Când ciorile zboară

[Mad Hatter]

Helăăău. :]
Well, m-am apucat de un nou fic. Nu vă luaţi de mine, vă rog. ;]] Că o să vin cu continuarea la celelalte...în curând. Promit. :]]
Eniuei, ficul o să aibă puuuuţin fantasy sau poate mai mult sau poate deloc. :]] O să văd eu. ^^ Dar cum nu mai am ce spune and stuff, vă urez:
Lectură plăcută!

Când ciorile zboară

1

Stătea tolănit între cearceafurile negre, de mătase şi o privea - mai exact, se holba - la silueta zveltă din faţa lui. Un zâmbet strălucitor, ce ar fi dat gata orice tânără i se juca pe chipul uşor măsliniu, iar privirea de-un verde viu, încrezut, părea să aibă o licărire ciudată.
Tânăra din faţa lui făcu o scurtă piruetă, în timp ce se întorcea cu totul către el. Îi aruncă un zâmbet plin de gingăşie şi inocenţă, apoi îşi trecu degetele lungi şi fine prin buclele frumoase, aurii, ce-i cădeau în valuri fermecătoare pe spatele drept, acoperit de simplul material al cămăşii de noapte dantelată. Îl privi printre genele lungi, dese şi întunecate, ochii ei la fel de albaştrii ca piatra lapislazulii, stropiţi cu auriu sclipind încetişor, în modul ei obişnuit. Lăsă razele soarelui să-i mângâie pielea delicată, fină şi să-i lumineze părul frumos buclat, în timp ce se apropia cu paşi micuţi de tânărul brunet, ce avea părul ciufulit.
- N-ai să spui nimic, nu? întrebă ea pe un ton catifelat, în timp ce-şi punea un genunchi albicios pe cearceaf şi se lăsa uşor în faţă, încât să se aşeze în patul înalt cu baldachin.

El surâse. Amuzat? Poate. De ea? Nu, ci de gesturile şi întrebările puerile pe care le putea pune biata copilă. Era o copilă? Întrebarea asta îi trecu prin minte exact ca un fulger, repede şi dură decât o secundă. Ridică din umeri nonşalant, nepăsător şi nevând vreun chef să caute răspunsul ce era evident. Tânăra din faţa lui era un fel de copil-femeie, aşa că răspunsul la întrebare era un simplu şi degajat „nu”. Eaa nu era copil, dar nici adult. Era ceva între aceste două denumiri ce-i ocupau lui timpul. Sau mintea.
Brunetul se strâmbă, ca şi cum propriile gânduri l-ar fi deranjat. Îşi întoarse privirea de-un verde pătrunzător către tânără şi îi aruncă un zâmbet strălucitor, de dura decât o secundă, încât ea aproape că-l observă.
- Ce-ai vrea să spun, Meredith? îi răspunse el tot cu o întrebare şi pe chipul ei gingaş se zări o încruntare, apoi o urmă de uimire. Ce dorea să spună? Nici ea nu ştia, aşa că se urcă în pat, se aşeză în stil turcesc în faţa lui şi întinse mâna către acesta, sperând ca un mic copil că avea s-o tragă în braţele lui.
- Nu ştiu, orice. E dupa-amiază şi n-am ieşit deloc din dormitor. Mi-ai spus că vom ieşi. Dar când, Jason, când ? îl întrebă ea, mai mult îl rugă şi rămase cu mâna întinsă, în timp ce aşa numitul Jason îşi arcui într-un mod fermecător sprânceana stângă. Îşi umezi buzele, nu-i era sete, dar era un tic prostesc de-al lui, apoi îşi trecu o mână prin păr, coborându-şi treptat privirea ce parcă devenise brusc rece către mâna frumoasei blonde. Ce dorea? S-o ia în braţe ? Ei bine, în acel moment, el nu avea poftă de dulcegării şi astfel de prostii ale îndrăgostiţilor. El nu era îndrăgostit de tânăra făptura din faţa lui.
- Mai târizu. Acum vreau să lenevesc, înţelegi? Ieri seară ne-am plimbat timp de două ore! îi spuse tânărul şi se ridică din pat, de parcă deodată se săturase de prezenţa fetei. Era la pieptul gol, purta decât nişte pantaloni simpli de trening negri. Totul la el era negru, de fapt.
- Asta a fost ieri, Jason! Oh, te rog! Decât o oră, promit că n-ai să mori! îi spuse ea pe un ton provocator şi pe lângă asta, rugător şi dulce. Se întinse în pat şi nenorocita de cămaşă se ridică, dezvelindu-i fetei picioarele lungi, subţri şi albicioase. Buclele ei se împrăştiară peste tot prin pat, pe umerii ei, pe cearceafurile negre şi puţin pe-o pernă albă.

Îi zâmbi inocentă şi flutură jucăuşă din gene, sperând că el va face aşa cum dorea ea. Din nefericire, Jason se întoarse cu spatele la ea. Îl privi şi se strâmbă copilăroasă. Uneori, el devena arogant şi răutăcios. Alteori puteai spune că e cel mai bun iubit din întreaga lume. Dar acum, el preferase să se comporte cu ea de parcă nici n-ar fi existat. Şi asta o supăra. Meredith oftă prelung şi murmură ceva, în timp ce trăgea brusc cearceaful peste ea.
- Ce, te ascunzi de mine? După noaptea trecută? râse el când îşi dădu seama ce făcuse fata. Apoi clătină din cap şi continuă să stea cu spatele la ea şi cu privirea aţintită către tavan, de parcă îl interesa în mod special.
- N-am făcut nimic noaptea trecută, dacă îţi aduci aminte! Decât mi-ai luat sânge, pufni ea şi îşi dădu încă supărata ochii peste cap. Se întoarse cu spatele la el, ducându-şi vârfurile degetelor unde trebuiau să fie acele două răni, dar nu erau. Răsuflă uşurată şi îşi afundă chipul în pernă, evitând să-l privească pe Jason care se întorsese către ea.
- Eşti sigură, Meredith? Sau poate nu-ţi aduci tu aminte! Faptul că ţi-am luat sânge e ceva, îi spuse el deja exasperat. O privi atent pentru câteva minute bune, cu braţele încrucişate şi încercând din răsputeri să se calmeze.
- Dar nu eşti vampir, şopti ea înfundat. Superba blondă se întorsese de data asta către el, din păcate nu rezista tentaţiei de-al privi. Era prea frumos în acel semi- întuneric al dormitorului.
- Nu, nu sunt. Oricum, am plecat! Nu ştiu când mă întorc, dar te rog să nu mai stai mult pe-aici. N-am chef să te găsească vreo menajeră, spuse brunetul înainte să închidă uşa după el. Se mişcase repede, mult prea repede pentru ca ea să-l poată opri sau protesta. Meredith înjură de câteva ori, printre dinţi şi se întoarse cu faţa către tavan. Doamne, cât putea ura momentele când el făcea asta! Nici nu stătea să vorbească cu ea sau să-i explice ce era el cu adevărat, doar pleca val-vârtej. Îşi puse palmele pe faţă şi încercă să se liniştească, gândindu-se că în câteva minute avea să-şi sune prietene pentru a ieşi în oraş. Gândul că ar sta închisă în casa iubitului ei arogant şi nesimţit o omora. Dar pentru început trebuia să-şi pună gândurile în ordine şi să se relaxeze puţin.


