am revenit pe alt cont deoarece pe celalalt nu mai puteam sa ma loghez...nu stiu de ce...deci asta e al III-lea cap...sper sa fie cat de cat bun...astept comenatarii si sper sa si criticati ca nu ma supar daca criticati rau...Spor la citit!
Cap. III Ne-am cunoscut
Il urmaream atenta cu privirea.Nu-l scapam deloc din ochi.Eram curioasa sa stiu ce cauta aici.Deodata facu o miscare intorcandu-se catre mine,ochii sai intalnindu-se cu ai mei.Eram hipnotizata de culoarea lor,acel bleo de nepatruns ,pur si simplu nu imi puteam lua privirea de pe ochii lui.Erau magici.Il citeam oarecum din privirea sa.Realizam ca
a suferit mult.
Deodata facu un pas,fiind la aproximativ un metru distanta de mine.Apropierea,calmul de care dadea dovada,precum si linistea mortuara din padure ma innebuneau.Ne priveam unul pe celalalt,citindu-ne din priviri ca pe niste carti deschise.
Shita un zambet oarecum fals,incercand sa ma induca in eroare.
-De ce razi?Ce ti se pare asa amuzant?spun nervoasa de parca imi facuse ceva rau.
Dupa ce ii spun asta,se incrunta si strange tare din pumn si imi zice,pe chip aparandu-i un zambet si mai fals:
-Stii...mereu am fost singur.Fara familie,rude,prieteni,nimic.Am fost batocorit.Mancam bataie in fiecare zi.Traiam cu gandul ca poate a doua-a zi nu am ce manca.Nu am simtit niciodata iubirea de parinti,prietenie,fericire sau cel putin sentimentul ca cineva ma respecta si tine la mine cu adevarat.Vezi cum este viata...imi spune cu o voce melancolica.
Apoi stranse si mai tare din pumn si imi spuse pe un ton rastit:
-Dar tu...tu nu esti nimic mai mult decat o fetita,care plange de cate ori este lovita,fugind in bratele parintilor.
-Taci!Tu nu ma cunosti!
Si imediat dupa asta fug de acolo,intr-o directie necunoscuta.Nu-mi pasa daca ratacesc zile intregi in padure.Oricum nimeni nu s-ar ingrijora de disparitia mea.Si totusi nu-mi vine sa cred.Tipul asta vine sa-mi dea mie lectii despre viata .Crede ca eu nu stiu ce este aceea suferinta,ingrijorare,dorinta de razbunare,singuratate,frica chiar sau dorul de cei dragi.
Trebuie sa ma linistesc.Nu trebuie sa-l las sa-mi faca rau.Trebuie sa plec cat mai departe de acest loc.In fond,ce rost mai are sa traiesc?Toata viata mea am fost tratata ca un gunoi,ca un monstru,toti dorindu- si cu ardoare sa ma vada moarta.
Cred ca o sa le indeplinesc dorinta.
Ma opresc in loc pentru moment.Se pare ca ma urmarea.Dar am scapat de el.Imi scot un kunai din buzunar si mi-l pun la gat.Trebuie s-o fac!Trebuie!Hai odata,Sakura!Dar kunaiul mi-a fost lovit de un alt kunai,ricosand intr-un copac din apropiere.
-Ce crezi ca faci?Nu ai niciun drept asupra mea.Dispari!spun eu nervoasa la culme.
Ma priveste timp de cateva minute,dupa care imi spune putin trist:
-Crezi ca asta este cea mai buna solutie?Am incercat si eu,dar fara succes.Dumnezeu m-a tinut in viata.
Cuvintele sale m-au atins,dar nu voiam sa-i arat asta asa ca-i intorc imediat spatele si fug ca o nebuna prin padure.Ma impiedic,cad si ma ridic,dar din fuga nu ma opresc.Se pare ca el inca ma mai urmareste.Dupa cateva minute de fuga obosesc si ma duc langa un copac,stand in picioare cu fata spre pamant si mana rezemata de copac.Se pare ca m-a ajuns in cele din urma.
-De ce nu ma lasi singura?Am nevoie sa fiu singura.Pleaca!spun eu cu voce tare incercand sa-l indepartez.
Dar fara succes.In ca sta nemiscat privindu-ma oarecum interesat de starea mea.Nu-l inteleg.Ce e cu el?
-Gata.Pana aici.Mi-a ajuns.Sunt un monstru.Asta vrei sa auzi?Spune!Asta voiai sa stii?
