissa, persoană complet străină acum.
Asta a fost odată. Am învăţat să merg când am vrut să renunţ, să mă ridic atunci când am căzut şi să continui să privesc înainte chiar dacă nu ştiu cum arată acesta. Dacă spun că m-am conformat cu trecerea timpului şi că mi-am dat seama singură seama că greşesc aş minţi cu neruşinare. Nu s-a întâmplat aşa, ea m-a schimbat, m-a salvat, m-a ajutat să renasc din propria-mi cenuşă. Ea cu chipul unui el, acel el ce mi-a redat lumina ochilor, speranţa şi visele, deşi aici a mânuit ceva pentru că tot ce am visat întâlnesc în persoana lui, în vocea sa, atingerea suavă, şoaptele sigilate cu un râs cald şi plin de candoare, iar acel sărut fin, dar plin de pasiune, cu buzele lui moi... Ah, cât aş vrea pentru o clipă, nu mai mult...
- Melissa, mă asculţi?
Tresar confuză la strigătul Annei. Of, ce moment inoportun de a-mi întrerupe visul dulce, stare întâlnită mai mereu de când l-am cunoscut, iar melodia suna atunci în încăpere, făcând atmosfera mai romantică şi dezmeticindu-ne pe amândoi, întâlnind astfel o sclipire scurtă, dar puternică, ameţitoare de-a dreptul, pierzându-mi echilibrul şi simţind braţele lui puternice înconjurându-mă şi protejându-mă, încă de atunci puteam spune că ceva nu mai e ca la-nceput...
Şi am făcut-o… Am savurat fiecare clipă, apropierea dintre noi mărindu-se cu doar nişte vorbe, unele gesturi infantile şi avea acea intonaţie aparte a glasului său ce se îmbina perfect cu imperfecţiunea mea uşor răguşită şi se transforma în pulbere, ridicându-se la cer şi căzând înapoi ca şi lumină, măngâindu-ne feţele şi făcându-ne să tresărim la fiecare gest, cuvânt. Ne focusam unul asupra celuilalt şi pretindeam că nu e nimic când de fapt era totul.
Am mers mai departe, neştiind căt de mult avea să mă intrige acel străin, acea enigmă vie ce mă copleşea prea mult şi prea repede. Asta era el pentru mine, un mister, mister ce m-a descusut pe mine şi mi-a schimbat mentalitatea, dar când mi-am dat seama de asta era deja târziu, eram prinsă în pânzele ciudatului sentiment dispreţuit atâta timp, renegat cu toate forţele. Dragostea m-a cuprins, dar nu am vrut asta, jur că nici nu mi-a trecut prin minte, s-a întâmplat pur şi simplu, un lucru iremediabil exact ca şi ziua ce după sine aduce ceva cu totul opus, ceva mai întunecat, dar misterios şi plin de frumuseţi ce te îndrumă prin obsucuritatea inofensivă. Nu le poţi împiedica, toate aceste fenomene sunt cât se poate de normale şi toţi le cunosc şi le aşteaptă.
Mi-a fost frică, recunosc, dar niciodată nu am fost mai încântată şi niciodată fericirea nu mi s-a arătat atât de aproape, am putut să o ating, să o îmbrăţişez, dar nu a dispărut, ci din contră, s-a accentuat, m-a apăsat mai tare, sufocându-mă cu acea senzaţie de “ mi-e bine †şi îmi era, încă mai trăiesc acest vis sub forma realităţii. Sunt vie, simt, trăiesc, mă bucur, am plans, m-a durut, am trecut peste… Un proces complex, dar necesar vieţii, poate că l-am trecut prea repede, înainte de vreme, dar nu mă deranjează, am văzut, iar în clipa de faţă ştiu.
Uită-te acum la mine, nici măcar nu o ascult pe Anna, dar nu îmi pasă, vizualizez firul vieţii mele, fir ce a fost întins la maxim de atâtea ori, dar nu s-a rupt, a rezistat chiar şi sub presiune şi a continuat să lupte.
