26-08-2010, 12:16 AM
[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Gramatica.
Bună tuturor. Da, înainte de a vă speria şi a vă da palme, respiraţi adânc şi ascultaţi, am o nouă colaborare. De data aceasta împreună cu Paradox ( :X ) şi sperăm să vă placă.
Despre idee aş putea face pagini, dar v-aş plictisi. În orice caz, este povestea noastră de dragoste, dacă o pot numi aşa. Viziunea noastră combinată despre o poveste de dragoste plină de tragedie şi romanţă, caractere complicate şi cu multe detalii răsfirate în personalitate. Avem personaje diversificate şi totul o să se realizeze foarte complex, aş putea-o spune. Masculul nostru, Mircea, va fi transpus din perspectiva lui Paradox iar Sânziana, personajul feminin va fi transpus din perspectiva mea. Acţiunea se petrece în secolul nostru, în România, nu departe de graniţe.
La începutul fiecărui capitol vom avea diverse versuri din diferite poezii, câte ceva la fiecare capitol. Asta pt. a le personaliza şi a le defini, desigur le vom şi numerota, dar asta nu are atât de multă importanţă.
Titlul, după cum vedeţi, se poate interpreta în multe moduri, este titlul unei poezii de-a lui Ion Minulescu care ne este şi punct de inspiraţie, în orice caz titlul se potriveşte perfect, veţi realiza şi voi la un moment dat. Poezia lui se potriveşte în totalitate, sau cel puţin o parte din ea, cu povestea. Avem şi versurile ca şi motto, o parte din nişte versuri, le veţi citi mai jos. Descrie totul, baftă la interpretare ( o să aveţi nevoie ) .
ÎN orice caz, nu vă aşteptaţi la o poveste în care el e superbul şi minunatul tip plin de bani iar ea fata împiedăicată urâţică şi care îl face să înnebunească după ea şi să o ia de nevastă. Nu, nu e nici tipul de poveste cu " erau prieteni de mici şi a dat dragostea în ei " şi nici " la început se urau" !! : )) nu! Îndrăznesc să spun că e ceva chiar original, bolnăvicios, vicios şi ieşit din tipare. Iar personajele noastre vor fi create ca atare şi foarte complex, exact cum am menţionat şi mai sus. Nimic fals şi adăugat pe parcurs . Schimbări de situaţie, contradicţii, vor exista. Conflicte, vor exista. De ce natură? Rămâne să realizaţi voi mai târziu.
O să pun şi o avertizare +16 , limbajul vulgar de rigoare - nimic ieşit din comun, nimic ce v-ar putea traumatiza şi violenţă, violenţă psihică.
Acestea fiind spuse, lectură plăcută !
Cântecul nebunului
Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...
Prolog
Ce e sentimentul acesta ce mă face să tremur, îmi înmoaie picioarele şi mă face să cred că în orice secundă voi leşina?
Soarele acesta absurd, vremea mult prea frumoasă pentru toate emoţiile ce mă stăpânesc... Vreau să ajung acasă. Ciudat gând, parcă blocul nu fusese atât de aproape. Oare când am ajuns? Când am urcat în lift, când am apăsat pe butonul acela şters, a cărei cifră nici nu se mai vedea scrisă acolo? Oftez din tot sufletul şi simt că tot trupul meu se zguduie.
Am ajuns prea slabă, prea fragilă, de aruncat la gunoi. Părul meu cade, nu vreau să îl mai pieptăn, în fiecare zi peria devine plină, plină, tot mai plină de fire nefolositoare. Degetele mele sunt prea subţiri, am chipul prea alb, fără pic de roşeaţă în obraji.
Nu am fost aÅŸa dintotdeauna. O ÅŸtiu. Mi-o amintesc clar. Nu am fost.
Îmi las geanta pe o măsuţă în timp ce închid uşa, uşor căci nu am atât de multă forţă în aceste braţe pentru a o trânti. Sunt atât de nefolositoare... Nu simt nevoia de a o încuia cu cheia. Nu e necesar. Nu vine niciodată nimeni peste mine, în afară de el.