In momentul in care am rostit aceste cuvinte lacrimile imi curgeau siroaie,inundandu-mi fata cea alba ca neaua.Se pare ca izvorul meu de lacrimi izvoraste din nou.
-Nici eu nu am familie,rude si nici macar prieteni.Sunt singura in lumea asta mare.Sunt cea mai detestata persoana in viata.Vin din Iad.Sunt Preoteasa Lunii.Esti multumit acum?spun eu,lacrimile inca curgandu-mi pe fata cu repeziciune.
Se pare ca este chiar afectat de spusele mele.Veni usor catre mine,imbratisandu-ma tandru.Ma simteam bine pentru prima data in viata,ma simteam protejata.Imi sterse lacrimile cu doua degete si isi rezema capul de al meu,spunandu-mi:
-Noi doi avem nevoie unul de altul.Este bine acum.Sunt aici.Nu ai de ce sa-ti faci griji.imi spuse serios,incercand sa ma faca sa ma opresc din plans.
Am stat asa mult timp,pana cand imensa minge de aur a lumii,Soarele, isi facu aparitia anuntand o noua zi senina in Konoha.Ne-am ridicat si am plecat fiecare spre casa sa,nici unul dintre noi nu scotea vreun cuvant.Era o liniste ciudata, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat intre noi.Dupa ce am ajuns acasa,parca eram mult mai fericita,mai plina de viata.In sfarsit nu mai eram singura.Gasisem pe cineva care sa ma inteleaga.Chiar daca nu am vorbit mult cu Naruto,simt insa ca suntem prieteni.Simt ca am format o legatura cu el.Poate el e cel care a fost ales sa ma scoate din singuratate.Poate chiar in sfarsit voi simti si eu iubire,sentiment ce nu l-am avut mult timp.In sfarsit pot simti ca traiesc cu adevarat.
cam atat...sper sa va placa...astept comentarii...Ja ne` :*[posturi unite]
Cap. IV Legaturi stranse
Cu toate ca era dimineata,m-am dus in camera mea si m-am intins in pat.Eram extenuata.M-am gandit putin la mine dupa care m-am pierdut in tara viselor.
Cineva suna la usa.Cine sa fie la ora sta?Asa de dimineata,adica e deabia ora...cincisprezece treizeci.Ce?Se pare ca am dormit mai mult decat credeam.Oricum trebuie sa deschid,asa ca imi iau ceva pe mine si ma indrept ametita catre usa.
Privesc prin ochean,dar nu apuc sa disting persoana,caci aceasta deschide usa ,trantindu-ma jos.
-Scuze,scuze.Imi pare chiar rau.Am venit sa te scot din casa.Poate mergem sa manacam niste Rammen.
-Da...Buna si tie.Asteapta aici!vin imediat.
Era Naruto..cine altcineva.Eram oarecum fericita ca venise la mine.Incepusem sa-l consider un prieten.Ma schimb de hainele ce le aveam pe mine dupa care ma duc la Naruto.Iesim din casa,indreptadu-ne catre Ichiraku Rammen.
-Apropo...Numele meu este Sakura.Haruno Sakura.trebuia sa ma prezint,caci inainte nu o facusem.
A dat din cap,semn ca a inteles.Am ajuns intr-un sfarsit la Ichiraku Rammen unde am comandat ceva si ne-am cunoscut mai bine.
Ma intelegeam chiar bine cu Naruto si comunicam cu el din ce in ce mai des.Mai tot timpul eram cu el.Nu ma mai interesa soarta celorlalti.Eram doar noi doi intr-o lume care nu ne intelegea si nu ne respecta.Am aflat din spusele sale ca si el este un monstru,sau mai bine zis in el este inchis un monstru cu o chakra infinita,numita Bijuu,Bijuu-ul sau fiind Vulpea cu noua cozi sau Kyuubi.
Am inteles tot din spusele sale ca atunci cand este nervos bestia isi elibereaza din putere,transformandu-l pe el intr-o mica forma a Vulpii.De multe ori fiind la un pas de moarte din cauza asta.
Petreceam mult timp cu Naruto...eram ca fratii.Acum petrec din ce in ce mai mult timp cu el,in fiecare minut al zilei suntem impreuna,deoarece sunt in aceeasi echipa cu el,spre bucuria noastra.Din echipa noastra mai face parte o fata ,destul de draguta,cred eu.Parul sau de culoarea apusului,lung pana la mijloc,ondulat,cu doua suvite ce atarna nemiscate pe sanii-i rotunzi,ochii de-un rosu sangeriu si corpul perfect->ziceai ca-i un inger coborat din Eden.
