Cântecul nebunului

[Neith]

Mă bucur să văd un nou capitol postat !
Cum ţi-am mai spus este o plăcere să îţi citesc fic-urile pentru toate sunt minunate . Mi-au plăcut mult versurile de la începutul capitolului , Minulescu este unul dintre poetii mei preferaţi ( alături de Nichita Stănescu ) .
Ce aş putea să spun despre Sânziana ? Cred că lipsa afecţiunii din partea părinţilor a făcut-o să se apropie mai mult de fratele ei , fiind dispusă să se sacrifice pentru acesta . Chiar m-au întristat acele amintiri de la începutul capitolului , se pare că a fost marcată de acele întâmplări din copilărie şi este normal să se întâmple asta . Sânziana pare un personaj mai sensibil , care nu are prea multă încredere în ea .
Dacă priveşti comportamentul lui Mircea ai crede că nu are niciun sentiment pentru această , nicio emoţia . Îl apreciez pentru felul în care reuşeşte să ascundă ce simte . Mă întreb cum ar reacţiona Sânziana când va afla că el venea doar pentru a o vedea în fiecare zi .
Îmi plac momentele dintre cei doi , deşi până acum nu s-au întâmplat multe lucruri , doar acele cuvinte , priviri şi zâmbete , timiditatea ei şi indiferenţa lui .Toate acestea mă fac să apreciez clipele în care se intersectează în cafenea . Deja am ajuns să îndrăgesc aceste personaje .
Aştept următorul capitol!

[Paradox]

Yaku-chin, frumoasa perspectiva; chiar mi-a placut felul in care ai vazut relatia asta. *bows* Lol.
Better Off Alone, cred ca Minulescu este un punct forte al ideii generale a povestii; in sensul ca... Atrage atentia. E o muza eternaaa! Si, da, nu ai cum sa nu o iubesti pe Sanziana.
Neith, ma bucur ca ai reusit sa te identifici cu micul meu Mir - in sensul ca... Stii prin ce trece sarmana fiinta... Abandonata de soarta. Obsesia e la mama ei in povestea asta. ;;)
Va mai asteptam! Eu sunt super entuziasta, lol. La fel si nebuna... Adica Teh. Stiu ca tragem de timp, dar asa e frumos.

Capitolul 3

De unde vin?...
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete şi tristeţi,
Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi...
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaprea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol...
(Ion Minulescu – Romanţa noului-venit)