După ce ieşi din camera groazei, mai exact propriul dormitor, Jason se simţi uşurat, de parcă cineva luase o greutate imensă de pe umerii lui. Deşi câteva menajere îi aruncară priviri suspicioase când îl văzură pe jumătate gol, lui nu-i păsă. Avea să se îmbrace în ceva lejer, comod şi apoi putea să se ducă undeva. Nu ştia unde, dar era sigur că nu va rămâne în jurul casei şi nici în casă. Nu că nu ar fi ţinut la Meredith - oh, dar o făcea aşa cum ştia el - dar erau de-abea pe la începuturile relaţiei şi el niciodată nu punea suflet. În orice minut sau clipă se putea despărţi de ea, aşa că nu dorea să sufere sau orice altă prostie de genul.
Brunetul se strâmbă şi oftă scurt, apoi îşi ciufuli părul. Dar, când se întoarse pe călcâie pentru a se duce în dressing, o văzu.

Mergea pe hol, înainta de fapt către camera surioarei lui. Era înaltă, zveltă, cu forme generoase şi tot ce-i trebuia unei tinere pe care o puteai numi perfectă. Părul era un blond deschis, un auriu plăcut, ce în lumina soarelui sigur s-ar fi \'transformat\' în alb. Iar chipul...Nici nu avea cuvinte să descrie ce-i exprima făptura ce trecea prin faţa lui şi-i arunca o privire scurtă, dar ce sigur însemna multe. Avea buze pline, roşii şi nişte ochii de-un albastru adânc, exact ca ai lui Meredith, doar că fata aceasta avea ceva mai mult decât iubita lui. Ceva ce-l atrăgea.
Şi când îşi dădu seama ce făcea, clătină din cap şi se uită spre tavan, încercând să înlăture imaginea necunoscutei din minte. Dar nu reuşi, şi tot încercă. Totul în zadar, ca până la urmă să-şi dea seama că o ştia.
O cunoÅŸtea.

[Daria v2]

Lol, îmi place titlul. Este ciudat, dar îmi place, asta m-a atras prima dată. Păcat că nu ai pus nume și la capitol, sigur era la fel de genial ca și titlul ficului xD. Îmi place cum narezi la persoana a treia, totul se îmbină foarte frumos. Îmi place numele fetei, nu l-am mai auzit prin ficuri până acum, deci încă un + . Ador comportamentul lui Jason, mai ales că a fost rece și distant cu iubita sa care îmi pare cam sâcâitoare. Totul decurge lin și frumos. M-ai făcut foarte curioasă, vreau să văd ce se întâmplă, să văd cum gândește Jason, să văd ce se va întâmpla cu Meredith având în vedere faptul că Jason nu o iubește. Să mă anunți când pui nextu ;;).

[Mizantropul]

Helău diăr, my turn to comment! Mersi că m-ai anunţat.
So here I am the first one:
Ca de onicei n-ai greşeli că eşti conştiincioasă citeşti de mai multe ori textul îl verifici de greşeli.
Da mi-a plăcut ideea, fata aceea, nu era adolescentă , dacă nici copil, nici adultă nu era?
Mi-e simpatică povestea că semăn cu Jason, sunt cam în aceeaşi situaţie ca şi el numai că eu îmi
iubesc prietena care nici copilă nu-i nici adultă :).
Sincer vreau să văd de reuşeşte Jason să le împace pe amânduuă zicând: fetelor e destul Jason pentru amândouă :))

Da isncer întotdeauna, ca şi acum, m-a captivat dialogurile tale îmbinate cu descrieri , multe scurte concise şi originale. Şi originalitatea o apreciez foarte mult.
Of dacă tu spuneai ca eu să fac capitole mai lungi, eu spun să le faci mai scurte!
Ai milă de ochii mei miopi T_T :)
oKey see you later, anunţă-mă când e nextul

[Mad Hatter]

Bunăă. xD
Hehe, mulţumesc mult amândurora pentru comentariile lăsate. Sper c-o să mai treacă unele persoane şi că o se placă. :] Eniuei, thx again şi uite-uite că am venit cu continuarea. Btw, btw, vă anunţ că poze nu ştiu dacă am să pun. I mean, mă gândesc că ar fi mult mai drăguţ să vă imaginaţi voi personajele and stuff. :]
Lectură plăcută!