Si cu toate astea era si o kunoichi priceputa,buna la taijutsu cat si ninjutsu,mai slaba fiind la genjutsu.Ne intelegeam destul de bine,adica eram prietene.Aceasta fata la care oricarui baiat i-ar zbura gandul se numea Sayumo.Echipa noastra avea ca sensei pe Anko.Temperamentul exploziv,tehnicile ninja dezvoltate cat si calitatile de bun conducator o faceau pe Anko sensei-ul perfect pentru echipa noastra.Eram o echipa chiar buna,indeplinindu-ne cu succes toate misiunile,chiar si cele mai grele.
Ne antrenam mereu in padure,dupa-amiaza.Asta ne facea o echipa asa priceputa.Dupa antrenamentul nostru fiecare pleca acasa.Ca si astazi dealtfel.Ajung acasa,fac un dus revigorant,aveam nevoie dupa care ma trantesc in pat.
Deodata ochii mei de-un verde precum iarba diminetii prinde o culoare violeta,care te infioara.Am ramas in transa cateva minute bune,dupa care m-am trezit putin ametita,frecandu-mi fruntea.Imi amintesc totusi ceva.Eram trantita la podea,plina de lovituri,sange aparandu-mi intr-un colt al gurii,asteptandu-mi moartea in orice moment.Dar cand eram foarte aproade de ea,el mi-a sarit in fata,fiind lovit de sute de cutite,lichidul sau vital ajungand pe fata mea.Intr-o secunda,a cazut la pamant cu fata spre mine.Plangeam si tipam, privind corpul neinsufletit.Il magaiam pe fata si il zgaltaiam.
Nu credeam ca a murit.Nu avea cum.
-Nuu!Nu!Nu!Nu trebuie sa se intample asta.
Tip eu cat ma tin plamanii,plangand in hohote ca si cum urma sa fiu decapitata.Nu puteam sa mai traiesc daca se intampla asta.Trebuie sa fac ceva.Trebuie sa fac ceva repede.Nu pot permite sa se intample una ca asta.Nu mai vreau sa sufar!Nu mai vreau sa fiu singura!Nu din nou!
cam asta e tot...sper ca v-a palcut...astept pareri:*[posturi unite]
Cap. III Ne-am cunoscut
Il urmaream atenta cu privirea.Nu-l scapam deloc din ochi.Eram curioasa sa stiu ce cauta aici.Deodata facu o miscare intorcandu-se catre mine,ochii sai intalnindu-se cu ai mei.Eram hipnotizata de culoarea lor,acel bleo de nepatruns ,pur si simplu nu imi puteam lua privirea de pe ochii lui.Erau magici.Il citeam oarecum din privirea sa.Realizam ca
a suferit mult.
Deodata facu un pas,fiind la aproximativ un metru distanta de mine.Apropierea,calmul de care dadea dovada,precum si linistea mortuara din padure ma innebuneau.Ne priveam unul pe celalalt,citindu-ne din priviri ca pe niste carti deschise.
Shita un zambet oarecum fals,incercand sa ma induca in eroare.
-De ce razi?Ce ti se pare asa amuzant?spun nervoasa de parca imi facuse ceva rau.
Dupa ce ii spun asta,se incrunta si strange tare din pumn si imi zice,pe chip aparandu-i un zambet si mai fals:
-Stii...mereu am fost singur.Fara familie,rude,prieteni,nimic.Am fost batocorit.Mancam bataie in fiecare zi.Traiam cu gandul ca poate a doua-a zi nu am ce manca.Nu am simtit niciodata iubirea de parinti,prietenie,fericire sau cel putin sentimentul ca cineva ma respecta si tine la mine cu adevarat.Vezi cum este viata...imi spune cu o voce melancolica.
Apoi stranse si mai tare din pumn si imi spuse pe un ton rastit:
-Dar tu...tu nu esti nimic mai mult decat o fetita,care plange de cate ori este lovita,fugind in bratele parintilor.
-Taci!Tu nu ma cunosti!
Si imediat dupa asta fug de acolo,intr-o directie necunoscuta.Nu-mi pasa daca ratacesc zile intregi in padure.Oricum nimeni nu s-ar ingrijora de disparitia mea.Si totusi nu-mi vine sa cred.Tipul asta vine sa-mi dea mie lectii despre viata .Crede ca eu nu stiu ce este aceea suferinta,ingrijorare,dorinta de razbunare,singuratate,frica chiar sau dorul de cei dragi.