- De ce când există doar un singur adevăr sunt milioane de oameni care sunt convinşi că e într-un fel şi alte milioane care sunt convinşi, până la punctual de a-şi paria viaţa, că e invers? Tu, cel cu mână ridicată.
- Pentru că omul este disperat după recunoaşterea de sine. Da… Poate, aparent, nu are nicio legătură cu întrebarea propriu-zisă, dar trebuie să fii de partea cuiva, nu? Şi, uneori, este fascinant să te afli în tabără celor care neagă adevărul - uneori numai pentru a arată cât poate fi de persuasiv. Şi de altfel. Şi de el însuşi. În orice caz, căutăm să fim noi cei care avem dreptate şi să demonstrăm celor două părţi cât suntem de minunaţi. Nu ştiu dacă asta e egoism sau narcisism; poate un pic din ambele.
- Bun, domnule Mircea. Te poţi aşeza.
Dau din cap şi mă aşez în banca mea. Arunc o privire pe geamul aflat prea sus faţă de mine şi oftez încet; iar ninge. Ce zice profesorul deja e istorie; se aude fad, încet, că şi când eu m-aş află pe o stâncă iar el undeva, jos, într-o prăpastie.
Pierdem vremea la subiectul asta de prea multă vreme. Psihologia în sine e fascinanta… Singura problemă o constituie omul. Oamenii sunt singurele creaturi care îmi pot trezi un anume sentiment de ură viscerală. Odată, pe când îmi găsisem un partener de discuţie - nu cu foarte mult timp în urmă -, s-a legat de faptul că am o slăbiciune pentru pisici.
- Torc, se răsfaţă… Prea mult. Mereu am asemănat o mâţă cu o tânără franţuzoaică, într-o blană albă, înfăşurată până în jurul gâtului, sau cu un decolteu discret, atât cât să îşi păstreze tentă de mister. Cu o ţigară în vârful buzelor roşii, cu mănuşi negre de piele şi o privire care să îţi aducă aminte că dacă eşti misogin eşti cel mai retardat om.
- Complet gresit… Eu nu le asemăn cu orice altceva decât cu… Ceea ce sunt. Nu văd umanitate în pisici, pentru că altfel nu mi-ar mai plăcea. Sunt cele mai dezumanizate fiinţe.
Tresar când simt deranj general în jurul meu. Pesemne că ora s-a terminat. Îmi iau dosarul de pe masă, îmi bag pixul în buzunarul de la cămaşa, paltonul mi-l pun pe o mână şi mă îndrept spre ieşire.
- Mircea!
Sursa sunetului mă face să îmi îngustez ochii.
- Da, Alina?
Este o fată mică de statură, de o frumuseţe oarecum senzuală, cu părul ondulat şi pieptănat pe spate, dat după urechi. Pieptul generos îi este vizibil sub puloverul negru, în V. Eşarfa portocalie de la gât îi da un aer oarecum copilăresc, dar privirea îi trădează personalitatea. Îmi zâmbeşte încetişor; ochii verzi îi sclipesc intr-un mod dubios,
- Azi… Treci pe la mine?
Mă încrunt. Nu m-am mai gândit de mult la colega mea, la trupul ei şi la felul în care mi se dăruieşte de fiecare dată când ne întâlnim într-un spaţiu mai restrâns.
- Nu cred că pot azi, Alinuţ, îi zic în timp ce îi pun mână pe cap. Trebuie să ajung acasă şi să…
- Te rog, Mircea. Nu ne-am mai văzut de două luni… Ce-i cu ţine în ultima vreme?
Chiar aşa, ce-i cu mine în ultima vreme?
Oftez adânc. Îmi întorc privirea spre ea; are o fetişoară rugătoare. Este ciudat cum eu nu văd în ea decât atracţie fizică, iar ea ţine la mine pentru ceea ce sunt cu totul. Nenorocit, impasibil, nesuferit - aşa cum sunt, ea mi-a mărturisit că mă iubeşte. Iar eu am refuzat-o cât de urât am putut. Cea mai proastă parte este că ea reuşeşte să se mulţumească doar cu o partidă de sex ocazională, cu ţigară de după şi cu un sărut înainte să plec, ceea ce mă deprima îngrozitor.
- Nu mai pot face astaa€¦ Cât a durat a fost frumos, dar nu te mai pot distruge aşa. Iartă-mă… E pentru binele tău.
Înghite în sec şi îmi aruncă o privire dură.
- Cred că e ceva în neregulă cu mine… Emoţional vorbind.
Dau din cap; mi-a mai spus asta. Aproape de fiecare data când ne vedem mi se plânge de starea ei mai mult sau mai puţin şubredă. O întreb de ce cred că e ceva greşit cu ea.
- Pentru că nu mai simt nimic… Nici măcar acum, în situaţia asta extremă.
- Asta înţelegi tu prin situaţie extremă?
- Bine, Mircea, zise brusc, după un moment de gândire. Pesemne că tu eşti la fel că oamenii pe care îi urăşti.
- La fel?, întreb aproape râzând.
- Da. La fel de demn de dispreţ.
Îşi scoate inelul pe care i l-am dat cu ceva vreme în urmă de pe degetul arătător. Sunt oarecum amuzat - şi curios de ce va face în continuare. Îmi ia palmă dreaptă între palmele ei, o desface şi pune inelul de argint chiar pe linia vieţii. Fără a mai spune nimic, îmi întoarce spatele şi pleacă.
Mă întreb ce ar zice Hera a mea dacă m-ar vedea acum. Sigur m-ar uri.