Mergem, ne plimbăm tot înainte, nu mă voi întoarce, dar voi arunca câte o privire înapoi pentru a conştientiza momentul de faţă. Parcul devine pustiu, momentul înserării apropiindu-se cu paşi repezi. Timpul ni se scruge printre degete, vrei să îl prinzi, dar nu reuşeşti şi râmăi cu uşorul amuzament că ai încercat.
Într-o singură privinţă rămân aceeaşi, nu pot refuza insistenţele de a ieşi afară ale fetei ce merge acum lângă mine, ţinându-mă de mână şi vorbind fără încetare. Zâmbesc. Tot spunea ceva de o nouă emisiune de vreo jumătate de oră, dar nu înţeleg nimic, nu îi aud vocea, mai bine spus, nu o înţeleg, e fără de putinţă, întreaga-mi fiinţă se întoarce din nou la el, iar versurile îmi aleargă prin minte la fel ca întotdeauna.
Am crezut mereu că nu pot scăpa, că nu există cale de întoarcere din situaţia mea şi ceream cu înflăcărare să fiu eliberată din infernul conturat perfect, fără greşeală de încăpăţânarea atât de specifică şi precizia concepţiei eronate că sunt blestemată şi nu pot face nimic pentru a suprima flăcările ce-mi mistuiau întreaga-mi personalitate.
Acel munte era prea greu de urcat, imposibil de escaladat. Mentalitatea mi-a fost întoarsă, modificată de ardoarea dorinţei lui, ceva crucial şi necesar pentru mine.
Vorbesc de schimbări, dar oare ele se produc dacă le chemi, le aştepţi, le ceri în acea manieră nebunească a ultimei speranţe, cea care te poate salva? Nu. Cu cât vrei să se înfăptuiască mai repede, cu atât te pierzi în ceaţa înşelătoare ce aşteaptă să te înhaţe la fiecare pas, te ademeneşte cu false împrejurări, iar apoi calci pe tărâmul pierzaniei de care credeai că te-ai eliberat şi vezi că ai trăit o iluzie deşartă ce te-a condus pe tine aici. Ajungi să fii o umbră a persoanei de demult, o epavă vie, un eşec în cea mai bună stare. De aceea spun că totul e involuntar, adevăratele întorsături se produc brusc, pe neaşteptate, când nici măcar nu le mai bănuieşti.
Simt cum soarele îşi reprimă căldura, văntul izbindu-se uşor de pielea mea, dându-mi astfel senzaţia plăcută de răcorire. Simt… Un verb atât de folosit, de cunoscut, verb ce îmi centralezează întreaga-mi esenţă cu o singură mişcare şi într-o fracţiune de secundă.
Acum mai înţeleg ceva, lumina emisă de soare este aceeaşi, doar intensitatea diferă uneori, văntul produce efecte sonore relaxante, dar nu toţi îl auzim în aceaşi manieră. Eu… poate eu am avut mereu şi partea asta, doar că nu am văzut-o, nu am descoperit-o şi nici nu am dezvoltat-o la fel ca acum. Pentru mine simţirea era ceva caracteristic firii neputincioase, ceva lipsit de noimă. Eu eram o fire raţională, dar nu orice raţiune, ci acel tip răsuflat, superficial, chiar commercial… Încă am această caracteristică, dar e altfel, e mai profundă, se apropie mai mult de învăţături ascunse, ceva mai real, mai natural… Nu m-a schimbat, m-a ajutat să înţeleg cine sunt, lucru complet diferit.
Da, este, dar poţi depăşi clipa dacă ştii manierele potrivite ce se pot mula perfect pe orice aparent eşec ce crezi că te poate învinge. Zilele cu ploaie sunt dificile, e adevărat, dar nu trebuie să uiţi de minunatul joc de culori ce se arată după stropii grei. Depăşeşti obstacolul, dar apoi te întrebi dacă nu cumva îl încetineşti pe el, dacă nu eşti o piedică ce stă în calea înălţării lui, ştii că poate zbura, dar eşti prea egoistă să îi dai drumul, îţi este frică că nu vei mai ieşi la suprafaţă fără micul tău înger ce nu te lasă să cazi, iar dacă se întâmplă să existe un moment de neatenţie, el e primul care te ridică chiar mai sus decât locul precedent. Şi încă mă îndoiesc…
- Cred că mai bine te-aş duce acasă, se înserează şi tu nu ai spus nimic pe tot parcursul drumului. Parcă nu mai ţii la mine.