Trebuie sa ma linistesc.Nu trebuie sa-l las sa-mi faca rau.Trebuie sa plec cat mai departe de acest loc.In fond,ce rost mai are sa traiesc?Toata viata mea am fost tratata ca un gunoi,ca un monstru,toti dorindu- si cu ardoare sa ma vada moarta.
Cred ca o sa le indeplinesc dorinta.
Ma opresc in loc pentru moment.Se pare ca ma urmarea.Dar am scapat de el.Imi scot un kunai din buzunar si mi-l pun la gat.Trebuie s-o fac!Trebuie!Hai odata,Sakura!Dar kunaiul mi-a fost lovit de un alt kunai,ricosand intr-un copac din apropiere.
-Ce crezi ca faci?Nu ai niciun drept asupra mea.Dispari!spun eu nervoasa la culme.
Ma priveste timp de cateva minute,dupa care imi spune putin trist:
-Crezi ca asta este cea mai buna solutie?Am incercat si eu,dar fara succes.Dumnezeu m-a tinut in viata.
Cuvintele sale m-au atins,dar nu voiam sa-i arat asta asa ca-i intorc imediat spatele si fug ca o nebuna prin padure.Ma impiedic,cad si ma ridic,dar din fuga nu ma opresc.Se pare ca el inca ma mai urmareste.Dupa cateva minute de fuga obosesc si ma duc langa un copac,stand in picioare cu fata spre pamant si mana rezemata de copac.Se pare ca m-a ajuns in cele din urma.
-De ce nu ma lasi singura?Am nevoie sa fiu singura.Pleaca!spun eu cu voce tare incercand sa-l indepartez.
Dar fara succes.In ca sta nemiscat privindu-ma oarecum interesat de starea mea.Nu-l inteleg.Ce e cu el?
-Gata.Pana aici.Mi-a ajuns.Sunt un monstru.Asta vrei sa auzi?Spune!Asta voiai sa stii?
In momentul in care am rostit aceste cuvinte lacrimile imi curgeau siroaie,inundandu-mi fata cea alba ca neaua.Se pare ca izvorul meu de lacrimi izvoraste din nou.
-Nici eu nu am familie,rude si nici macar prieteni.Sunt singura in lumea asta mare.Sunt cea mai detestata persoana in viata.Vin din Iad.Sunt Preoteasa Lunii.Esti multumit acum?spun eu,lacrimile inca curgandu-mi pe fata cu repeziciune.
Se pare ca este chiar afectat de spusele mele.Veni usor catre mine,imbratisandu-ma tandru.Ma simteam bine pentru prima data in viata,ma simteam protejata.Imi sterse lacrimile cu doua degete si isi rezema capul de al meu,spunandu-mi:
-Noi doi avem nevoie unul de altul.Este bine acum.Sunt aici.Nu ai de ce sa-ti faci griji.imi spuse serios,incercand sa ma faca sa ma opresc din plans.
Am stat asa mult timp,pana cand imensa minge de aur a lumii,Soarele, isi facu aparitia anuntand o noua zi senina in Konoha.Ne-am ridicat si am plecat fiecare spre casa sa,nici unul dintre noi nu scotea vreun cuvant.Era o liniste ciudata, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat intre noi.Dupa ce am ajuns acasa,parca eram mult mai fericita,mai plina de viata.In sfarsit nu mai eram singura.Gasisem pe cineva care sa ma inteleaga.Chiar daca nu am vorbit mult cu Naruto,simt insa ca suntem prieteni.Simt ca am format o legatura cu el.Poate el e cel care a fost ales sa ma scoate din singuratate.Poate chiar in sfarsit voi simti si eu iubire,sentiment ce nu l-am avut mult timp.In sfarsit pot simti ca traiesc cu adevarat.
cam atat...sper sa va placa...astept comentarii...Ja ne` :*[posturi unite]
Cap. IV Legaturi stranse
Cu toate ca era dimineata,m-am dus in camera mea si m-am intins in pat.Eram extenuata.M-am gandit putin la mine dupa care m-am pierdut in tara viselor.
Cineva suna la usa.Cine sa fie la ora sta?Asa de dimineata,adica e deabia ora...cincisprezece treizeci.Ce?Se pare ca am dormit mai mult decat credeam.Oricum trebuie sa deschid,asa ca imi iau ceva pe mine si ma indrept ametita catre usa.
