11-04-2010, 06:05 PM
Huuh...Ce rapida sunt!...sankyu de comm Miaunella:*
Cap. IX Doua pierderi dureroase
Imi deschid ochii incercanati incet,iar in fata mi se deschide un alb imaculat,care-mi i-a vederea,iar apoi dupa ce clipesc de vreo` doua ori,observ ca sunt intinsa pe un pat cu asternuturi comozi si ca ma aflu intr-o incapere foarte luminata.Imi indrept privirea obosita spre fereasta de langa patul meu;era o zi destul de noroasa,iar vantul adia usor fluturand perdele de culoarea adancului cer.Furtuna inca nu incepuse.Pe o noptiera din lemn vechi,de langa patul meu se afla un buchet de flori,probabil crini,tin sa spun ca nu prea cunosc florile.Si asa,florile erau destul de inflorite.Imi rotesc capul si ce zaresc?Anko-sensei era intinsa pe pat,bandajata toata,iar o asistenta ii schimba perfuzia.Eram stupefiata si in acelasi timp nedumerita.Ce naiba s-a intamplat?Nu-mi aduc aminte nimic.
Ma ridic usor din sezut si cu miscari absolut greoaie ma indrept catre usa.Sunt ametita,pamantul mi se invarte sub picioare,ceea ce ma face sa ma dezechilibrez si sa cad pe gresia de culoarea alba,lovindu-mi putin cam tare posteriorul.Ma ridic si imi masez incet posteriorul,dupa care ma sprijin de tocul usii.Vad ca asistentele alearga in alerta pe holurile odata pustii.Oare ce s-a intamplat?Ceva rau s-a intamplat,ma speria asta.Mai privesc putin imprejur si imi dau seama ca sunt intr-un spital.Cum am ajuns aici?In timp ce priveam asistentele alertate,aud ceva ce-mi starneste un sentiment de confuzie si uimire.
-Domnisoara Sayumo Hori,am pierdut-o!Nu o mai putem readuce la viata.
Dupa ce imi repet de cateva ori cuvintele astea in cap,amintirile incep sa prinda contur.Nu-mi venea sa cred.Incep sa alerg ca o nebuna,desculta pe holurile oarecum infricosatoare ale spitalului,iar podeaua rece imi da fiori.Lacrimile cristaline nu au incercat sa nu apara pe fata-mi bandajata.Le simteam raceala care ma facea sa tremur si sa ma pierd si mai mult in cosmarul care-l traiam.Ajung intr-un sfarsit la morga.Si ce vad?!Prietena mea,draga mea Sayumo,era intinsa pe o targa acoperita cu o mantie alba.Alerg disperata printre cadavrele din incapere,pana ce ajung la cel a lui Sayumo.Lacrimile mele sarate ajung pe fata sa mai uscata decat frunzele ruginii.Am inceput sa ii mangai fata blajina usor;simteam ca nu mai pot rezista.
-Nu si tu!Nu si tu!spun eu cu glas domol si trist din cauza acestei mari pierderi.
-De ce m-ai lasat si tu?Raspunde-mi!
Tipam ca o nebuna,in speranta ca draga mea Sayumo este inca in viata si ma aude,iau eu visez.Dar fara succes.Niste asistente m-au scos cu forta de acolo,caci refuzam sa-mi parasesc prietena.In timp ce ieseam pe usa murmuram incontinuu numele dragii mele prietene.
Dupa o zi am fost externata si m-am intors in veche mea locuinta ce parea mai neprimitoare decat inainte.Ma arunc in patul moale,ma pierd prin ganduri singurii si melancolice.Ma ridic din sezut si ma indrept catre dulap.Imi iau costumul de inmormantare.Astazi este inmormantarea colegilor mei.Nu mai realizam ce se intampla cu mine,caci ma simteam pierduta in propria lume.Eram din nou singura.
In drum spre locul inmormatarii,am poposit la piatra funerara unde sunt scrise numele celor morti la datorie.Erau si numele colegilor mei.
-Ti s-a indeplinit dorinta Naruto...ai vrut sa ai numele scris pe piatra asta,chiar daca nu stiai despre ce este vorba.