A spus totul pe un ton atât de fals, ton ce îl foloseşte mereu ca să mă înveselească şi chiar reuşeşte. Decid să îi răspund, doar nu vreau să îmi pierd surioara mea dragă de suflet care mi-a fost mereu alături. Uneori cred că e prea bună pentru mine, dar îmi înăbuş găndul mai mereu şi nu îi dau glas pentru că atunci voi avea parte de una din faimoasele ei morale.
- Scuze, doar că pur şi simplu nu mă pot concentra. Voi apela la ajutorul unui specialist, promit!
A dezaprobat şi mi-a spus cu uşoară ironie:
- Of, dragostea asta nu te lasă să faci nimic, dar încă trebuie să lucreze la simţul umorului pe care îl posezi, chiar nu ar fi rău dacă l-ar face să dispară. Lumea va suporta, te asigur.
Am izbucnit în râs imediat ce a rostit acea perlă preţioasă de care îmi era dor, cine nu ar face-o? E minunată aşa cum e şi sunt mai mult decât încântată că e prietena mea.
Îmi spune că se duce să dea un telefon şi îi aud paşii cum se îndepărtează de mine. Aprob resemnată, ştiind că nu o pot opri şi că nici măcar nu am un motiv pentru a face asta.
Seara s-a lăsat deja, pot simţi cum frigul îmi intră în oase, îmi frec uşor mâinile şi oftez, cursul limpede al întâmplărilor bântuindu-mă cu o intensitate mai puternică decât precedenta.
Zgomotul cauzat de apropierea unor persoane persistă, atmosfera încărcându-se prea repede. Tot acel calm a dispărut în neant, îmi e greu să îl ating cum o făceam acum câteva minute. Încep să fiu înconjurată de o stare de nervozitate, agitaţia citindu-se uşor în gesturile mele sacadate şi confuze, cu o uşoară nuanţă de teamă.
- Păpuşă, ce cauţi tu aici singurică?
Mâinile încep să îmi tremure convulsive, iar vocea aceea dezgustătoare, respingătoare, cu tente vulgare îmi zgârie urechile, iar inima îmi bate cu putere, frica fiind mai mult decât evidentă. Nu vreau probleme şi sper să plece, deşi mă îndoiesc de probabilitatea înfăptuirii acestei acţiuni…
- Uită-te la mine! Sunt aici păpuşă. Ce dracu e cu tine?
Mă apucă violent de braţ, mă doare, mă strange trăgându-mi corpul înspre el, dar o izbitură produsă mult prea curând îmi distrage atenţia. O altă persoană si-a făcut apariţia şi se pare că l-a lovit pe agresorul meu. O voce atât de cunoscută, suavă, dulce şi puternică, cu intonaţie angelică se face auzită.
- Să nu îndrăzneşti să o atingi !
Era el… Micul meu înger cu aripile unui demon, aerul pueril cu intensitatea unui om matur, plin de contraste ce se evidenţiază reciproc, punând-ul pe el într-o lumină aparte, mistică, totul e aşa limpede, aşa clar acum că el este aici, lângă mine. Nu mă mai tem de nimic, nu am de ce să reacţionez aşa, am tot ce îmi doream exact lângă mine…
Laşul fuge, aleea este presată de greutatea lui, frica combinată cu dezamăgirea sa provocând silă şi celei mai mici particule de praf.
Se apropie şi mă strange în braţe la fel ca întotdeauna. Aceeaşi căldură, aceeaşi mângâiere, acelaşi ton grijuliu şi drăgăstos, plin de patimă, patima iubirii ce ne-a unit pe noi atunci şi ce şi-a strâns lanţul provocându-ne o durere dulce şi plăcută. Suntem prinşi în mrejele dulcelui nostru calvar, dar nu ne deranjează. Suspine acompaniază adierea rece ce ne marchează pe amândoi.