*

- Băga-mi-aş…
În graba de a intra în casă mă împiedic de o pereche de cizme maronii, pline de noroi. Marian nu mai are absolut nicio scapare… Haosul din capul lui se extinde, în mod vicios, şi în mod material. Îmi dau jos paltonul, mă descalţ şi îmi aşez ghetele - fără a le schimba locul celor care îi aparţin lui, însă. Oftez şi încerc să străbat holul lung, până la camera mea. O lumina pâlpâie încet din bucătărie, iar o altă din sufragerie. Pesemne că iar s-a luat curentul.
Afară e întuneric beznă, iar singură sursă de lumina din casă nu este valabilă acum. Perfect moment. Nu îmi place întunericul.
- Ai intarziat, Alexandru.
Mă opresc în dreptul uşii de la sufragerie şi arunc o privire în încăpere. Doar el îmi mai spune pe cel de-al doilea nume.
- M-am răcorit cu o plimbare prin zăpadă, îi răspund cât se poate de glacial. Ce-i drept, relaţiile cu părinţii mei nu sunt chiar cele mai favorabile. Cel mai mult urăsc persoanele care aud vag că am probleme cu ei şi încep să îmi ţină morală despre cum sunt totuşi părinţii mei şi că eu sunt doar în fază de criză adolescentină, că încă nu ştiu cu ce se mănâncă viaţă, şi că şi ei credeau uneori că au părinţi răi; privind însă, înapoi, şi-au dat seamă cât de mult ar trebui să îi preţuiască.
Îi văd ochii negri sclipind în lumina discretă a lumânării din faţa lui. Este încruntat.
- Nu ai cumva alte deprinderi?
- Ha, pufnesc. Ce aş putea să fac? Să stau zilnic în zăpada până la îngheţ, că mai apoi să reînviu doar că să arăt lumii întregi că sunt noul Iisus? Te rog… Dar, stai! Îmi amintesc… Am mai făcut asta… De fapt, nu. Voi mi-aţi mai făcut asta.
Le zâmbesc cu o adorabilitate falsă, voită. Aproape că mă năpădesc lacrimile de nervi, mai ales când îmi vin atâtea amintiri nu foarte plăcute în minte. Sunt sigur că nu mulţi ar reuşi să supravieţuiască în locul meu, cu părinţii abuzivi care de-a lungul vieţii mele m-au tratat că pe un câine.
De aceea nu îmi plac oamenii. Pentru că sunt siguri că s-ar descurca. Dar nu ar face-o. Mulţi se plâng că au probleme când viaţa lor ar fi că o plimbare prin parc pentru mine.
Tresar când o văd pe Florina ridicându-se. A fost atât de tăcută în tot timpul asta încât am şi uitat că stă pe canapea.
- Nu ne vorbi aşa, Mirul meua€¦ Ştii prea bine că eram tineri şi nu am conştientizat ce facem.
- Lasă-l, Florina… Ştii că avem discuţia asta a o mia oară, mormăie Marian.
- Dar suntem, totusi…
- Nu mai sunteţi de mult timp părinţii mei, răspund în timp ce dispar din faţa uşii.
Prea liniste… Prea întuneric. Odată ajuns în cameră mea, mă târăsc încet de-a lungul uşii, cu ochii aţintiţi în gol. Văd, în incetosarea privirii mele, fulgii de zăpada îngheţaţi pe geamul din faţă mea. Şi cum se aude vantul… Dau cu mâna, din greşeală, peste tubul de pastille de care am atâta nevoie. Îl strâng în pumn; nu ştiu ce m-aş face fără el. Nu mă gândesc prea mult şi îl arunc în celălalt capăt al camerei.
- La naiba cu tot!
Respir greu, sacadat. Aproape că mă sufoc; unde e sticla cu apa când ai nevoie de ea? Şi de ce am făcut prostia să arunc pastilele în cealaltă parte a camerei? Îmi strâng cămaşa la piept; mă simţ că şi când aş avea jar încins pe inimă. Picioarele mi-au amorţit.
De ce mi-e privirea atât de blurată?... Închid ochii. Poate uit.

*

- Mirule, ce faci in uşă?
Încerc să îmi deschid ochii, încet de tot. Prea multă luminaa€¦ Îmi fac mâinile cauş la ochi în încercarea de a-mi proteja retina. Când am adormit? Durerea m-a ţintuit lângă uşă camerei mele, fără să fiu în stare nici măcar să mă târăsc până în pat. E grav…
- Dorm, nu vezi? Nu ai idee cât de confortabilă este podeaua rece.
- Ai un musafir, îngăimă Florina. Mai bine te-ai dezmorţi un pic.
Mă ridic anevoie; abia acum îmi dau seama cât de tare mă doare capul. Cred că m-am lovit în colţul uşii. Am impresia că eman atât de multă durere încât îmi iese prin pori.
- Mircea…
Casc ochii uimit.
- Ce cauţi aici, Alina?
- Trebuie să vorbim.
Închide uşa după ea, răsuceşte cheia în broască şi se uită la mine cu privirea ei serioasă, obişnuită. Faţă asta chiar nu ştie să renunte… Mă aşez pe marginea patului şi îi spun încet că nu mai avem ce discuta. Dacă aş fi iubit-o ar fi fost altceva, mă gândesc. Chiar ar fi fost altceva… Probabil că acum nu aş sta că un fraier în faţă ei, iar ea nu s-ar umili atât. Cred că există un anume raport de reciprocitate între faptul că ea este bleagă, iar eu făţarnic.
Alina tăce o vreme şi, pentru că s-a obişnuit, pare-mi-se , cu atmosfera apăsătoare din încăpere, începe să remarce câteva detalii. Mi se pare că atenţia îi e atrasă, în special, de tabloul mare aflat deasupra patului meu. Mereu i-a plăcut tabloul asta… Copacul solitar, negru, dubios, cu nişte fructe la fel de negre precum trunchiul, fundalul alb, imaculat, şi semnătura mică, discretă din colţul din dreaptă jos.
Se aşează, fără că eu să fi prevăzut asta, pe genunchii mei. Are aceeaşi privire; eu am acelaşi aer de indiferentă. Mă săruta încet, savurând, parcă, fiecare moment de apropiere al buzelor ei de ale mele. Îmi pare rău că fac asta… Chiar nu merită să o amăgesc atât de mult. Dacă aş fi ştiut de la început că “relatia” va degenera în obsesie, nu aş fi luat drumul asta.
- Pesemne că îţi vrei inelul inapoi… Îi şoptesc, mai mult punând paie pe foc decât să ţin situaţia în frâu.
În următorul moment mă trânteşte pe pat. Ştiu ce va urma… Ştiu prea bine. Deja am cămaşa desfăcută.


