01-05-2010, 05:11 PM
Helăău lume . După o lungă absenţă, care desigur că se datorează temelor, tezelor şi trebuie să recunosc că şi lenii, am venit cu nextu'.
Capitolul 4 :
Toate s-au întâmplat atât de repede, aproape că nici nu mai am timp să respir. Sun ca disperată rugându-mă ca Sakura să nu aiba telefonul închis.
-Hei Saku, ce faci? Am întrebat eu cu o voce plânsă.
-Bine, încercam să adorm, dar ce s-a întâmplat?
-Ce te face să crezi că s-a întamplat ceva?
-Atunci de ce pufuleţii mei m-ai sunat la ora asta? M-a intrebat ea nervoasă.
-Gaara a fost aici, era să mă violeze. Am spus eu dintr-o suflare.
Atunci s-a întrerupt si nu am mai putut să o sun. Probabil iar a picat semnalul ăla idiot. În cartierul ăsta nărod numa’ nenorociri se întâmplă.
Încerc sa adorm, dar fără succes. Mă scol din pat şi ma duc să beau o cană de lapte cald, poate mă va mai calma. Cum am o casă micuţă pentru că locuiesc singură, bucătăria este destul de micuţă, şi din ea se vede foarte clar uşa de la intrare.
Când am reuşit să mă mai calmez, un bileţel a intrat pe sub uşa reuşind să mă panicheze. După ce m-am holbat vreo zece minute la foaia ce zăcea pe podea, m-am ridicat şi cu paşi sacadaţi m-am îndreptat spre uşă.
Am ridicat foaia şi cu teamă în suflet am deschis-o.
“Dragă Hinata, poate că sunt prea laş să îţi spun asta în faţă, sau poate că mă vei pocni dacă vei afla cine sunt, insă adevărul e că eu chiar ţin la tine, deşi voi credeţi cu totul altceva. “
L-am luat cu mine şi l-am aruncat pe birou, aşezandu-mă în pat. Am încercat să mă gândesc de la cine o fi, dar m-a furat somnul.
Dimineaţa a venit mai repede decât mă aşteptam, razele soarelui reuşind să mă trezească. M-am sculat buimacă din pat şi m-am îndreptat către baie.După ce am facut un duş lung, de vreo treizeci de minute, m-am îmbrăcat şi am hotărât să îmi încălzesc nişte lapte, iar. O să fac ceva împraştiat de la atâta lapte, dar asta e.
Telefonul ăla sună ca disperatu’, eh, cine poate să fie la ora asta?
-Da? Am răspuns eu scurt.
-Hina, ce faci?
-Frec menta, mănânc, ce pot face?
-Ce ai tu? Te-ai sculat cu faţa la cearceaf? În fine, azi la ora douzăcei şi două mergem în clubul Ganessa. Vrei să vi?
-Mda, ne vedem acolo.
Şi asta a fost Temari. Va rămâne mereu aceeaşi fată dură şi uşor morocănoasă. Adevărul e că mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ea, şi m-am schimbat mult ce-I drept. Nu mai sunt aceeaşi fată prostuţă care facea tot ce vroiau alţii, acum fac în mare parte doar ce vreau eu. Deşi eu încă pun la suflet, lucru pe care Temari nu îl face şi nu l-a făcut niciodată.
Îmi i-au teneşii şi mă îndrept către parc, simt nevoia să mă plimb singură. Peisajul e pur şi simplu magnific. Copacii ce poartă suflete, par atât de trişti…
Continui să înaintez pe alee, iar copacii îmi ţin companie până ajung la bancă. Mă aşez şi mă tot gândesc la ce s-a întâmplat, la toată viaţa mea. Oare ce e cu mine?
Oare cât o voi mai ţine aşa?
Îmi este dor de mama, de tata şi de Ayume, sora mea mai mică. Trebuie să înţeleg că aşa e viaţa, şi că acolo le e mai bine decât aici. Sunt conştientă că trebuie să dau numai un telefon şi mă pot duce la ei, dar nu vreau să le dau viaţa peste cap. E de ajuns momentan că îi aud la telefon.
O lacrima caldă şi pură mi s-a prelins pe obrazul fin şi alb. Iar plâng. Pe cine păcălesc eu spunând că m-am schimbat?
Sunt tot o plângăcioasă care se….plânge.
Şi eu mă aşteptam ca Sasuke să se uite la mine. Ce toantă sunt, lui îi este capul la Sakura ,nicidecum la proasta de mine. Îmi este dor de Sasuke. Aş dori tare mult să-l văd, să-l simt. Nu ştiu de ce. E mai ceva ca acea chestie pe care o numeam iubire şi pe care o simţeam pentru Naruto. Acum simt eu că e altceva…
(E cam mult dialog după părerea mea, dar aştept părerea voastră).