Spun eu in timp ce lacrimile imi inundau fata si incercam cu greu sa schitez un zambet,dar imi era imposibil.Dupa asta fac un mic moment de reculegere,dupa care las doua buchete de flori,iar apoi plec cu capul indreptat in jos.Nu vedeam si nu auzeam nimic.Eram ca o pasare in cusca;scapasem odata din acea cusca,dar am fost prinsa din nou.Incepeam sa ma simt vinovata de moartea prietenilor mei.Poate ca daca nu eram asa de slaba ei nu mai mureau.Este doar vina mea.
Ajung si la locul acela;mi se parea un blestem faptul ca ma aflu acolo.As fi dorit sa plec,dar nu o pot face.Observ cu o tristete apasatoare ce-mi taie respiratie tot mai greoaie cum prietenii imi sunt adapostiti sub pamantul rece si umed.Era un chin sa vad asta.Deja este prea mult pentru mine.O sa innebunesc.Imi bag mainile in parul de-un roz sters si incep sa ma trag cu putere.Nu realizam daca ma doare sau nu,nu realizam ca mi-ai pierdut singurii prieteni,iar sensei-ul meu este in spital,tot ce realizam era doar ca sunt din nou trista;din nou singura.
Dupa inmormantare,am stat cu ei toata noaptea,mai exact langa mormantul lor plangand in hohote.
Dupa doua luni
Chiar daca a trecut ceva timp nu am putut accepta moartea prietenilor mei,desi cu trecerea timpului am realizat ca asta mi-e destinul chinuitor.Destinul blesteamat care mi-a distrus viata.Cine spune ca destinul ti-l faci singur,cu siguranta nu a trecut prin ce am trecut eu sau minte.Si din nou ajung la intrebarea indioata ce mi-o pun de ani buni:"De ce eu?".
Acum,am putut accepata ca Sayumo nu mai este printre noi,dar sincera sa fiu imi lipseste tare mult.Dar nicioadata nu o sa pot accepta moartea lui Naruto;il consider inca in viata.El este mereu cu mine si ma protejeaza.Si nu demult am inceput sa vorbesc singura,sunt foarte afectata,iar acum oamenii sunt si mai distanti si mai speriati de mine decat inainte.Dar acum nu ma mai afecteaza,sunt obisnuita.Mi se intampla deseori sa intr-un in criza si sa sparg lucruri prin casa,sau chiar ajung la lesin daca nu imi administrez repede calmantele si zac ore intregi pe podea,singura.Doctorii mi-au recomandat un psiholog,caci ei cred ca am innebunit.Si eu cred asta.
Ma simt atat de singura.Ma simt batuita de ganduri nesfarsite,iar raul provocat de disparitia celor doi colegi ma face sa ma pierd.Ma simt captiva in lumea in care trebuia sa fiu libera ca pasarea cerului.Ma simt in mijlocul nimicului.As dori sa fug din acest infern al groazei,insa de multe ori nu reusesc si ma pierd,negasind cale de scpare.Realitatea in care traiesc este foarte dureroasa si pustie,deseori ma adapostesc in lumea viselor,dar acolo tot singura sunt.De multe ori am vrut sa-mi daruiesc viata lui Dumnezeu,dara fara succes,caci El ma vrea in viata.In lumea plina de durere,gasisem un strop de iubire,dar acesta a disparut tocmai cand aveam mai mare nevoie de el.Am inceput sa cred ca in viata asta nu exista bine si rau,ci doar rau,suferinta nesfarsita,urmata de multa ura si cateva picaturi bune de durere.Doar asta.Concluzia mea despre fericire este ca nu exista,este doar o iluzie,uneori trecatoare,alteori neexistenta.Poate ca in cealalta lume exista fericire si cred ca o sa ma mut curand acolo.Vreau sa mi se termine suferinta care se accentueza pe zi ce trece.