Dar nici el... Nu o să se mai întoarcă, vreodată, în viaţa mea. S-a terminat...
Încerc să uit de toate preocupările mele deşi mi-e cu neputinţă; mă prefac că nu ştiu despre ce bolboroseşte mintea mea şi ajung în bucătărie, cu paşi mici şi indiferenţi.
Telefonul meu sună. Îl aud, dar mi-e greu să merg şi să ridic receptorul, să aud vocea oricui dorea să îmi vorbească... Mi-e atât de indiferent.
Sufletul mi-a fost de mult spart în milioane de bucăţi. Ba nu. Asta a fost făcut prea curând, puţin câte puţin, m-am destrămat. Mai am puţin şi mor. O ştiu, nu mai pot sta în această situaţie mult.
Am cearcănele aproape cât faţa, pielea mi-e prea albă, aproape galbenă uneori, niciodată nu are o paloare sănătoasă. Iar când vorbesc cu el... Simt că sunt vlăguită de orice fir de energie ce mi-a rămas. Nu mai am viaţă în mine. Ceea ce îmi curge prin vene nu mai este sânge. Nu pot spune ce este, în schimb. Mi-e cu neputinţă să ghicesc.
Privesc fereastra, reflexia chipului meu se vede atât de perfect prin ea. Părul lung şi drept cât şi trăsăturile prea bolnăvicioase.
Se vede... Se vede din exterior cât de distrusă eşti.
Îmi şopteşte conştiinţa stupefiată. Dar mă întreb de ce o face? E inutil. Ştiam de mult că sunt aşa. Nefolositoare! Oribilă! Dizgraţioasă şi dezgustătoare, bună de nimic!
Închid ochii rapid şi mă întorc, nevrând să mă mai privesc. Ochii mei căprui sunt atât de trişti, atât de absorbiţi de nimic, de durere, de idioţenie încât îmi vine să urlu. Însă, nu am glas. Niciodată nu am avut. Cuvintele-mi par de prisos, mintea mi-a înnebunit, sufletul mi-a fost mâncat puţin câte puţin. Aşa am fost... Devorată. Secundă după secundă. Privire după privire. Atingere... După atingere.
Îmi smulg gândurile, le arunc, le pierd şi mă panichez, începând să deschid sertarele, de parcă inima a început rapid să îmi bată mai tare.
Unde e? întreb disperată-n propriul cap şi scot un cuţit. Unul de bucătărie, mare, cu o lamă lucioasă. Îmi pot zări şi prin acesta chipul inutil...
Două lacrimi mari se revarsă asupra lamei, oare... Oare când începusem să plâng? Inima mi-era de mult zguduită şi trupul nu mi-l mai simţeam. Deplorabilă eram de prea multă vreme pentru a-mi da seama de situaţia propriu zisă în care mă aflam.
Nu mai auzeam nimic în jurul meu. Eram eu, venele mele şi cuţitul. Plus lacrimile amare ce nu conteneau să se oprească din ochi, curgând uşor, silenţios, pe obrajii mei lipsiţi de paloare.
- Sânziana?... aud o voce de abia şoptită, mirată, atât de dulce. Nostalgică. Mă întorc involuntar, trupul meu se mişcă prea rapid, cuţitul nu pot spune cu precizie dacă se află sau nu între degetele mele, nu-l mai simt.
Îl văd! Este acolo. Oare când a intrat? Nu am auzit niciun zgomot, nu a bătut, nu a sunat la uşă. Normal că nu. Venea atât de des, nu era necesar să o facă...
Ochii săi căprui atât de inexpresivi mă privesc atât de blând şi cu atâta căldură acum că aproape cad, aproape mă prăbuşesc pe podeaua rece atunci când el îmi repetă numele, strigat acum aproape cu disperare, cu ardoare, cu ochii săi măriţi de uimire, de spaimă.