2

Meredith se plimba prin dormitorul ei, spaţios şi bine luminat, în timp ce mai arunca câte-o scurtă privire spre oglindă, pentru a-şi vedea reflexia. Pe buze îi stătea un zâmbet jucăuş, vioi, iar ochii ei străluceau şi sclipeau întruna, făcând-o pe frumoasa blondă să chicotească gingaşă de fiecare dată când se oprea în faţa oglinzii. Şi de data asta se opri, cu mâinile încrucişate la piept şi cu un zâmbet de milioane pe chipul uşor îmbujorat. Se privi extrem de atentă, de parcă dorea să găsească un defect la înfăţişarea ei, dar se părea că nu găsea. Se simţea...mândră, motiv pentru care buzele ei se deschiseră şi rămaseră aşa, precum ar fi vrut să spună ceva. Dar nu dorea. De când plecase de la Jason - care apropo, se purtase aşa arogant şi rece cu ea! - se simţise de zece ori mai bine. Din cine ştie ce motiv, inima începuse să-i bată şi mai repede, dar nu într-un mod rău, ci unul chiar bun, iar ea devenise ceva mai energică. Acum se întreba intrigată de ce iubitul ei se comporta aşa cu ea. Adică ce-i făcuse de nici măcar nu-i aruncase o privire când plecase? Poate că arăta ciudat. Sau poate că-l sufocase! Nu, n-avea cum să fie asta. Ea întotdeauna se comportase aşa cu el şi Jason niciodată nu se arătase deranjat de gesturile sau cuvintele ei. Sau poate, mai simplu, era doar o toană de a lui. De fapt, se înşela de data asta. Jason nu avea toane, doar preferinţe şi tot felul de visuri şi dorinţe.
- Poate mă înşeală, şopti tânăra pe un ton uşor dispreţuitor şi totuşi având o urmă de tristeţe. Meredith se încruntă. Nu-i plăcea faptul că dăduse glas gândului ei - gândul care de fapt o bântuia cam de când plecase, dar ea nu-i acordase atenţie - şi nici propoziţia în sine. Ştia şi era sigură că Jason n-ar îndrăzni s-o înşele. Deşi era mitocan, răsfăţat, egosit, încrezut, narcisist şi răutăcios, el nu-şi încălca cuvântul. Nu îndrăznea să treacă peste vorbele proprii. Şi acum, în camera ei spaţioasă şi frumos luminată, vocea lui îi răsuna plăcut în urechi.
- O să fiu al tău pentru cât timp vei doril!
Da, exact aşa-i spusese! Deci sigur nu o înşela. Jason n-ar fi putut să facă una ca asta. Deşi le arunca mici priviri unelor tipe şi le zâmbea năucitor, el nu ar fi fost cu altcineva în afară de ea. Sau poate că...
Dar îi sună telefonul. Melodia lui Bon jovi - Always - îi inundă urechile blondei care tresări ca arsă şi se aruncă după telefon la propriu, reuşind în acelaşi timp să-şi julească genunchiul şi cotul. Dar totuşi, telefonul se afla nevătămat în mâna ei şi ea se bucura de acest lucru. Nici măcar n-o interesau rănile minore pe care şi le făcuse.
Trase aer în piept, îl butonă de câteva ori şi apoi îl duse la ureche, începând conversaţia cu un drăgălaş 'alo' .
- Credeam că ţi-ai băgat telefonul în - urmă un cuvânt pe care Meredith se prefăcu că nu-l auzi - de nu l-ai auzit! Te-am sunat de trei ori! Începusem să cred că ai păţit ceva, că a trecut un camion peste tine sau că ai căzut într-o groapă. Deci, unde eşti? se auzi un glas plăcut, cald şi totuşi calm, apoi un râset plin de veselie.
Desigur, era scumpa ei prietenă pe care o putea numi cea mai bună. Se numea Isobel, era cu două zile mai mare decât ea şi era cea mai ciudată fiinţă de pe planetă. De ce? Credea că moartea era romantică, specială şi se imagina în cine-ştie-ce rochii sau locuri la propria înmormăntare.
Meredith chicoti uşor, îşi muşcă buza inferioară şi încet, se ridică de pe podea.
- Sunt acasă, Iz. Şi credeam că prima dată saluţi lumea! Aşa, oricum. Ăhm, nu m-a călcat nimic, fi liniştită! Sunt chiar...întreagă. Adică cât de întreagă pot fi eu...Şi scuze, scuze, scuze, scuze! Cred că mă gândeam - şi chiar o făcuse în timpul în care telefonul sunase ca disperatul - la ceva şi poate visam cu ochii deschişi.
- La un Făt-Frumos, mon cher? Parcă aveai unul pe care nu vrei să-l împarţi deloc cu mine! Egosită mică ce eşti! Daaaar - şi lungi cuvântul cam vreo zece secunde - ne mai vedem? La un bar, o terasă, o cafenea? Unde? Fiindcă nu ştiu în ce să mă îmbrac.
Isobel chicoti şi după ce termină ce avea de spus, luă o gură mare de aer.
- Mon cher - Meredith repetă alintul pe un ton cât mai fals, căci ei nu-i plăcea să i se spună aşa - să ştii că mă gândeam la prorpiul Făt-Frumos, aşa că nu-ţi mai fă iluzii că ar putea fi al tău măcar o secundă! Ne vom vedea pe la patru, la barul lui Aleks. E ok sau vrei la o cafenea?
Meredith se aşeză pe marginea patului, în timp ce-şi plimba privirea jucăuşă şi zâmbea uşor în colţul gurii.
- Vreau la o cafenea. La cafeneaua aceea unde vin toţi studenţii! Ăhă, acolo o să mergem, ca să pot să privesc şi eu câteva 'manechine' bând un espresso sau cine-ştie-ce lichid plin de cofeină, se auzi vocea călduţă a lui Isobel, ce sigur începuse să-şi caute ceva în care să se îmbrace, căci se auzeau tot felul de sunete.
- Atunci acolo vom merge! Deja mi s-a făcut dor de superbul student de la medicină, râse blonda uşor amuzată şi apoi o auzi pe Isobel râzând şi ea.
Meredith se întinse pe burtă, îşi trecu o mână prin păr şi apoi îşi lăsă privirea albăstruie să-i cadă peste câteva fotografii ce erau lipite de oglindă.
- Eu îi ador pe cei de la drept! Doamne, Merry, era unul ieri...să-l fi văzut! Ochii albaştri, păr blond şi piele bronzată! Parcă era Ken a lui Barbie! râse uşor şi amuzată Isobel, în timp ce Meredith îşi muşca buza, ca mai apoi să chicotească drăgălaşă.
- Sau poate copia mea masculină! exclamă blonda şi apoi clătină din cap, trecându-şi o mână prin părul auriu cu mici tente spre un alb ciudat.
- Mno, nu era ca tine! Oricum, Merry, te sun la patru! Trebuie să mă pregătesc! Pupici, se auzi vocea plăcută şi senină a prietenei ei, apoi sunetul ce 'spunea' că apelul luase sfârşit.
Meredith trase aer adânc în piept şi un zâmbet larg, dulce i se aşeză pe chipul uşor îmbujorat. Strânse telefonul în mână, simţindu-şi inima bătând repede. Încet, se ridică din pat şi ţopăi senină până la dulap, de unde îşi scoase mai multe haine. Trebuia să fie frumoasă. Deja era, dar acum trebuia să-şi întreacă limitele. Trebuia.