- Până la urmă te-ai conformat, dragul meu, îmi spune în timp ce se îmbrăca. Radiază de fericire.
- Am de ales?, o întreb din pat.
- Eşti nesuferit…
Nu sunt nesuferit. Sunt doar realist.
Se aşează cu capul pe pieptul meu; îşi plimbă mână de-a lungul lui, aşa cum îmi face de obicei. Aşa cum ştiu că îmi plăcea odată. Îi mângâi, absent, părul negru, mă joc cu şuviţele, fără a le simţi, însă, cu adevărat. Mirosul de vanilie îmi inundă nările. Mă întreb ce aromă are Hera a mea.
Tresar. Nu am mai trecut pe la cafenea de câteva zile.
Mă ridic brusc din pat şi încep să mă îmbrac. Alina se uită uimită la mine.
- Plecăm? Deja?
- Da. Eu mă întâlnesc cu un prieten. Tu te duci acasă. Te conduc, dacă vrei.
- Dulce, ca de obicei, îmi zâmbeşte faţă din patul meu.
Îmi întorc privirea spre ea. Pare fericită… De ce ar fi fericită într-o asemenea situaţie? Ştie prea bine că niciunul dintre noi nu are de câştigat. Îi zâmbesc şi eu, apoi oftez dureros. Nu îmi mai înţeleg inima; iar pastilele încă zac la picioarele mele.

*

Sunt aproape uimit. Nu am mai văzut atâta agitaţie în cafenea de foarte multă vreme. Mă conformez şi mă aşez la prima masă liberă care îmi iese în cale. Mă gândesc la Alina… Trebuie să o fac să înţeleagă, într-un mod sau altul, că asta nu este iubire.
Mă uit spre bar. Ea este acolo, cu colegele sale. Râde, râde… Ca de obicei. Îmi sprijin obrazul drept în mână şi o contemplez, fascinat. Îşi întoarce privirea la mine. Trece un moment. Apoi încă unul. Şi încă nu îşi schimbă ţinta ochilor. Îi zâmbesc amuzat; tresare şi o bufneste râsul. Zâmbesc şi mai satisfăcut.
Se îndreaptă spre mine. Văd o anumită eleganţă în mersul ei; seamănă cu cel al Alinei, doar că Hera a mea este mai feminină. Cred că nu s-a născut în perioadă potrivită ei. Nu mi-o pot imagina în blugi şi asta mă face să mă simt şi mai bine.
- Ei bine? Azi? Ca de obicei?
- Azi schimb… O cafea cu lapte, te rog. Fără zahăr.
Încă zâmbeşte. E roşie în obraji şi pare foarte binedispusă. Nu mă pot abţine; chiar în momentul în care se întoarce, îi apuc încheietura mâinii. Zăbovesc un pic; nu cred că fac o prostie. Deja durează de prea mult timp.
- Nu iei loc?

[Neith]

Am cam aşteptat acest capitol , dar a meritat . Trebuie să recunosc că această poveste a început să mă captiveze prea mult , pur şi simplu îmi place .
Îl ador pe Mircea , are o personalitate interesantă ...într-un fel îl admir pentru modul în care se comportă . În mod normal l-aş cam judeca pentru acea relaţia pe care o are cu Alina şi totuşi chiar şi asta îmi place la el :)) . Ea îmi pare puţin cam ,,obsedată" ( deşi este un cuvânt cam dur ) de relaţia pe care o are cu el , cred că spera că poate va ajunge să îl cucerească , să îl facă să simtă ceva pentru ea . Alina nu este încă pregătită să renunţe la acele fărămi de afecţiune pe care Mircea i le oferă , nu mă deranjează că se întâlnesc doar pentru sex , dar ea pare să se implice cam mult .
Nu prea am înţeles ce s-a întâmplat între el şi părinţii lui , nici nu trebuia să o fac , bănuiesc că ne vei lămuri în capitolele viitoare .
Un detaliu mi-a sărit în ochii , faptul că lua nişte pastile . Acum am rămas cu o curiozitate :Ce pastile ia ? :))
M-ai lăsat în suspans ... în sfârşit a invitat-o alături de el la masă . Mă tem că poate îl va refuza .
Paradox , mi-a plăcut acest capitol , felul în care ai descris sentimentele personajului , asta e unul dintre motivele pentru care îl ador pe Mir ( foarte frumos apelativul )...
Aştept următorul capitol ! Teh , grăbeşte-te !