- Sânziana!
Ştiu că faţa mea arată şi mai groaznic acum. Pentru că am uitat tot ce voiam să fac, am uitat că voiam să îmi tai venele, să mă omor şi să... Îl părăsesc. Disperat! Aşa era, atât de cald cu fiecare gest, s-a năpustit asupra mea, a fugit atât de repede că de abia l-am văzut, s-a împiedicat de un scaun, acela răsturnându-se pe parchet, dar el nu l-a luat în seamă.
M-a îmbrăţişat, mi-a apucat mâna cu atât de multă delicateţe amestecată cu o sălbăticiune discretă... L-a aruncat undeva, poate l-a pus pe masă, dar nu îmi mai păsa acum de soarta acelui cuţit blestemat... Căci braţele lui erau în jurul meu, îmi cuprinsese tot corpul şi mă strângea în el, nelăsându-mi loc nici să respir.
- Ce voiai să faci? Aproape ţipă. Aveam ochii închişi, mâinile mele îi cuprinseseră spatele şi mă lăsam copleşită de el, de toată fiinţa lui, simţind că altfel nu aş putea trăi.
Da... Aşa e, oare ce am crezut că voi face omorându-mă? Pe lumea cealaltă, voi putea eu... Oare, rezista... Fără el?
Dar sunt bolnavă. Sunt atât de conştientă de asta. Am ceva, am ceva în cap. Eu sunt de vină pentru tot, viaţa mea este exact aşa cum ar trebui să fie şi o dispreţuiesc îmi detest faţa, corpul, fiinţa, mintea, iluziile...
- Mir... Mircea... spun de abia rostit, cu lacrimile acaparându-mi ochii şi degetele mele strângându-i cămaşa cu forţă, agresiv, deşi ştiam că el nici măcar nu o simte. Pentru că puterile mele erau prea reduse pentru ale sale.
De ce ai apărut în ziua aceea, de ce m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine, puţin câte puţin? De ce mi-ai dăruit un zâmbet atât de frumos şi plin de dragoste, cum ai putut să mă faci să fiu atât de dependentă de tine? Pe mine, o persoană cu atât de puţină importanţă, eleganţă, rafinament. Pe mine, o fată ordinară, ghinionistă şi condamnată morţii din cauza propriului ei caracter infam.
De ce te-ai comportat atât de bine cu mine, de ce m-ai alinat atunci când simţeam că mă voi sparge în miliarde de bucăţi, ai fost acolo în cel mai greu moment şi nici măcar nu ţi-am cerut-o. De ce ai venit în acea zi cu acei trandafiri la mine şi mi-ai spus că te-ai îndrăgostit?
Dacă nu ai fi făcut-o, acum aş fi putut fi atât de fericită... Aş fi putut să uit cine, cum sunt şi nu mi-aş mai fi dat nicio importanţă; dacă, doar dacă mi-ai fi arătat la început cruzimea, duritatea, indiferenţa...
- Să nu mai faci asta, te rog. Ştii prea bine că voi fi aici... Pentru tine. Mereu. Te iubesc, şopti atât de duios, atât de brusc şi neaşteptat încât mă înmoi şi lacrimile zgomotoase se opresc.
A spus că mă iubeşte....
Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc -
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!...
Prolog
Ce e sentimentul acesta ce mă face să tremur, îmi înmoaie picioarele şi mă face să cred că în orice secundă voi leşina?
Soarele acesta absurd, vremea mult prea frumoasă pentru toate emoţiile ce mă stăpânesc... Vreau să ajung acasă. Ciudat gând, parcă blocul nu fusese atât de aproape. Oare când am ajuns? Când am urcat în lift, când am apăsat pe butonul acela şters, a cărei cifră nici nu se mai vedea scrisă acolo? Oftez din tot sufletul şi simt că tot trupul meu se zguduie.