***

Jason privea încruntat sau de fapt, supărat, cum prietena surorii lui părăsea umila lor locuinţă. Se afla în bibliotecă şi stătea exact lângă fereastră, cu braţele încrucişate la piept. Încerca din răsputeri - în zadar - să nu se mai gândească la Meredith. Căci din păcate frumoasa lui iubită îi inundase mintea înainte de plecare şi nu mai reuşise să-şi ia tălpăşiţa de acolo. Dar de ce? El nu ştia. Sau poate că nu dorea să afle răspunsul. Adevărul durea întotdeauna. Oh, ce dracu! Pe el nu-l interesau jocurile astea de-a adevărul şi minciuna! El chiar dorea să afle de ce nu putea să nu se mai gândească la Meredith. Şi totuşi, în acest război al minţii lui aprige cu voinţa ce putea muta şi munţii din loc, reuşea să-şi facă loc şi blonda care tocmai plecase. Exact, tânăra pe care el o cunoştea de undeva. Nu ştia de unde, dar prezenţa ei superioară şi răutăcioasă îi părea cunoscută, prea cunoscută. Aşa că atunci când o văzuse pe coridor, aproape de uşa surorii lui, avusese zeci de motive să se holbeze la ea, dar niciunul bun de argumentat în caz că ea l-ar fi întrebat de ce uită aşa la ea. Dar ea nu-l întrebase. Nu, îi aruncase decât o privire de gheaţă şi totuşi plăcută, apoi dispăruse din raza lui vizuală. Şi apăruse tocmai în camera lui Marilyn - acesta fiind numele surorii lui. Dar totuşi, care era problema până la urmă ? Că o ştia pe tipă de undeva? Că Meredith nu-l lăsa în pace ? Ei bine, Merry nu era de vină cu nimic în această ecuaţie aşa tâmpită. Bine, poate decât cu faptul că se comportase ciudat când plecase de la el. Dar nu asta era important acum. Ci să afle ce Dumnezeu îl deranja mai tare. Gândul la Meredith sau tipa aceea?
Jason clipi des, enervant şi dintr-o dată, lovi masa cu pumnul. Se rupse în două. Înjură lung şi se uită scârbit la propia mână, apoi la nenorocitele de bucăţi. Ştia că în curând aveau să vină servitoarele să vadă ce s-a întâmplat, dar nici că-i păsa. Îşi învârt privirea de un verde sclipitor, ce acum avea o strălucire ciudată, în jurul său şi apoi se îndreptă cu paşi mari către uşă. Avea de gând să plece undeva. Nu ştia unde şi de fapt, nu-l interesa. Dar nu voia să mai stea acasă. Îşi spusese asta înainte, când se certase cu Meredith, dar uitase. Iar acum...ei bine, acum chiar dorea să nu se mai întoarcă acasă o săptămână sau măcar două zile.
Îşi ciufuli părul, îşi umezi buzele care după o secundă se arcuiră într-un zâmbet de 250 de kilowaţi şi ieşi din bibliotecă, afundându-se în întunericul coridorului ce ducea la parter. Ştia unde putea să meargă. La cafeneaua unde se întâlneau tot felul de stundeţi. Exact unde-o întâlnise pe Meredith şi exact acolo unde-şi cunoscuse câţiva dintre 'semeni'. Acum, doar trebuia să se grăbească, căci ceva îi spunea - era un fel de voce minusculă şi subţire în mintea lui - să se mişte mai repede. Nu ştia de ce, dar o asculta. Ăhă, sigur devena schizofrenic. Nu e nimic. Până la urmă, nu se spunea că ' Un om bogat, singur, frumos şi tânăr trebuie să fie şi nebun. Iar singurele plăceri ale vieţii sunt sexul şi crima ' ? Ok, nu se spunea. El zicea asta şi el avea întotdeauna dreptate.
Oricum ar fi fost şi orice ar fi devenit în acea clipă, nu prea conta. Încă îşi spunea să se grăbească, altfel cine-ştie-ce lucru oribil s-ar fi întâmplat.
Trebuia.

[hiimera]

Yo !
Well... Desigur că titlul m-a atras.
Mister şi fantezie, asta îl cam caracterizează. *giggle*

Nu am citit nici o creaţie de a ta, acum uite porţiţa mea de ieşire.
Sincer îţi spun, scri frumos, într-o manieră ordonată, rafinată şi elegantă desigur.
Te corectezi ÅŸi totul iese impecabil. *claps*
Îmi place. Mă atrage într-un mod aparte. Nu este o excepţie, din cpntră de descurci foarte bine.
Dar chiar şi aşa nu prinde gustul prea repede.. *giggle* - şi mă refer la, laudele ce se află în orice com pe care l-ai primit sau îl vei primi.

Ai îmbogăţit, spun eu, foarte frumos capitolele.
Trist faptul că nu ţi-a mai lăsat nimeni la acest capitol secundar, un com. *no smile*
Urăsc când lumea face aşa.. nu ştiu.. That`s me.

Nu prea am ce să spun, dar am să citesc mereu.. Mă rog pentru asta.
Merită citit ficul, pentru că povestea e mişterioasă, încitantă. . .