[Better Off Alone]

Aşa, ştiu că am întârziat puţin, dar abia acum am văzut că ai postat. Am avut nişte probleme cu netul şi nu am putut să intru şi aşa mai departe. Mai trebuie să menţionez cât de mult am aşteptat capitolul şi cât de mult mă bucur că ai postat? Exact, se înţelege de la sine. Îmi cer scuze că nu am ajuns mai repede, dar voi încerca să mă revanşez prin acest reply scurt.

În primul rând vreau să te felicit, am aşteptat într-adevăr ceva timp, dar a meritat, chiar a meritat. Acum că sunt lucidă ( fără răceală, fără febră, fără nimic ) pot să fiu mai precisă, mai sigură pe spusele mele -oarecum- şi cred că pot puncta mai multe aspecte ( sau cel puţin voi încerca ).
Mi-a plăcut mult incipitul. Ai conturat foarte bine relaţia profesor-elev, conversaţia fiind ca atare, iar cuvintele având o anumită greutate, o anumită însemnătate. De asemenea s-a putut observa şi inteligenţa băiatului ( nu că nu m-aş fi aşteptat, nu mă înţelege greşit ). Oricum îmi place cum transpui toate gândurile lui în scris, întreaga sa personalitate e dezvăluită în faţa noastră, dar e o dezvăluire învăluită în mister sau poate că mentalitatea lui e atât de coplexă încât chiar e mai dificil de înţeles. Ştiu că am mai precizat acest lucru, dar nu mă pot abţine, e primul element care îmi sare în ochi.
Ai descris perfect fiecare stare, fiecare gest, fiecare firicel de praf ca să spun aşa. Deşi a fost un soi de nemernic în ceea ce o priveşte pe Alina, nu am ce să îi reproşez. Sincer, a adoptat atitudinea corectă sau mai bine îi spun cea mai normală, oricine ar fi procedat la fel, dar mă cam îndoiesc că altă persoană ar mai fi avut şi remuşcări. Şi dacă tot am ajuns la subiect, Alina nu mă prea încântă, este mult prea obsedată (stereotipul fetei îndrăgostitei până peste cap, stereotip ce se întâlneşte mai mereu ), e naivă, dependentă de Mircea. E prea slabă, ca să spun aşa.
De asemenea îmi place şi porecla atribuită Sânzianei, Hera... Mă gândesc la multe lucruri când spun acest cuvânt, dar în primul rând la mitologia greacă şi la faptul că Hera fiind zeița protectoare a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor, mai pe scurt, zeiţa supremă. Îmi place faptul că o aseamănă unei zeităţi, unei formă de viaţă superioară ( dacă pot spune asta ), de aici se vede admiraţia enormă, dragostea pe care o poartă.
Ai avut nişte greşeli de tastare, nu le-am notat, dar am observat că în anumite locuri ai avut "a" în loc de "ă" sau "â" şi ştiu că am mai văzut pe undeva "ţ" în loc de "t", dar acestea sunt greşeli minore şi toată lumea le face, deci chiar nu am ce spune.
Mi-a plăcut şi sfârşitul, acea atmosferă plină de tensiune şi de tot acel suspans a fost prezentă din nou şi are aceeaşi urmare, adică mă face pe mine să aştept cu nerăbdare next-ul. Şi sunt sigură că nu sunt singura cu această impresie.
Felicitări din nou pentru acest capitol, ai un stil foarte complex de a scrie şi eşti şi profundă.
Mult succes în continuare, spor la scris şi multă imaginaţie.
Teh, te rog să nu întârzii prea mult cu next-ul. Baftă >:D<

[Teh]

: ) Muuulțumesc enorm pentru comentariile voastre. Le apreciez muult de tot, la fel o face și Mărioara. De fapt, ambele, noi, amândouă suntem mai mult decât doar încântate când vedem câte o părere : ) le apreciem MAXIM. Așa că sper să nu ne lipsiți de comentariile voastre geniale, absolut. We love you, our dearests, we love you all.
Revenind, scuzați întârzierea și lectură plăcută... Sper să vă placă. V-a fost dor de Sânziana? Așa sper : )

Capitolul 4

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
( Celei care pleacă, Ion Minulescu )

Noaptea trecută nu am putut dormi. Am avut un coşmar îngrozitor în care eram eu. Eu şi atât. Singură, într-un fundal abisal, negru. Nu era nimic. Doar eu şi atât. Asta m-a cutremurat profund, mi-au dat lacrimile în somn şi m-am trezit stând în şezut, cu mâinile aşezate în jurul propriului trup. Aş fi vrut să se termine curând iarna. Să nu mai fie frig. Să nu îmi mai amintesc de trecut. Să nu mai ştiu cât de mult mă sperie singurătatea. Mi-am dorit atunci, în noapte, să nu trebuiască să mă îmbrăţişez singură...