Privesc prin ochean,dar nu apuc sa disting persoana,caci aceasta deschide usa ,trantindu-ma jos.
-Scuze,scuze.Imi pare chiar rau.Am venit sa te scot din casa.Poate mergem sa manacam niste Rammen.
-Da...Buna si tie.Asteapta aici!vin imediat.
Era Naruto..cine altcineva.Eram oarecum fericita ca venise la mine.Incepusem sa-l consider un prieten.Ma schimb de hainele ce le aveam pe mine dupa care ma duc la Naruto.Iesim din casa,indreptadu-ne catre Ichiraku Rammen.
-Apropo...Numele meu este Sakura.Haruno Sakura.trebuia sa ma prezint,caci inainte nu o facusem.
A dat din cap,semn ca a inteles.Am ajuns intr-un sfarsit la Ichiraku Rammen unde am comandat ceva si ne-am cunoscut mai bine.
Ma intelegeam chiar bine cu Naruto si comunicam cu el din ce in ce mai des.Mai tot timpul eram cu el.Nu ma mai interesa soarta celorlalti.Eram doar noi doi intr-o lume care nu ne intelegea si nu ne respecta.Am aflat din spusele sale ca si el este un monstru,sau mai bine zis in el este inchis un monstru cu o chakra infinita,numita Bijuu,Bijuu-ul sau fiind Vulpea cu noua cozi sau Kyuubi.
Am inteles tot din spusele sale ca atunci cand este nervos bestia isi elibereaza din putere,transformandu-l pe el intr-o mica forma a Vulpii.De multe ori fiind la un pas de moarte din cauza asta.
Petreceam mult timp cu Naruto...eram ca fratii.Acum petrec din ce in ce mai mult timp cu el,in fiecare minut al zilei suntem impreuna,deoarece sunt in aceeasi echipa cu el,spre bucuria noastra.Din echipa noastra mai face parte o fata ,destul de draguta,cred eu.Parul sau de culoarea apusului,lung pana la mijloc,ondulat,cu doua suvite ce atarna nemiscate pe sanii-i rotunzi,ochii de-un rosu sangeriu si corpul perfect->ziceai ca-i un inger coborat din Eden.
Si cu toate astea era si o kunoichi priceputa,buna la taijutsu cat si ninjutsu,mai slaba fiind la genjutsu.Ne intelegeam destul de bine,adica eram prietene.Aceasta fata la care oricarui baiat i-ar zbura gandul se numea Sayumo.Echipa noastra avea ca sensei pe Anko.Temperamentul exploziv,tehnicile ninja dezvoltate cat si calitatile de bun conducator o faceau pe Anko sensei-ul perfect pentru echipa noastra.Eram o echipa chiar buna,indeplinindu-ne cu succes toate misiunile,chiar si cele mai grele.
Ne antrenam mereu in padure,dupa-amiaza.Asta ne facea o echipa asa priceputa.Dupa antrenamentul nostru fiecare pleca acasa.Ca si astazi dealtfel.Ajung acasa,fac un dus revigorant,aveam nevoie dupa care ma trantesc in pat.
Deodata ochii mei de-un verde precum iarba diminetii prinde o culoare violeta,care te infioara.Am ramas in transa cateva minute bune,dupa care m-am trezit putin ametita,frecandu-mi fruntea.Imi amintesc totusi ceva.Eram trantita la podea,plina de lovituri,sange aparandu-mi intr-un colt al gurii,asteptandu-mi moartea in orice moment.Dar cand eram foarte aproade de ea,el mi-a sarit in fata,fiind lovit de sute de cutite,lichidul sau vital ajungand pe fata mea.Intr-o secunda,a cazut la pamant cu fata spre mine.Plangeam si tipam, privind corpul neinsufletit.Il magaiam pe fata si il zgaltaiam.
Nu credeam ca a murit.Nu avea cum.
-Nuu!Nu!Nu!Nu trebuie sa se intample asta.
Tip eu cat ma tin plamanii,plangand in hohote ca si cum urma sa fiu decapitata.Nu puteam sa mai traiesc daca se intampla asta.Trebuie sa fac ceva.Trebuie sa fac ceva repede.Nu pot permite sa se intample una ca asta.Nu mai vreau sa sufar!Nu mai vreau sa fiu singura!Nu din nou!
cam asta e tot...sper ca v-a palcut...astept pareri:*[posturi unite]