[crazy little red]

hello, ti-am citit fic-ul si am venit si cu o parere
titlul, imi place mult dar ma duce cu gandul la ceva horror, si nu sunt tocmai fana (o fi vreun fix de-al meu) si de aia nu am intrat mai repede la fic-ul tau, totusi, ma bucur ca l-am citit, chiar daca la inceput a fost mai mult din plictiseala :P
descri frumos, m-ai facut curioasa inca din primul capitol si acesta e un lucru bun
dialogul din al doilea capitol m-a dus cu gandul la discutile ce le port si eu cu cea mai buna amica, si noi suntem vesnic puse pe "agatat" :)) (nu ca m-as lauda cu asta)
modul lor de a gandi pare oarecum... simplu, dar cum narezi la persoana a treia e ok :D
imi plac numele pe care le-ai ales, mai putin al lui Marilyn, al ei ma lasa parca putin rece, nu ca ar fi un lucru prea important, doar lungesc comenatariul :))
si acestea fiind spuse (ma rog, scrise) iti mai doresc doar spor la scris
bye bye

EDIT Daria: ți-am unit rândurile. nu mai scrieți cu spații între ele =/.

[Mad Hatter]

Helaaau, guys. <3
Va rog sa ma iertati ca scriu fara diacritice, dar nu merg + ma aflu si pe laptopul mamei. x] Oricum, imi mai cer iertare inca o data caci capitolul poate o sa aiba cateva greseli, fiindca nu l-am corectat and stuff. Timpul, my diars. T.T Eniiiiiuei. x) Va multumesc pentru parerile lasate! Apreciez. x3
Lectura placuta!

3

Isobel se gandea de ceva vreme la prietena ei blondina si la Fat-Frumosul ei. Si pe langa asta, se mai gandea si la disparitia subita din casa a mamei ei. Adica, in urma cu douzeci de minute se aflase in bucatarie, fredonand un cantec popular englezesc si acum brusc, nu mai era! Plus, Isobel era sigura ca daca ar fi plecat undeva – la magazin, la o vecina sau poate pur si simplu in oras – ar fi anuntat-o, dar ea nu facuse asta. Si ceea ce facea situatia sa para mai neobisnuita era faptul ca nu auzise usa inchizandu-se – nici pe cea de la intrare si nici pe cea care dadea in curtea din spate, unde se afla gradina plina de muscate si de levantica a mamei ei. Asa ca unde putea sa se afle blanda doamna in varsta ? Nu stia. N-avea nici cea mai mica idee si asta o enerva peste masura, caci trebuia sa se intalneasca cu Meredith care nu suporta ca cineva sa intarzie. Si ea nu dorea sa-si enerveze prietena! Nu fiindca ii era frica de ea sau ceva de genul, ci fiindca nu dorea s-o supere. O Meredith furioasa si suparata nu era cea mai buna companie pe care si-ar fi dorit-o cineva.

- Mama! Unde esti? Oh, maaami!

Satena lungi cuvintele cat putu de mult, urla pana avu senzatia ca va ramane fara voce si facu un zgomot pe care orice om cu auzul bun ca mama ei l-ar fi auzit. Isi subtie nervoasa buzele. Se afla in mijlocul living-ului, cu ambele maini asezate pe soldurile micute si cu privirea arzatoare indreptata ba spre hol , ba spre ferestre. Pufni si se incrunta cand linistea din locuinta ei spatioasa nu fu deranjata de nici o usa deschisa sau de vreun glas catifelat. Isobel isi trecu o mana prin parul drept, ciocolatiu si lung. Isi arcui usor o spranceana cand niste ciori negre, cu pene stralucitoare si mari – neobisnuit de mari! – trecura pe langa fereastra din living. Tanara se holba un timp destul de lung spre acel loc si hotara ca era mai bine sa se asigure ca fusese decat o simpla plasmuire a mintii mei. Si totusi, ciorile alea croncaneau si scoteau zgomote ciudate, nu foarte normale pentru asemenea pasari, ce-o speriau pe Isobel. Iar satena era foarte usor de speriat. Trase aer adanc in pieptul micut si se indrepta spre usa ce ducea in curtea din spate. O usa mare, de un maro foarte inchis si o clanta ce parea a fi argint, dar nu era. Intinse mana, atinse clanta si inca incruntata si cu o apasare pe sufletul ce i se facuse cat un purice, deschise usa. Prima data scoase capul si apoi intreg trupul, gandindu-se ca ar putea pati ceva.

- Mami ?

Vocea lui Isobel suna subtirica, ascutita si trermurata. Ii era frica de ceva sau cineva, fiindca simtea in aer o prezenta intunecata ce-i ridica firicele de pe ceafa. Nu primi niciun raspuns si asta o facu sa-si piarda rasuflarea. Se uita in jurul ei incet, cu grija si cu teama. In gradina nu se intamplase nimic. Gazonul si cararea ce duceau spre tufisurile cu flori erau in regula. Muscatele inflorite se leganau delicat in bataia vantului caldut si levantica finuta se afla exact langa ele. Soarele stralucea linistit pe cerul senin, pe care nu se afla nici o cioara ce-ar fi putut sa-i faca vreun rau, iar copacii plini de frunzite de-un verde viu nu erau rupti in doua sau cazuti la pamant. Si nici o pasare imensa nu se isi petrecea dupa-amaiza in ei. Totul era in regula. Nu se intamplase nimic oribil. Si totusi, lui Isobel ii era teama si frica si…nu dorea deloc sa se intoarca cu privirea spre leaganul de langa coltul casei, caci o voce foarte mica si foarte speriata din mintea ei ii spunea clar si raspicat sa ramana exact acolo unde era. Adica pe terasa, ascunsa de raul ce plutea mandru in aer. Dar de ce sa nu faca asta? De ce sa nu se duca acolo si sa vada ceea ce n-ar fi trebuit sa vada? Ei bine, vocea din mintea ei nu avea un raspuns pentru asta, asa ca Isobel iesi de pe terasa, calca iarba moale si se indrepta spre nenorocitul de leagan, repetandu-si intruna in minte ca nu era nimic acolo. Ca doar i se parea ei. Ca totul era ok. Dar avea o presimtire proasta. Si presimtirile ei intotdeauna avusesera dreptate. Totusi, de data asta isi dorea sa nu aiba. Isi dorea cu ardoare sa greseasca.