[center]*[/center]

- Nu iei loc?
Mi-a stat inima în loc. Eram acolo, eu şi el şi restul lumii. Dar ceilalţi păreau nimicuri pe lângă noi, de parcă lumina era aşezată asupra noastră. Tot ce puteam observa erau ochii lui căprui, părul brunet, expresia rece şi indiferentă. Iar inima mea se oprise! Cum, cum mai trăiam eu dacă inima mea nu mai bătea? Oare era posibil aşa ceva? Ştiu sigur şi hotărât, la un moment dat s-a oprit. Că lumea nu mai era nimic, şi nu eram eu – singură, vedeam privirea lui. Pe el. Iar trupul meu tremura din toate încheieturile, picioarele parcă nu mai erau pe podea, prinsesem aripi. Aripi ce cu siguranţă nu mă puteau ţine mult în aer, ameninţam să mă prăbuşesc, să cad în ultimul hal, umilitor, să leşin de emoţie. Pentru că aşa mă simţeam. Îmi luaseră foc obrajii, cred că eram roşie. Poate era din cauza căldurii, încercam să mă mint pe moment, dar ştiam prea bine că fiorii din stomac erau provocaţi de replica sa.
De ce? De ce voia să mă aşez lângă el? De ce arăta atât de frumos, atât de irezistibil? De ce era atât de misterios, superb, indiferent şi rece, atât de impasibil încât mă făcea să îmi doresc să îl sărut, să îmi pun mâna pe umărul lui şi să îi spun să stea, să stea acolo şi să mă privească atâta vreme cât eu o să îi cercetez chipul?!
Nu ştiu de cât timp stăteam acolo, privindu-l cu ochii de abia deschişi, cu inima zbătându-se atât de repede încât credeam că o voi pierde. Nu aveam idee dacă el era atât de răbdător pe cât părea, de parcă stăteam acolo de minute în şir, aşteptându-mi răspunsul sau pur şi simplu nu trecuse decât o secundă. Nu am idee... Buzele mele se desprinseseră uşor, erau uscate, mi le simţeam arse, am vrut să vorbesc. Nu ştiam ce voi spune, mintea mi-era răvăşită, nu mai înţelegeam nimic, nu eram nici măcar conştientă de propriile gânduri. Eram prinsă într-o iluzie.
- Sânziaaana, fato, serveşte-ne şi pe noi!
Brusc, firul s-a rupt. Aveam un deja-vu; de parcă mai trăisem odată această scenă.
Chemată de instinct, încă pierdută în ceaţă, nepricepându-mă nici măcar pe mine, am dat să plec, picioarele mele s-au mişcat, trupul părea să vrea să meargă înainte, să dispară, să se piardă undeva... Undeva unde nu era aici. Un instinct stupid. Un gest mecanic.
Şi imediat, imediat ce am devenit mobilă, mi-am dat seama că trăiesc. Că emoţiile mele sunt adevărate, că ceea ce simt nu este un vis, nu mai sunt într-una din nopţile mele pline de imagini nereuşite, pline de iluzii neînţelese. Eram în propria mea viaţă de zi cu zi, servind un băiat pe care îl vedeam cât de des posibil. Mă rugase, ba nu- îmi ordonase să mă aşez alături de el. Un necunoscut. Iar eu eram gata să o fac.
Dar nu. Nu asta era. Nu îmi părea rău. Nu aveam niciun regret, inima mea era împăcată cu asta, chiar şi în acceleraţia ei absurdă şi neverosimilă, nici ochii mei nu voiau să se despartă de irişii lui şi nici mâna mea...
Mâna mea!
Asta era. Asta mă împiedica să plec, de aceea nu mă puteam deplasa. Îmi prinsese încheietura şi strângea. Nu tare, nu agresiv şi violent. Delicat, într-un mod atât de natural şi elegant, plin de rafinament. Cu degetele lui lungi şi subţiri, delicate, albe, mă oprea. Am cercetat mâinile noastre prinse şi parcă corpul mi se răcea şi mai tare, mai tare decât temperatura pe care o avea de regulă, glaciară şi aceea. Şi inima mi-era un sloi de gheaţă acum, atât de suferindă părea, de abia mai bătea.
I-am privit chipul.