Îmi aşez capul pe umărul lui cu sfială, iar braţele lui încă stau încolăcite în jurul meu, oferindu-mi căldura după care am tânjit atâta timp. A meritat… Toată aşteptarea a îndulcit clipa regăsirii sufletelor noastre acum întemniţate pe vecie în templul sublim al dragostei.
- Emani lumină. Mă îndrumi, mă păzeşti, eşti culoarea ochilor mei… Oh, tu, Iris, mă faci să înţeleg, să văd totul din alt unghi, un unghi straniu, nou pentru mine, dar îl ador, mă cufund în profunzimea lui.
Vorbele lui îmi încălzesc sufletul, dar perplexitatea şi confuzia născute din ele mă cutremură, eu… Nu înţeleg… Cum poate spune că i-am redat lumina când eu nici măcar nu o văd? Nu ştiu, nu înţeleg… Probabil citeşte nedumerirea pe chipul meu pentru că vocea lui acompaniază din nou aerul, dându-i mai multă precizie.
- When you figure out love is all that matters after all…
- It sure makes everything else seem so small.
Am terminat versul început de el. Sunt încă curioasă să dezleg enigma lui şi din ce în ce mai nerăbdătoare. Nu cred că va mai dura mult, dar până atunci vreau să mă bucur de buzele lui şi de fiecare părticică din acest giulgiu ce mă atinge şi acoperă cu fiecare secundă ce trece. O singură dată, nu mai mult…
Aceasta este abia a doua tentativă de a scrie şi sunt conştientă că nu e prea bună şi că mai am de lucrat, dar nu puteam să o refuz pe Svear, care a fost o drăguţă că s-a gândit fix la mine. Deci îmi cer scuze că trebuie să citiţi aiurelile mele.
Succe Svear
Iris
What you got if you ain't got love?
E o întrebare, cu siguranţă este, întrebare ce aduce după sine şi un răspuns... Da, acesta este înţelesul de bază, destul de simplu la prima vedere, dar oare nu este privit cu nişte ochi superficiali, ochi ce nu pot vedea dincolo de aparenţe, care nu pot găsi înţelesul ascuns, poate chiar filozofic, tainic, sfânt... Doar vorbe, cuvinte aruncate în vânt fiind purtate de acesta undeva departe, acolo mai precis... Ce semnificaţie, ce cuvinte, unde e acel acolo şi de ce e totul atât de special? Asta s-ar întreba oricine şi ar încerca să găsească un răspuns, asta dacă i-ar interesa şi ar vrea să afle, deşi nu multora le pasă... Nici eu nu o făceam, dar m-am schimbat, iar aceasta sintagmă a marcat momentul crucial. Nu! Nu e doar ceea ce pare, e mai mult de atât...
Nu observi aerul atât de poetic pe care îl are? Nu constaţi că e un vers, versul acelei melodii care m-a ajutat? Eu te întreb asta, eu care nu percep lucrurile exterioare, feţele persoanelor, chipul meu... Da, nu o fac, dar nici nu trebuie! De ce să fie aşa, pentru ce îmi trebuie ochii lor? Eu văd mai mult, dincolo de situaţiile iniţiale ce nu sunt decât nişte iluzii deşarte sesizate mult prea târziu, nişte erori fatale... Am învăţat să fac asta. Nu, rectific: am fost învăţată pentru că singură eram încă în negura creată de propria-mi neputinţă, propria-mi nesiguranţă, chiar frică...
Prea multe sensuri, prea puţine cuvinte. Mii de orizonturi, dar te rezumi la o singură cale, cea mai scurtă şi lipsită de eforturi. Citeşti întrebarea şi aştepţi să îi vezi consecinţa, nepăsător, fără să te sintiseşti să o descoperi în toată măreţia sa, să o înţelegi...