Parcusese drumul pana la leagan in cateva secunde si tinandu-si privirea fixata spre cer sau pe un obiect din jurul ei. Dar acum ajunsese acolo si nu mai putea sa evite realitatea care o inconjura. Asa ca trase aer adanc , foarte adanc in piept si privi leaganul plin de…plin de sange. Exact, lichidul rosiatic si vascos si scarbos…si…Dumnezule Mare! Ii venea sa vomite si sa planga in acelasi timp. Dar oricum, leaganul era manjit cu sange…cu mult sange, iar sub el se afla un trup micut. Un trup bine-cunscout ei. In acel moment, Isobel simti cum respiratia i se taie. Fugi spre leagan si trase de corpul rece, de picioarele desculte mai exact, rugandu-se sa viseze. Sa fie un cosmar. Dar, din pacate pentru ea si alte zeci de persone, aceasta era cruda si nemiloasa realitate.

Mainile albicioase ale fetei se manjira de sange si ea fu nevoita sa-si muste buza inferioara pentru a-si abtine un tipat cand zari chipul mamei ei. Era…mutilata sau ciopartita sau orice alt lucru ce facea parte din filmele de groaza si in niciun caz din realitatea cu care fusese Isobel obisnuita. Deja vazuse destule. Nici nu dorea sa mai priveasca trupul plin de zgarieturi si rani adanci din care inca se mai scurgea sange. Nu voia sa vada gaurile intunecate in care-ar fi trebuit sa fie ochii si nici nu voia sa vada obrazul drept ce era plin de puncte insangerate, semn ca fusese intepata sau ceva de genul. Lui Isobel i se facuse greata…si teama pentru propria viata si…isi simtea inima spargandu-se in bucati ascutite de cioburi ce-i taiau cutia toracica. Sau oricum, asta era durerea pe care o simtea ea in acel moment. O durere inemaginabila, atat de mare si oribila incat ii oprea lacrimile din ochi ce doreau sa cada. Pur si simplu le oprea. Iar ea suspina, privindu-si scarbita si in acelasi timp speriata mama ucisa intr-un mod absolut ingrozitor, inuman.

Exact, inuman era cuvantul care se potrivea intregii situatii. Caci biata fata nici nu mai stia ce sa faca. Ziua ei, de fapt…viata ei, fusese data peste cap in doar cateva minute. Cateva minute nenorocite! Dar ce monstru, ce persoana…ce creatura ar fi fost in stare sa-i faca asa ceva unui om? Si de ce tocmai mamei ei? De ce?! Nu gasea un raspuns la nici una dintre intrebari. Adevarul era ca nu putea sa gandeasca. Nu era lucida, nu era rationala…nu era in vreun fel. Nu mai stia nimic, de parca toate notiunile din mintea ei se evaporasera dintr-o data. Ar fi trebuit s-0 sune pe Meredith. Sa ridice receptorul sau sa urce in casa sis a formeze numarul prietenei ei si sa-i spuna sa vina la ea urgent. Nu credea ca mai poate vorbi, dar spera ca avea puterea si vointa necesara pentru a face asta. Caci stia, de fapt era sigura, ca prietena ei avea sa stie ce sa faca. Desi Meredith era cea cu capul in nori, tot ea gasea o rezolvare fiecarei probleme in care se gaseau implicate amandoua sau doar una dintre ele.
Dar din nefericire, parea ca nenorocitul ei de creier nu dorea sa trimita impulsurile necesare picioarelor si mainilor ei. Intregul ei corp paralizase. De teama nu se mai putea misca. Plus, era suta la suta sigura ca era cineva in spatele ei care-o privea intr-un mod detasat si linistit si calm…si rece. O privea in zeci de feluri, dar doar unul conta pentru Isobel.

O privea intr-un mod inuman. O privea…de parca el – sigur era un tanar! – era vanatorul si ea prada. Nu voia sa fie hrana nimanui si clar nu avea de gand sa se lase prinsa asa usor. Sau avea…nici ea nu stia. Pana la urma, ce-i ramanea de pierdut? Cu o mama moarta, cu un tata disparut cand se nascuse si cu o prietena pe care o invidiase intotdeauna pentru frumusetea de care dadea dovada si gratia cu care facea lucrurile, nu avea si ea dreptul la moarte? Dar la una placuta. Dar nu acum! Poate mai tarziu, dar nu acum…

Asa ca, nestiind daca trebuia sa spuna sau faca ceva, se ridica. In cine-stie-ce mod miraculos, isi impreuna mainile la piept si isi deschise buzele. Nu fu fusese niciodata o persoana credincioasa si nu se dusese in fiecare duminica la slujbele de la Biserica, dar in momentele critice – ca aceste, de exemplu – se ruga. Si se ruga intens, incet, cu o dorinta de iertare si ajutor nemarginita in cuvinte.
- Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fi cu mine
Si ma-nvata sa fac bine.
Amin!

Ce altceva ar fi putut spune in afara de aceasta mica si bine-cunoscuta rugaciune? Nu stia ce, asa ca se multumea cu acele cateva cuvinte. Inchise ochii si inghi in sec. Isi subtie delicat buzele, spera ca rugaciunea ei ajunsese unde trebuia si se intoarse pe calcaie. Ii fu teama sa deschida ochii. Ii fu teama sa se intoarca spre cadavrul mamei ei. Si pentru prima data, ii fu teama pentru propria viata. Si totusi, deschise ochii. Tremura toata cand il vazu acolo, in fata ei, stand rezemat de un copac si avand o privire de gheata, intunecata. Cu parul negru ciufulit si cu un zambet de 250 de kilowati pe buze si poate cu o intaltime de un metru nouazeci sau optzeci, raul arata al dracului de atragator. Arata sexy, periculos si sigur, inuman de frumos. Iar Isobel, desi devastata si ucisa sufleteste de pierderea brusca suferita, fu nevoita sa recunoasca ca intunericul arata bine. Poate prea bine.