Nu transmitea nicio emoţie. Însă... Eu am ştiut, am ştiut în acea clipă că pe mine mă cerceta cu atâta interes, că ar fi dorit să iau locul acela nenorocit, să mă aşez şi să mă uit la el exact aşa cum o făceam şi acum. Oare de ce am simţit asta? Era stupid! Îmi imaginam lucrurui, lucruri inutile. Poate erau create din dorinţa mea absolută de a fi cu el. Prostească. Eu eram o proastă. O idioată. Inutilă. Stupidă. Cu o imaginaţie prea bogată. Poate îmi spusese altceva, nu să iau loc.
- Am responsabilităţi, ştii... am reuşit să rostesc scurt dar totuşi cald, cu un regret străin în tonul vocii.
- Responsabilităţi, repetă acesta la fel de impasibil.
Şi totuşi, fără a mă elibera, fără a înceta să mă privească.
- Da, nu scap decât mult mai târziu. Trebuie să muncesc acum.
- Să munceşti, zise ca un ecou, fără a face vreun gest sugestiv de a-mi da drumul.
Nu aveam curajul să îi spun să o facă.
Nu. Nu era asta. Nu doream să o facă. Mi-era frică de simplul fapt că m-ar lăsa liberă. Eram aşa o proastă visătoare, fără nimic bun în cap, fără să ştie limitele dintre viaţă reală şi idioţenia de iluzie crează de sine. Cretină. Nenorocită. Bolnavă.
Da. Aveam ceva în cap. Asta era sigur.
- Mâna ta, e rece.
Am tresărit. Am tresărit atunci sub atingerea lui. Cum fusese cu putinţă să nu îi simt şi eu temperatura? Poate din cauza faptului că era aceeaşi. Intactă. La fel ca a mea. De gheaţă.
- Sânziana!
Încă odată, numele meu s-a auzit. M-am mişcat, fără a-l privi. Îmi dăduse drumul. De abia realizasem. Am mers la masa respectivă, Ioana îmi făcea semne de ceva vreme. Venise cu un grup zgomotos. Colega mea din liceu cu care ţinusem într-o oarecare măsură legătura; era prea energică şi făcea prea mult tărăboi de fiecare dată când o vedeam. Deşi mereu eram atentă la ea, azi îmi era cu neputinţă. Ochii mei îi observau faţa, dar nu ajungeau informaţiile până la creier. Notam mecanic în carneţel ceea ce comanda. Aduceam; căutam altă masă. Răspundeam la întrebări. Mi-era cu neputinţă să pricep ceva. Zâmbeam strâmb, făceam grimase, îmi tremura tava în braţe, părul meu strâns în coadă părea să se desprindă, rochia mi se părea greoaie iar pantofii insuportabili.
Voiam doar să se termine ziua asta. Să pot pleca acasă. Să ies. Era o atmosferă închisă. Voiam dormitorul meu, patul meu, pilota şi căldura din încăpere. Orice, orice doar să nu trebuiască să îmi întorc mereu capul spre masa lui şi să îl văd adâncit în acea carte, fără să se uite după mine. Fără să facă asta.
Ce era în mintea mea, oare ce? Era doar un străin. Era ceva în neregulă cu mine pentru că dorisem să accept invitaţia lui. Era.
Dar ce vină aveam eu pentru acest suflet slab? Ce vină aveam eu pentru faptul că orice atenţie, oricât de mică ar fi fost, mă atrăgea, mă făcea să înnebunesc, să îmi doresc mai mult, să mă pierd.
De aia eşti şi acum singură.
Mi-a şoptit conştiinţa, dură ca întotdeauna.
Te agăţi prea mult de sufletele celorlalţi. Sufoci prin simpla ta prezenţă.
Înghit în sec. Zâmbesc anost şi merg mai departe. Cineva a comandat o ciocolată caldă. E fierbinte. O aşez pe masă. Sunt doi bărbaţi. Mă complimentează. Mulţumesc. Plec. Le simt privirile asupra mea şi mi se face greaţă.
Aş vrea să nu mai fiu aici. Aş vrea să nu trebuiască să am impresia că tocmai atunci el s-a uitat, să nu fiu ruşinată de faptul că am primit nişte complimente de la nişte oameni pe care nu îi cunosc, atât de dulci şi aproape indecente. Îmi doresc să nu le fi auzit, să nu fiu de părere că mă cercetează. De ce mă apasă sufletul? De ce îmi vine să tremur, să plâng, să mă zbat, să urlu, să îi zic să mă ia de aici?
E stupid. Ştiu. Eu în sine sunt aşa.