Pentru mine dragostea era o prostie, o scuză patetică pentru a-ţi ascunde slăbiciunile, ceva fără de importanţă, chiar enervant şi stupid. Susţineam asta şi o spuneam clar şi răspicat ori de câte ori aveam ocazia. O prostie pentru că era trecătoare şi nu dura niciodată prea mult, toate gândurile mele trecute mi se preling şi se întipăresc pe retină, amintindu-mi astfel cum exemplificam, şi anume: un băiat şi o fată ies împreună, îşi fac declaraţii siropoase, iar mai apoi se despart şi se jignesc mai tot timpul. Destul de concret, nu? O scuză pentru că nu faci mai nimic singur, nu eşti atent şi iei note proaste pe motiv că te gândeşti prea mult la cel iubit. Cum să nu? Apoi te desparţi şi vezi că nu ai progresat, ce motiv bagi atunci? Că suferi prea mult? Trece un an, doi şi tot nu recuperezi şi o iei de la început. Fără de importanţă pentru că erau multe probleme grave care necesitau atenţie, oameni bolnavi, săraci şi alte lucruri asemănătoare. Mă enerva pentru că ştiam că nu voi avea parte de ea, că tot ce voi inspira eu va fi milă, acea compasiune veşnică ce mă scârbea şi mă rănea în cel mai urât mod, mă sfărâma, mă ucidea încet. Nu aveam nevoie de aşa ceva şi ajungeam la concluzia că totul e de o stupizenie rară.
Versul încă îmi străbate mintea şi îmi redă totul în minte, procesul îndurat pentru a mă schimba, proces involuntar, neaşteptat şi nedorit. Eram stocată şi adâncită într-o obscuritate pură, densă, dureroasă... Eram incapabilă de sentimente nobile, frumoase, specifice fiinţei umane. Tot ce aveam era frustare pentru faptul că sunt diferită, că nu pot fi ca ceilalţi, că sunt blestemată. Furie, aversiune, repulsie nemărginită faţă de ceea ce reprezentam, durere ce mă termina fără pic de remuşcări, asta simţeam eu. O furtună cu nori grei, cu fulgere ce spintecă cerul şi tunete ce cutremură auzul, furtună în mijlocul căreia eram prinsă eu, furtună ce era centrată în cel mai adânc şi de nepătruns loc – inima mea. Lovită, stropită, murdărită de tot şi cu veşnica întrebare “ De ce eu? “, iat-o pe vechea Melissa, persoană complet străină acum.
Asta a fost odată. Am învăţat să merg când am vrut să renunţ, să mă ridic atunci când am căzut şi să continui să privesc înainte chiar dacă nu ştiu cum arată acesta. Dacă spun că m-am conformat cu trecerea timpului şi că mi-am dat seama singură seama că greşesc aş minţi cu neruşinare. Nu s-a întâmplat aşa, ea m-a schimbat, m-a salvat, m-a ajutat să renasc din propria-mi cenuşă. Ea cu chipul unui el, acel el ce mi-a redat lumina ochilor, speranţa şi visele, deşi aici a mânuit ceva pentru că tot ce am visat întâlnesc în persoana lui, în vocea sa, atingerea suavă, şoaptele sigilate cu un râs cald şi plin de candoare, iar acel sărut fin, dar plin de pasiune, cu buzele lui moi... Ah, cât aş vrea pentru o clipă, nu mai mult...
- Melissa, mă asculţi?
Tresar confuză la strigătul Annei. Of, ce moment inoportun de a-mi întrerupe visul dulce, stare întâlnită mai mereu de când l-am cunoscut, iar melodia suna atunci în încăpere, făcând atmosfera mai romantică şi dezmeticindu-ne pe amândoi, întâlnind astfel o sclipire scurtă, dar puternică, ameţitoare de-a dreptul, pierzându-mi echilibrul şi simţind braţele lui puternice înconjurându-mă şi protejându-mă, încă de atunci puteam spune că ceva nu mai e ca la-nceput...
It's okay to open up
go ahead and let the light shine through
go ahead and let the light shine through
Şi am făcut-o… Am savurat fiecare clipă, apropierea dintre noi mărindu-se cu doar nişte vorbe, unele gesturi infantile şi avea acea intonaţie aparte a glasului său ce se îmbina perfect cu imperfecţiunea mea uşor răguşită şi se transforma în pulbere, ridicându-se la cer şi căzând înapoi ca şi lumină, măngâindu-ne feţele şi făcându-ne să tresărim la fiecare gest, cuvânt. Ne focusam unul asupra celuilalt şi pretindeam că nu e nimic când de fapt era totul.