- Biata de tine, nu? Vai, vai, vai! Ti-a murit mamica, il auzi spunand pe un ton dispretuitor si apoi un raset de om nebun incepu. Isobel era speriata si in acelasi timp enervata. Daca ar fi stiut in ce mod putea sa-l ucida, l-ar fi omorat pe loc.
- Monstrule! mormai micuta satena si cu greu pasi spre el. Necunoscutul zambi mandru.
- Asa si? Ai ceva impotriva ca sunt un monstru? Ce poti sa-mi faci tu, spiridusule? Mai bine ai tacea cuminte si m-ai asculta! spuse ‘intunericul’ si apoi isi scutura hainele – un tricou negru, o jacheta de piele neagra, blugi si bocanci negri - , continuand s-o priveasca extreme de calm pe tanara.

Isobel se gandea ca-i seamana izbitor de mult lui Jason, dar isi dadea singura seama ca gresea. Jason era om, era poate putin nebun si atragator, dar nu era in stare sa o ucida tocmai pe mama ei. Pana la urma, ea era prietena iubitei lui! Si probabil ca Jason omorase cateva persoane - ?! – dar sigur nu era in stare de o asemenea cruzime. Jason, inainte de toate, ura cruzimea si nu-si incalca cuvantul.
- Nu sunt un spridus, idiot imputit ce esti! Nenorocitule, adauga ea pe un ton tremurat si apoi isi trecu limba peste buze, privindu-l precauta pe tanarul care se apropia cu pasi lenti si siguri de ea.
- Ai dreptate, esti un om. Esti inferioara spiridusilor! Deci, dulceato, ai de gand sa ma asculti sau nu? o intreba brunetul, ce continua sa-i zambeasca in acel mod inebunitor si sa se apropie de ea.
- Nu sunt dulceata nimani, bestie! Spune, murmura Isobel pe acelasi ton si-si inghiti nodul din gat cand intre ei distanta ramase prea mica. De trei sau patru pasi. Il privi atenta, speriata, ingrozita si trista. Si precauta…Prea multe, mult prea multe sentimente se invarteau in ea, incat nici ea nu mai stia ce simtea cu adevarat. Poate ca ura pentru acest tanar era singura de care-si daduse seama. Nici macar nu-si putea abtine jignirile si vorbele care mai de care mai ingrozitoare la adresa creaturii. Chiar asa, ce era? Animal sau om? Sau…ceva supranatural?
- Ba vei fi a mea! Si sunt…hm, sa spunem ca sunt un vampir mai special. Acum, frumoso…sa-ti explic cum sta treaba. Pe maica-ta n-am omorat-o eu, dar pe tine as putea extrem de usor…Ah, da. Oricum, au ucis-o niste cunostiinte de-ale mele. Eu n-am venit sa te apar ci sa te rapesc, intelegi? Adica sa te i-au de aici si sa te duc altundeva. De fapt, ai putea deveni sclava mea, nu crezi? Ti-ar fi mai usor decat sa fi rapita si apoi ucisa in chinuri. Dar cum spuneam, …Am un plan. Daca accepti sa stai cuminte cu mine pentru un timp in care inchei niste socoteli prin lumea voastra, nu te omor. Ba chiar am de gand sa te las in viata si sa-ti traiesti viata de om inutil linistita si ocrotita de orice pericol ca mine sau altii. Daca nu, te rapesc si nu te duc in Honolulu, ci undeva unde sunt sigur ca ai implora moartea. Deci, ce alegi?

Vocea lui suna ireal de calma, de clara si de blanda unori. Iar alteori, o facea pe Isobel sa tresara sau sa tremure de frica. Discursul lui ii dadea fiori. Despre ce lume vorbea si ce dracului era ala vampir special? Nu voia sa stie. De fapt voia asta, dar la cate se intamplasera intr-o singura ora, simtea ca n-ar putea rezista mai mult. Sclava lui? Adica vie? Putea accepta asta. Putea sa se prefaca mai bine ca o actrita profesionista ca are incredere in el si lucruri de-astea. Totusi, avea niste intrebari de pus si cauta cateva raspunsuri pentru ele. Plus, mai era foarte putin pana cand avea sa se intalneaca cu Meredith.
- Cum adica vampir special ? Si cei care au omorat-o pe mama…unde sunt? De ce au omorat-o pe ea si nu pe mine? De ce sa ma rapesti? Imi raspunzi sincer si accept sa-ti fiu…sclava – pana si cuvantul pronunat ii ridica firicelele de pe ceafa – ta. Isobel nici nu dorea sa se gandeasca la dorintele si comenzile asa-zisului viitor stapan al ei, dar spera ca nu aveau sa fie grele si ca rugaciunea ei fusese ascultata si ca acum cei de sus se gandeau la un plan.
- Adica nu sunt un vampir, dar ma hranesc cu sange. Sunt un demon, inteles acum? N-am idee unde sunt aia, dar stiu ca te vor si pe tine. Nu le cunosc motivele, deci…- ridica nonsalant din umeri si continua sa o priveasca lacom – De ce sa te rapesc? Pai deja ai vazut ciorile si nu cred ca vrei sa fi omorata ca mama ta…

Tonul frumosului necunoscut ramanea la fel de elegant si imecabil. Aha, deci ciorile alea aveau si ele o legatura cu intreaga intamplare. Isobel se uita neincrezatoare la el. Ofta lung si isi cobora privirea asupra pamantului, nestiind ce-ar mai trebui sa spuna. Acum, irevocabil, ea devenise sclava lui…nici nu-i stia numele! Spusese ca e un demon…Hm, poate avea un nume rau si lung si…Isobel incepu brusc sa rada. Din cine-stie-ce motiv, pe ea o apuca o criza de ras. Satena isi musca buza inferioara, stranse din ochi si clatina din cap, totul in incercarea de a se opri. Dar de ce radea? Poate fiindca isi dadea seama ca tot ceea ce se intampla parea imposibil. Adica, cum sa existe demoni si ciori care …ei bine, ciori demonice care ucid oameni asa, fara motiv? Si cum sa existe sclave in secolul douazeci si unu ? Nu-i venea a crede asemena lucruri ce din pacate pentru mintea si sufletul ei si chiar pentru ea erau cat se putea de reale.

- Cum…cum te numesti? il intreba ea cand reusi sa se mai potoleasca. Il privi printre genele lungi si intunecate, cu ochii sclipindu-i jucaus in lumina placuta a soarelui de dupa-amiaza tarzie.
- Ivan. Sunt rus, mda. Sau eram. Dar nu conteaza asta, Iz. Isobel…ce nume frumos ai! Asa neobisnuit si asa…asa special. Imi place! Trebuie sa te intalnesti cu prietena aia a ta, nu?