Am ajuns prea slabă, prea fragilă, de aruncat la gunoi. Părul meu cade, nu vreau să îl mai pieptăn, în fiecare zi peria devine plină, plină, tot mai plină de fire nefolositoare. Degetele mele sunt prea subţiri, am chipul prea alb, fără pic de roşeaţă în obraji.
Nu am fost aÅŸa dintotdeauna. O ÅŸtiu. Mi-o amintesc clar. Nu am fost.
Îmi las geanta pe o măsuţă în timp ce închid uşa, uşor căci nu am atât de multă forţă în aceste braţe pentru a o trânti. Sunt atât de nefolositoare... Nu simt nevoia de a o încuia cu cheia. Nu e necesar. Nu vine niciodată nimeni peste mine, în afară de el.
Dar nici el... Nu o să se mai întoarcă, vreodată, în viaţa mea. S-a terminat...
Încerc să uit de toate preocupările mele deşi mi-e cu neputinţă; mă prefac că nu ştiu despre ce bolboroseşte mintea mea şi ajung în bucătărie, cu paşi mici şi indiferenţi.
Telefonul meu sună. Îl aud, dar mi-e greu să merg şi să ridic receptorul, să aud vocea oricui dorea să îmi vorbească... Mi-e atât de indiferent.
Sufletul mi-a fost de mult spart în milioane de bucăţi. Ba nu. Asta a fost făcut prea curând, puţin câte puţin, m-am destrămat. Mai am puţin şi mor. O ştiu, nu mai pot sta în această situaţie mult.
Am cearcănele aproape cât faţa, pielea mi-e prea albă, aproape galbenă uneori, niciodată nu are o paloare sănătoasă. Iar când vorbesc cu el... Simt că sunt vlăguită de orice fir de energie ce mi-a rămas. Nu mai am viaţă în mine. Ceea ce îmi curge prin vene nu mai este sânge. Nu pot spune ce este, în schimb. Mi-e cu neputinţă să ghicesc.
Privesc fereastra, reflexia chipului meu se vede atât de perfect prin ea. Părul lung şi drept cât şi trăsăturile prea bolnăvicioase.
Se vede... Se vede din exterior cât de distrusă eşti.
Îmi şopteşte conştiinţa stupefiată. Dar mă întreb de ce o face? E inutil. Ştiam de mult că sunt aşa. Nefolositoare! Oribilă! Dizgraţioasă şi dezgustătoare, bună de nimic!
Închid ochii rapid şi mă întorc, nevrând să mă mai privesc. Ochii mei căprui sunt atât de trişti, atât de absorbiţi de nimic, de durere, de idioţenie încât îmi vine să urlu. Însă, nu am glas. Niciodată nu am avut. Cuvintele-mi par de prisos, mintea mi-a înnebunit, sufletul mi-a fost mâncat puţin câte puţin. Aşa am fost... Devorată. Secundă după secundă. Privire după privire. Atingere... După atingere.
Îmi smulg gândurile, le arunc, le pierd şi mă panichez, începând să deschid sertarele, de parcă inima a început rapid să îmi bată mai tare.
Unde e? întreb disperată-n propriul cap şi scot un cuţit. Unul de bucătărie, mare, cu o lamă lucioasă. Îmi pot zări şi prin acesta chipul inutil...
Două lacrimi mari se revarsă asupra lamei, oare... Oare când începusem să plâng? Inima mi-era de mult zguduită şi trupul nu mi-l mai simţeam. Deplorabilă eram de prea multă vreme pentru a-mi da seama de situaţia propriu zisă în care mă aflam.
Nu mai auzeam nimic în jurul meu. Eram eu, venele mele şi cuţitul. Plus lacrimile amare ce nu conteneau să se oprească din ochi, curgând uşor, silenţios, pe obrajii mei lipsiţi de paloare.