Poate ca ar fi o lume mai buna daca eu nu as fi.Cu siguranta.Acum sunt mai detestata decat inainte si multi cred ca eu mi-am omorat prietenii.Cateodata si eu ajung la concluzia asta.Si totusi...eu de ce m-am nascut?
gata(*_*)...astept comentarii multe...pls:*
Cap. IX Doua pierderi dureroase
Imi deschid ochii incercanati incet,iar in fata mi se deschide un alb imaculat,care-mi i-a vederea,iar apoi dupa ce clipesc de vreo` doua ori,observ ca sunt intinsa pe un pat cu asternuturi comozi si ca ma aflu intr-o incapere foarte luminata.Imi indrept privirea obosita spre fereasta de langa patul meu;era o zi destul de noroasa,iar vantul adia usor fluturand perdele de culoarea adancului cer.Furtuna inca nu incepuse.Pe o noptiera din lemn vechi,de langa patul meu se afla un buchet de flori,probabil crini,tin sa spun ca nu prea cunosc florile.Si asa,florile erau destul de inflorite.Imi rotesc capul si ce zaresc?Anko-sensei era intinsa pe pat,bandajata toata,iar o asistenta ii schimba perfuzia.Eram stupefiata si in acelasi timp nedumerita.Ce naiba s-a intamplat?Nu-mi aduc aminte nimic.
Ma ridic usor din sezut si cu miscari absolut greoaie ma indrept catre usa.Sunt ametita,pamantul mi se invarte sub picioare,ceea ce ma face sa ma dezechilibrez si sa cad pe gresia de culoarea alba,lovindu-mi putin cam tare posteriorul.Ma ridic si imi masez incet posteriorul,dupa care ma sprijin de tocul usii.Vad ca asistentele alearga in alerta pe holurile odata pustii.Oare ce s-a intamplat?Ceva rau s-a intamplat,ma speria asta.Mai privesc putin imprejur si imi dau seama ca sunt intr-un spital.Cum am ajuns aici?In timp ce priveam asistentele alertate,aud ceva ce-mi starneste un sentiment de confuzie si uimire.
-Domnisoara Sayumo Hori,am pierdut-o!Nu o mai putem readuce la viata.
Dupa ce imi repet de cateva ori cuvintele astea in cap,amintirile incep sa prinda contur.Nu-mi venea sa cred.Incep sa alerg ca o nebuna,desculta pe holurile oarecum infricosatoare ale spitalului,iar podeaua rece imi da fiori.Lacrimile cristaline nu au incercat sa nu apara pe fata-mi bandajata.Le simteam raceala care ma facea sa tremur si sa ma pierd si mai mult in cosmarul care-l traiam.Ajung intr-un sfarsit la morga.Si ce vad?!Prietena mea,draga mea Sayumo,era intinsa pe o targa acoperita cu o mantie alba.Alerg disperata printre cadavrele din incapere,pana ce ajung la cel a lui Sayumo.Lacrimile mele sarate ajung pe fata sa mai uscata decat frunzele ruginii.Am inceput sa ii mangai fata blajina usor;simteam ca nu mai pot rezista.
-Nu si tu!Nu si tu!spun eu cu glas domol si trist din cauza acestei mari pierderi.
-De ce m-ai lasat si tu?Raspunde-mi!
Tipam ca o nebuna,in speranta ca draga mea Sayumo este inca in viata si ma aude,iau eu visez.Dar fara succes.Niste asistente m-au scos cu forta de acolo,caci refuzam sa-mi parasesc prietena.In timp ce ieseam pe usa murmuram incontinuu numele dragii mele prietene.
Dupa o zi am fost externata si m-am intors in veche mea locuinta ce parea mai neprimitoare decat inainte.Ma arunc in patul moale,ma pierd prin ganduri singurii si melancolice.Ma ridic din sezut si ma indrept catre dulap.Imi iau costumul de inmormantare.Astazi este inmormantarea colegilor mei.Nu mai realizam ce se intampla cu mine,caci ma simteam pierduta in propria lume.Eram din nou singura.
In drum spre locul inmormatarii,am poposit la piatra funerara unde sunt scrise numele celor morti la datorie.Erau si numele colegilor mei.
-Ti s-a indeplinit dorinta Naruto...ai vrut sa ai numele scris pe piatra asta,chiar daca nu stiai despre ce este vorba.