Ivan, sau asa numitul Ivan, ii arunca un zambet stralucitor satenei care il privi surprinsa. Nu credea ca el avea sa-i raspunda intrebare si nici nu credea ca el stia ca trebuia sa se intalneasca cu Meredith. Dar totusi, ea nu uitase de cadavrul din spatele ei nici nu uitase al cui era. Acea durere, pe care reusise s-o ignore in timpul conversatiei cu atragatorul rus, revenise si-o facea sa se simta…ciudat. O facea sa se simta ca naiba. Il auzi complimentand-o. Ii placea numele ei. In afara de Meredith, el era singura persoana care-i spusese asa ceva. Nimanui nu-i mai placea cum suna Isobel sau macar ce insemna el. Asa ca, doar ca sa para draguta sau poate ca din alt motiv, ea ii zambi chinuita. Si totusi, fu un zambet ce-i facu privirea lui Ivan sa sclipeasca delicat.

- Cu Meredith, da. Dar tu cine vei fi? Fiindca presupun ca stii si singur ca in lumea asta nu exista sclave, ii spuse tanara si clipi de cateva ori. Isi dadu seama ca trecusera involuntar de la stadiul de dusmani de moarte la stadiul de vanator si prada. Iar cum ea nu dorea sa devina hrana vanatorului, prefera sa-l asculte si sa faca cum spune el, decat sa fie…ei bine, ucisa.
- Iubitul tau! Acum hai sa te schimbi.
Cand il auzi, Isobel se uita lung si ciudat si…uimita si…in sute de feluri la el. Ea nu putea avea iubiti perfecti din punct din vedere fizic si mintal. Sigur nu putea. Sau poate ca avea cum, dar totusi. Meredith ar fi aflat prima daca asta s-ar fi intamplat, iar problema era ca nu se intamplase nimic.
- Mama mea e ucisa. Pana la urma, ce-o sa facem cu cadavrul ei? il intreba ea brusc, dand la o parte din minte toate gandurile despre dragoste si alte prostii de genul.
- O putem ingropa sau pot face trupul sa dispara. Desi s-o ingropam ne-ar lua ceva, ii spuse el calm si detasat, dar totusi se incrunta si isi subtie ganditor buzele, in timp ce privea peste umarul lui Isobel cadavrul.
- O vei face sa dispara, fiindca gandul ca mama mea e ingropata ca un caine, in curte, ma omoara. Asa ca mai bine ai face-o sa dispara cat eu ma incalt, ii spuse Isobel pe un ton usor tremurat.

Caci desi parea linistita, in interiorul ei era un razboi intreg. Nu stia ce sa-i spuna lui Mereidth, nu stia cum sa-i spuna si nici nu stia ce sa faca. Ar fi putut sa urle, sa loveasca, sa tipe si sa planga in hohote, dar n-o facea. Se gandea ca mai bine isi pastra fatada de tipa calma si nu de idioata disperata ce si-a pierdut mama, desi a doua varianta parea mai normala. Dar nimeni nu spusese ca ea, Isobel Death, e normala.
Isobel se incrunta. Isi dadu seama, cu stupoare, ca numele ei insemna multe. Poate prea multe. Ofta si clatina din cap, in timp ce trecea pe langa Ivan care tot ganditor ramasese. Oare la ce se gandea? Tanara satena era extrem de curioasa si dorea sa afle cu ardoare, dar nu spunea nimic si nici nu arata vreun semn ca ar parea interesata.

- Oh! Sa te dai cu fond de ten sau ceva de genul, esti cam palida! Sti, nu vreau ca iubita mea sa fie urata! ii spuse Ivan si chicoti rautacios, privind-o cu coada ochiului in timp ce Isobel isi dadu ochii peste cap.
- Intr-un sfert de ora plecam! murmura micuta satena incat tanarul sa auda si apoi intra in casa, rugandu-se intruna. Trebuia sa fie cineva acolo sus care s-o auda si s-o scape!
Trebuia.

[crazy little red]

frumos capitol, am aflat si de la ce vine titlul ficului :))
vad ca lucrurile au luat o tenta horror, totusi (spre surprinderea mea) imi place
te exprimi frumos la persoana a treia, as fi vrut mai multa descriere cand si-a gasit mama moarta, adica dupa mine ar trebui sa simti ceva mult mai puternic, nici eu nu sunt cine stie ce normala dar totusi...
dialogul mi-a placut, sa vede ca gandesti inainte sa scrii ceva, nu doar arunci replicile :P
actiunea, pai sau intamplat destul de multe dar a fost si un capitol destul de lung deci nu e tocmai grabita
greseli, cateva nesemnificative parca, nimic care sa-mi atraga atentia :D

cam atat, spor la scris
bye bye

[Dragonz Eyez]

Hey there, Mad Hatter!
In primul rand, titlul este genial. Adica, mereu mi-au placut titlurile care par sa nu aibe nici o legatura -si totusi-. Imi aduce aminte de un banc haios, dar n-avem tmp pentru d-astea xD
Imi place stilul tau de a descrie. Toate cele trei capitole arca fac parte dintr-o carte. E bine ca acorzi atentie detalilor si descrii sentimentele pe larg. Intradevar, poate ar fi trebuit ceva mai mult la descoperirea mortii mamei ei. Dialogul e perfect, nici prea mult nici prea putin. Actiunea devine din-ce-in-ce mai interesanta. Imi place cum evolueaza lucrurile incet.
Ultimul capitol a avut ceva mai multe greseli, poate chiar prea multe. Dar te iertam daca ai zis ca nu l-ai corectat si ca e scris pe laptopul mamei tale ))
Dintre toate personajele pe care le-ai prezentat pana acum, sincer, cel mai dragut mi se pare Ivan. Asa calm si stapan pe el xD plus ca imi place mult numele. (Am ceva cu numele rusesti )) )
Mai zic doar ca sunt foarte reusite capitolele si ca sper sa ma anunti cand mai postezi.
Cya later.