Am mers mai departe, neştiind căt de mult avea să mă intrige acel străin, acea enigmă vie ce mă copleşea prea mult şi prea repede. Asta era el pentru mine, un mister, mister ce m-a descusut pe mine şi mi-a schimbat mentalitatea, dar când mi-am dat seama de asta era deja târziu, eram prinsă în pânzele ciudatului sentiment dispreţuit atâta timp, renegat cu toate forţele. Dragostea m-a cuprins, dar nu am vrut asta, jur că nici nu mi-a trecut prin minte, s-a întâmplat pur şi simplu, un lucru iremediabil exact ca şi ziua ce după sine aduce ceva cu totul opus, ceva mai întunecat, dar misterios şi plin de frumuseţi ce te îndrumă prin obsucuritatea inofensivă. Nu le poţi împiedica, toate aceste fenomene sunt cât se poate de normale şi toţi le cunosc şi le aşteaptă.
Mi-a fost frică, recunosc, dar niciodată nu am fost mai încântată şi niciodată fericirea nu mi s-a arătat atât de aproape, am putut să o ating, să o îmbrăţişez, dar nu a dispărut, ci din contră, s-a accentuat, m-a apăsat mai tare, sufocându-mă cu acea senzaţie de “ mi-e bine †şi îmi era, încă mai trăiesc acest vis sub forma realităţii. Sunt vie, simt, trăiesc, mă bucur, am plans, m-a durut, am trecut peste… Un proces complex, dar necesar vieţii, poate că l-am trecut prea repede, înainte de vreme, dar nu mă deranjează, am văzut, iar în clipa de faţă ştiu.
Uită-te acum la mine, nici măcar nu o ascult pe Anna, dar nu îmi pasă, vizualizez firul vieţii mele, fir ce a fost întins la maxim de atâtea ori, dar nu s-a rupt, a rezistat chiar şi sub presiune şi a continuat să lupte.
Mergem, ne plimbăm tot înainte, nu mă voi întoarce, dar voi arunca câte o privire înapoi pentru a conştientiza momentul de faţă. Parcul devine pustiu, momentul înserării apropiindu-se cu paşi repezi. Timpul ni se scruge printre degete, vrei să îl prinzi, dar nu reuşeşti şi râmăi cu uşorul amuzament că ai încercat.
Într-o singură privinţă rămân aceeaşi, nu pot refuza insistenţele de a ieşi afară ale fetei ce merge acum lângă mine, ţinându-mă de mână şi vorbind fără încetare. Zâmbesc. Tot spunea ceva de o nouă emisiune de vreo jumătate de oră, dar nu înţeleg nimic, nu îi aud vocea, mai bine spus, nu o înţeleg, e fără de putinţă, întreaga-mi fiinţă se întoarce din nou la el, iar versurile îmi aleargă prin minte la fel ca întotdeauna.
'Cause sometimes that mountain you've been climbing is just a grain of sand
Am crezut mereu că nu pot scăpa, că nu există cale de întoarcere din situaţia mea şi ceream cu înflăcărare să fiu eliberată din infernul conturat perfect, fără greşeală de încăpăţânarea atât de specifică şi precizia concepţiei eronate că sunt blestemată şi nu pot face nimic pentru a suprima flăcările ce-mi mistuiau întreaga-mi personalitate.
Acel munte era prea greu de urcat, imposibil de escaladat. Mentalitatea mi-a fost întoarsă, modificată de ardoarea dorinţei lui, ceva crucial şi necesar pentru mine.
Vorbesc de schimbări, dar oare ele se produc dacă le chemi, le aştepţi, le ceri în acea manieră nebunească a ultimei speranţe, cea care te poate salva? Nu. Cu cât vrei să se înfăptuiască mai repede, cu atât te pierzi în ceaţa înşelătoare ce aşteaptă să te înhaţe la fiecare pas, te ademeneşte cu false împrejurări, iar apoi calci pe tărâmul pierzaniei de care credeai că te-ai eliberat şi vezi că ai trăit o iluzie deşartă ce te-a condus pe tine aici. Ajungi să fii o umbră a persoanei de demult, o epavă vie, un eşec în cea mai bună stare. De aceea spun că totul e involuntar, adevăratele întorsături se produc brusc, pe neaşteptate, când nici măcar nu le mai bănuieşti.