Spun eu in timp ce lacrimile imi inundau fata si incercam cu greu sa schitez un zambet,dar imi era imposibil.Dupa asta fac un mic moment de reculegere,dupa care las doua buchete de flori,iar apoi plec cu capul indreptat in jos.Nu vedeam si nu auzeam nimic.Eram ca o pasare in cusca;scapasem odata din acea cusca,dar am fost prinsa din nou.Incepeam sa ma simt vinovata de moartea prietenilor mei.Poate ca daca nu eram asa de slaba ei nu mai mureau.Este doar vina mea.
Ajung si la locul acela;mi se parea un blestem faptul ca ma aflu acolo.As fi dorit sa plec,dar nu o pot face.Observ cu o tristete apasatoare ce-mi taie respiratie tot mai greoaie cum prietenii imi sunt adapostiti sub pamantul rece si umed.Era un chin sa vad asta.Deja este prea mult pentru mine.O sa innebunesc.Imi bag mainile in parul de-un roz sters si incep sa ma trag cu putere.Nu realizam daca ma doare sau nu,nu realizam ca mi-ai pierdut singurii prieteni,iar sensei-ul meu este in spital,tot ce realizam era doar ca sunt din nou trista;din nou singura.
Dupa inmormantare,am stat cu ei toata noaptea,mai exact langa mormantul lor plangand in hohote.
Dupa doua luni
Chiar daca a trecut ceva timp nu am putut accepta moartea prietenilor mei,desi cu trecerea timpului am realizat ca asta mi-e destinul chinuitor.Destinul blesteamat care mi-a distrus viata.Cine spune ca destinul ti-l faci singur,cu siguranta nu a trecut prin ce am trecut eu sau minte.Si din nou ajung la intrebarea indioata ce mi-o pun de ani buni:"De ce eu?".
Acum,am putut accepata ca Sayumo nu mai este printre noi,dar sincera sa fiu imi lipseste tare mult.Dar nicioadata nu o sa pot accepta moartea lui Naruto;il consider inca in viata.El este mereu cu mine si ma protejeaza.Si nu demult am inceput sa vorbesc singura,sunt foarte afectata,iar acum oamenii sunt si mai distanti si mai speriati de mine decat inainte.Dar acum nu ma mai afecteaza,sunt obisnuita.Mi se intampla deseori sa intr-un in criza si sa sparg lucruri prin casa,sau chiar ajung la lesin daca nu imi administrez repede calmantele si zac ore intregi pe podea,singura.Doctorii mi-au recomandat un psiholog,caci ei cred ca am innebunit.Si eu cred asta.
Ma simt atat de singura.Ma simt batuita de ganduri nesfarsite,iar raul provocat de disparitia celor doi colegi ma face sa ma pierd.Ma simt captiva in lumea in care trebuia sa fiu libera ca pasarea cerului.Ma simt in mijlocul nimicului.As dori sa fug din acest infern al groazei,insa de multe ori nu reusesc si ma pierd,negasind cale de scpare.Realitatea in care traiesc este foarte dureroasa si pustie,deseori ma adapostesc in lumea viselor,dar acolo tot singura sunt.De multe ori am vrut sa-mi daruiesc viata lui Dumnezeu,dara fara succes,caci El ma vrea in viata.In lumea plina de durere,gasisem un strop de iubire,dar acesta a disparut tocmai cand aveam mai mare nevoie de el.Am inceput sa cred ca in viata asta nu exista bine si rau,ci doar rau,suferinta nesfarsita,urmata de multa ura si cateva picaturi bune de durere.Doar asta.Concluzia mea despre fericire este ca nu exista,este doar o iluzie,uneori trecatoare,alteori neexistenta.Poate ca in cealalta lume exista fericire si cred ca o sa ma mut curand acolo.Vreau sa mi se termine suferinta care se accentueza pe zi ce trece.
Poate ca ar fi o lume mai buna daca eu nu as fi.Cu siguranta.Acum sunt mai detestata decat inainte si multi cred ca eu mi-am omorat prietenii.Cateodata si eu ajung la concluzia asta.Si totusi...eu de ce m-am nascut?
gata(*_*)...astept comentarii multe...pls:*