- Sânziana?... aud o voce de abia şoptită, mirată, atât de dulce. Nostalgică. Mă întorc involuntar, trupul meu se mişcă prea rapid, cuţitul nu pot spune cu precizie dacă se află sau nu între degetele mele, nu-l mai simt.
Îl văd! Este acolo. Oare când a intrat? Nu am auzit niciun zgomot, nu a bătut, nu a sunat la uşă. Normal că nu. Venea atât de des, nu era necesar să o facă...
Ochii săi căprui atât de inexpresivi mă privesc atât de blând şi cu atâta căldură acum că aproape cad, aproape mă prăbuşesc pe podeaua rece atunci când el îmi repetă numele, strigat acum aproape cu disperare, cu ardoare, cu ochii săi măriţi de uimire, de spaimă.
- Sânziana!
Ştiu că faţa mea arată şi mai groaznic acum. Pentru că am uitat tot ce voiam să fac, am uitat că voiam să îmi tai venele, să mă omor şi să... Îl părăsesc. Disperat! Aşa era, atât de cald cu fiecare gest, s-a năpustit asupra mea, a fugit atât de repede că de abia l-am văzut, s-a împiedicat de un scaun, acela răsturnându-se pe parchet, dar el nu l-a luat în seamă.
M-a îmbrăţişat, mi-a apucat mâna cu atât de multă delicateţe amestecată cu o sălbăticiune discretă... L-a aruncat undeva, poate l-a pus pe masă, dar nu îmi mai păsa acum de soarta acelui cuţit blestemat... Căci braţele lui erau în jurul meu, îmi cuprinsese tot corpul şi mă strângea în el, nelăsându-mi loc nici să respir.
- Ce voiai să faci? Aproape ţipă. Aveam ochii închişi, mâinile mele îi cuprinseseră spatele şi mă lăsam copleşită de el, de toată fiinţa lui, simţind că altfel nu aş putea trăi.
Da... Aşa e, oare ce am crezut că voi face omorându-mă? Pe lumea cealaltă, voi putea eu... Oare, rezista... Fără el?
Dar sunt bolnavă. Sunt atât de conştientă de asta. Am ceva, am ceva în cap. Eu sunt de vină pentru tot, viaţa mea este exact aşa cum ar trebui să fie şi o dispreţuiesc îmi detest faţa, corpul, fiinţa, mintea, iluziile...
- Mir... Mircea... spun de abia rostit, cu lacrimile acaparându-mi ochii şi degetele mele strângându-i cămaşa cu forţă, agresiv, deşi ştiam că el nici măcar nu o simte. Pentru că puterile mele erau prea reduse pentru ale sale.
De ce ai apărut în ziua aceea, de ce m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine, puţin câte puţin? De ce mi-ai dăruit un zâmbet atât de frumos şi plin de dragoste, cum ai putut să mă faci să fiu atât de dependentă de tine? Pe mine, o persoană cu atât de puţină importanţă, eleganţă, rafinament. Pe mine, o fată ordinară, ghinionistă şi condamnată morţii din cauza propriului ei caracter infam.
De ce te-ai comportat atât de bine cu mine, de ce m-ai alinat atunci când simţeam că mă voi sparge în miliarde de bucăţi, ai fost acolo în cel mai greu moment şi nici măcar nu ţi-am cerut-o. De ce ai venit în acea zi cu acei trandafiri la mine şi mi-ai spus că te-ai îndrăgostit?
Dacă nu ai fi făcut-o, acum aş fi putut fi atât de fericită... Aş fi putut să uit cine, cum sunt şi nu mi-aş mai fi dat nicio importanţă; dacă, doar dacă mi-ai fi arătat la început cruzimea, duritatea, indiferenţa...
- Să nu mai faci asta, te rog. Ştii prea bine că voi fi aici... Pentru tine. Mereu. Te iubesc, şopti atât de duios, atât de brusc şi neaşteptat încât mă înmoi şi lacrimile zgomotoase se opresc.
A spus că mă iubeşte....