Simt cum soarele îşi reprimă căldura, văntul izbindu-se uşor de pielea mea, dându-mi astfel senzaţia plăcută de răcorire. Simt… Un verb atât de folosit, de cunoscut, verb ce îmi centralezează întreaga-mi esenţă cu o singură mişcare şi într-o fracţiune de secundă.
Acum mai înţeleg ceva, lumina emisă de soare este aceeaşi, doar intensitatea diferă uneori, văntul produce efecte sonore relaxante, dar nu toţi îl auzim în aceaşi manieră. Eu… poate eu am avut mereu şi partea asta, doar că nu am văzut-o, nu am descoperit-o şi nici nu am dezvoltat-o la fel ca acum. Pentru mine simţirea era ceva caracteristic firii neputincioase, ceva lipsit de noimă. Eu eram o fire raţională, dar nu orice raţiune, ci acel tip răsuflat, superficial, chiar commercial… Încă am această caracteristică, dar e altfel, e mai profundă, se apropie mai mult de învăţături ascunse, ceva mai real, mai natural… Nu m-a schimbat, m-a ajutat să înţeleg cine sunt, lucru complet diferit.
It's so easy to get lost inside
Da, este, dar poţi depăşi clipa dacă ştii manierele potrivite ce se pot mula perfect pe orice aparent eşec ce crezi că te poate învinge. Zilele cu ploaie sunt dificile, e adevărat, dar nu trebuie să uiţi de minunatul joc de culori ce se arată după stropii grei. Depăşeşti obstacolul, dar apoi te întrebi dacă nu cumva îl încetineşti pe el, dacă nu eşti o piedică ce stă în calea înălţării lui, ştii că poate zbura, dar eşti prea egoistă să îi dai drumul, îţi este frică că nu vei mai ieşi la suprafaţă fără micul tău înger ce nu te lasă să cazi, iar dacă se întâmplă să existe un moment de neatenţie, el e primul care te ridică chiar mai sus decât locul precedent. Şi încă mă îndoiesc…
- Cred că mai bine te-aş duce acasă, se înserează şi tu nu ai spus nimic pe tot parcursul drumului. Parcă nu mai ţii la mine.
A spus totul pe un ton atât de fals, ton ce îl foloseşte mereu ca să mă înveselească şi chiar reuşeşte. Decid să îi răspund, doar nu vreau să îmi pierd surioara mea dragă de suflet care mi-a fost mereu alături. Uneori cred că e prea bună pentru mine, dar îmi înăbuş găndul mai mereu şi nu îi dau glas pentru că atunci voi avea parte de una din faimoasele ei morale.
- Scuze, doar că pur şi simplu nu mă pot concentra. Voi apela la ajutorul unui specialist, promit!
A dezaprobat şi mi-a spus cu uşoară ironie:
- Of, dragostea asta nu te lasă să faci nimic, dar încă trebuie să lucreze la simţul umorului pe care îl posezi, chiar nu ar fi rău dacă l-ar face să dispară. Lumea va suporta, te asigur.
Am izbucnit în râs imediat ce a rostit acea perlă preţioasă de care îmi era dor, cine nu ar face-o? E minunată aşa cum e şi sunt mai mult decât încântată că e prietena mea.
Îmi spune că se duce să dea un telefon şi îi aud paşii cum se îndepărtează de mine. Aprob resemnată, ştiind că nu o pot opri şi că nici măcar nu am un motiv pentru a face asta.
Seara s-a lăsat deja, pot simţi cum frigul îmi intră în oase, îmi frec uşor mâinile şi oftez, cursul limpede al întâmplărilor bântuindu-mă cu o intensitate mai puternică decât precedenta.