Capitolul 4 :
Toate s-au întâmplat atât de repede, aproape că nici nu mai am timp să respir. Sun ca disperată rugându-mă ca Sakura să nu aiba telefonul închis.
-Hei Saku, ce faci? Am întrebat eu cu o voce plânsă.
-Bine, încercam să adorm, dar ce s-a întâmplat?
-Ce te face să crezi că s-a întamplat ceva?
-Atunci de ce pufuleţii mei m-ai sunat la ora asta? M-a intrebat ea nervoasă.
-Gaara a fost aici, era să mă violeze. Am spus eu dintr-o suflare.
Atunci s-a întrerupt si nu am mai putut să o sun. Probabil iar a picat semnalul ăla idiot. În cartierul ăsta nărod numa’ nenorociri se întâmplă.
Încerc sa adorm, dar fără succes. Mă scol din pat şi ma duc să beau o cană de lapte cald, poate mă va mai calma. Cum am o casă micuţă pentru că locuiesc singură, bucătăria este destul de micuţă, şi din ea se vede foarte clar uşa de la intrare.
Când am reuşit să mă mai calmez, un bileţel a intrat pe sub uşa reuşind să mă panicheze. După ce m-am holbat vreo zece minute la foaia ce zăcea pe podea, m-am ridicat şi cu paşi sacadaţi m-am îndreptat spre uşă.
Am ridicat foaia şi cu teamă în suflet am deschis-o.
“Dragă Hinata, poate că sunt prea laş să îţi spun asta în faţă, sau poate că mă vei pocni dacă vei afla cine sunt, insă adevărul e că eu chiar ţin la tine, deşi voi credeţi cu totul altceva. “
L-am luat cu mine şi l-am aruncat pe birou, aşezandu-mă în pat. Am încercat să mă gândesc de la cine o fi, dar m-a furat somnul.
Dimineaţa a venit mai repede decât mă aşteptam, razele soarelui reuşind să mă trezească. M-am sculat buimacă din pat şi m-am îndreptat către baie.După ce am facut un duş lung, de vreo treizeci de minute, m-am îmbrăcat şi am hotărât să îmi încălzesc nişte lapte, iar. O să fac ceva împraştiat de la atâta lapte, dar asta e.
Telefonul ăla sună ca disperatu’, eh, cine poate să fie la ora asta?
-Da? Am răspuns eu scurt.
-Hina, ce faci?
-Frec menta, mănânc, ce pot face?
-Ce ai tu? Te-ai sculat cu faţa la cearceaf? În fine, azi la ora douzăcei şi două mergem în clubul Ganessa. Vrei să vi?
-Mda, ne vedem acolo.
Şi asta a fost Temari. Va rămâne mereu aceeaşi fată dură şi uşor morocănoasă. Adevărul e că mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ea, şi m-am schimbat mult ce-I drept. Nu mai sunt aceeaşi fată prostuţă care facea tot ce vroiau alţii, acum fac în mare parte doar ce vreau eu. Deşi eu încă pun la suflet, lucru pe care Temari nu îl face şi nu l-a făcut niciodată.
Îmi i-au teneşii şi mă îndrept către parc, simt nevoia să mă plimb singură. Peisajul e pur şi simplu magnific. Copacii ce poartă suflete, par atât de trişti…
Continui să înaintez pe alee, iar copacii îmi ţin companie până ajung la bancă. Mă aşez şi mă tot gândesc la ce s-a întâmplat, la toată viaţa mea. Oare ce e cu mine?
Oare cât o voi mai ţine aşa?
Îmi este dor de mama, de tata şi de Ayume, sora mea mai mică. Trebuie să înţeleg că aşa e viaţa, şi că acolo le e mai bine decât aici. Sunt conştientă că trebuie să dau numai un telefon şi mă pot duce la ei, dar nu vreau să le dau viaţa peste cap. E de ajuns momentan că îi aud la telefon.
O lacrima caldă şi pură mi s-a prelins pe obrazul fin şi alb. Iar plâng. Pe cine păcălesc eu spunând că m-am schimbat?
Sunt tot o plângăcioasă care se….plânge.
Şi eu mă aşteptam ca Sasuke să se uite la mine. Ce toantă sunt, lui îi este capul la Sakura ,nicidecum la proasta de mine. Îmi este dor de Sasuke. Aş dori tare mult să-l văd, să-l simt. Nu ştiu de ce. E mai ceva ca acea chestie pe care o numeam iubire şi pe care o simţeam pentru Naruto. Acum simt eu că e altceva…
(E cam mult dialog după părerea mea, dar aştept părerea voastră).