Zgomotul cauzat de apropierea unor persoane persistă, atmosfera încărcându-se prea repede. Tot acel calm a dispărut în neant, îmi e greu să îl ating cum o făceam acum câteva minute. Încep să fiu înconjurată de o stare de nervozitate, agitaţia citindu-se uşor în gesturile mele sacadate şi confuze, cu o uşoară nuanţă de teamă.
- Păpuşă, ce cauţi tu aici singurică?
Mâinile încep să îmi tremure convulsive, iar vocea aceea dezgustătoare, respingătoare, cu tente vulgare îmi zgârie urechile, iar inima îmi bate cu putere, frica fiind mai mult decât evidentă. Nu vreau probleme şi sper să plece, deşi mă îndoiesc de probabilitatea înfăptuirii acestei acţiuni…
- Uită-te la mine! Sunt aici păpuşă. Ce dracu e cu tine?
Mă apucă violent de braţ, mă doare, mă strange trăgându-mi corpul înspre el, dar o izbitură produsă mult prea curând îmi distrage atenţia. O altă persoană si-a făcut apariţia şi se pare că l-a lovit pe agresorul meu. O voce atât de cunoscută, suavă, dulce şi puternică, cu intonaţie angelică se face auzită.
- Să nu îndrăzneşti să o atingi !
Era el… Micul meu înger cu aripile unui demon, aerul pueril cu intensitatea unui om matur, plin de contraste ce se evidenţiază reciproc, punând-ul pe el într-o lumină aparte, mistică, totul e aşa limpede, aşa clar acum că el este aici, lângă mine. Nu mă mai tem de nimic, nu am de ce să reacţionez aşa, am tot ce îmi doream exact lângă mine…
Laşul fuge, aleea este presată de greutatea lui, frica combinată cu dezamăgirea sa provocând silă şi celei mai mici particule de praf.
What you've been up there searching for
forever is in your hands
forever is in your hands
Se apropie şi mă strange în braţe la fel ca întotdeauna. Aceeaşi căldură, aceeaşi mângâiere, acelaşi ton grijuliu şi drăgăstos, plin de patimă, patima iubirii ce ne-a unit pe noi atunci şi ce şi-a strâns lanţul provocându-ne o durere dulce şi plăcută. Suntem prinşi în mrejele dulcelui nostru calvar, dar nu ne deranjează. Suspine acompaniază adierea rece ce ne marchează pe amândoi.
Îmi aşez capul pe umărul lui cu sfială, iar braţele lui încă stau încolăcite în jurul meu, oferindu-mi căldura după care am tânjit atâta timp. A meritat… Toată aşteptarea a îndulcit clipa regăsirii sufletelor noastre acum întemniţate pe vecie în templul sublim al dragostei.
- Emani lumină. Mă îndrumi, mă păzeşti, eşti culoarea ochilor mei… Oh, tu, Iris, mă faci să înţeleg, să văd totul din alt unghi, un unghi straniu, nou pentru mine, dar îl ador, mă cufund în profunzimea lui.
Vorbele lui îmi încălzesc sufletul, dar perplexitatea şi confuzia născute din ele mă cutremură, eu… Nu înţeleg… Cum poate spune că i-am redat lumina când eu nici măcar nu o văd? Nu ştiu, nu înţeleg… Probabil citeşte nedumerirea pe chipul meu pentru că vocea lui acompaniază din nou aerul, dându-i mai multă precizie.
- When you figure out love is all that matters after all…
- It sure makes everything else seem so small.
Am terminat versul început de el. Sunt încă curioasă să dezleg enigma lui şi din ce în ce mai nerăbdătoare. Nu cred că va mai dura mult, dar până atunci vreau să mă bucur de buzele lui şi de fiecare părticică din acest giulgiu ce mă atinge şi acoperă cu fiecare secundă ce trece. O singură dată, nu mai mult…
But I don't wanna go on living
Being so afraid of showing
Someone else my imperferctions
Even though my feet are trembling
And every word I say comes stumbling
I will bare it all , watch me unfold
Being so afraid of showing
Someone else my imperferctions
Even though my feet are trembling
And every word I say comes stumbling
I will bare it all , watch me unfold