[center]*[/center]

- S-a terminat şi cu ziua de azi! În sfârşit! A exclamat fericită Georgiana, tocmai când ieşeam. Îmi luasem geaca pe mine, îmi pusesem fularul şi mânuşile şi eram gata să ies în gerul necruţător. Eram afară acum, doar eu şi ea, aceasta aşteptându-şi maşina ce părea în întârziere. Îşi aprinsese o ţigară pe care o ţinea dibaci între degetele înfofolite.
- Viaţa asta e de tot rahatu’, adăudă ca şi cum ar fi tras concluzia zilei.
Am chicotit. Mă simţeam mai liberă acum, în acest frig. Deşi imaginea acelui chip nu mă părăsea. Oare mă obseda?
- Haide, nu e atât de rău..., am reuşit să îngaim fără prea multă convingere.
- Pe dracu! Tu ar trebui să zici asta, Sânzi, eu tot le am, mă rog de ai mei să îmi mai dea nişte parale, dar până la urmă scot ei cardu’, nu e problemă. Îl am pe omu’ ăsta, e drept – face figuri, dar măcar e al meu, plănuim să ne luăm un apartament – ştii? Am tăcut, nu ştiam ce să răspund.
- E grea viaţa... Mai ales acum...
Tăcu, aruncă ţigara în zăpadă şi cu piciorul o lovi cât de tare putu. Nici măcar nu apucase să tragă un fum din ea.
Atunci parcă ceva m-a lovit în cap. Mi-am ascunt uimirea, deşi oricum nu eram atât de şocată, eram prea rea cu persoanele din jurul meu, ar fi trebuit să îmi pese mai mult de soarta colegei mele, Georgiana. Însă, am întrebat sec:
- Eşti însărcinată?
A dat din cap, zâmbind.
- Nu avortez nici în ruptu’ capului. O să ne luăm, dar nu acum. E grea situaţia. Nu avem bani.
Am zâmbit. M-am bucurat pentru decizia ei. Se lăsase de fumat. Refuza să ucidă o viaţă nevinovată şi între timp îi sosise şi maşina. Îmi făcea cu mâna în timp ce eu apăsam butonul verde al telefonului; aveam un apel. Frăţiorul meu mai mic.
- Soră-me, este o micuţă problemă... a început pe tonul lui jucăuş.
Am oftat.
- De cât ai nevoie de data asta?
Devenise o replică obişnuită, pentru mine. Mi se părea că râsese. Dar nu aveam puterea să mai cercetez asta. Eram extenuată, îmi tremurau picioarele de frig pentru că dresul mi-era prea subţire, faţa mea arăta ca a unui mort, eram sigură şi îmi doream să ajung odată în patul meu călduros.
- Vreau şi eu apartamentul tău pentru seara asta.
- Ionuţ, ce naiba? Lasă glumele şi nu exagera!
Probabil iar dorea să îmi ceară o sumă exorbitantă şi nu găsea o introducere mai bună decât aceasta.
- Nu glumesc. Haide, nu fii rea acu’ şi tu... E doar pentru o seară. E prima dată când... o fac şi eu. Te rooog, pentru mine...
M-a şocat. Ce? Vorbea serios? Pe o parte aveam emoţii, pentru că nu credeam că era încă virgin, cine mai era în zilele astea? Şi pe de alta, cum să îmi folosească mie apartamentul, cu doar un dormitor, să se culce acolo... Cu o fată! În casa mea! Şi totuşi, a continuat să mă roage, să adauge cuvinte înduioşătoare, să îmi facă sufletul să se înmoaie, până când nu am mai opus rezistenţă.
- Bine, dar ai grijă...
- Mă protejez.
Şi mi-a închis în nas, lăsându-mă acolo singură, în ger, şi fără drept de apel la propria casă.
- Perfect, asta îmi mai trebuia. Oare unde dorm eu în seara asta?
Nesuferită, cum puteam fi adesea, nu m-am putut abţine să nu oftez şi să articulez aceste cuvinte cu voce tare în timp ce căutam un număr în telefon, oricine m-ar fi putut primi în această noapte.
Şi, brusc, am auzit nişte paşi, cineva strănutând şi mobilul mi-a scăpat printre degete, inima mea a început să se zbată mai tare, picioarele mele s-au mişcat şi din cauza tocurilor, curând m-am aflat aruncată în zăpadă, alunecând pe gheaţă.
Capul mi-era prins în omăt, braţele de abia mi le simţeam şi nu reuşeam să mă ridic. Era întuneric, o simplă lumină, slabă, mai departe, se putea zări.
Şi totuşi, în acea obscurtitate, am putut zări un braţ întins spre mine. Degetele albe şi lungi... Le-am apucat cu mâna goală, aceea în care nu aveam mânuşă şi m-am ridicat, greoi, de abia respirând.
Era acolo, cu fularul la gât, nearanjat bine, cu paltonul închis până la gât, tremurând parcă, cu respiraţia zărindui-se în aer şi cu personalitatea lui covârşitoare, apăsătoare, superioară oricui.
- Şi tu ai mâinile reci...
A fost singura replică pe care am putut-o rosti în momentul acela, cu zâmbetul cel mai sincer pe care îl dăruisem în ziua aceea, vrând să apuc mobilul de jos. S-a aplecat el, mi l-a dat, am încercat să îl reaprind. Bateria se terminase.
- Probleme? A întrebat abia şoptit.
- Probleme. Am răspuns sincer şi fără prea mult efort, încercând să îmi amintesc unde este cealaltă mânuşă a mea.
Mi-a înmânat-o.
Am tresărit.
- Cum ai...
Nu am reuşit să termin.
- Era pe jos.
Am tăcut. Îmi venea să râd. Aici şi acum. Şi nu ştiam de ce.
Fără a mă putea abţine, buzele mi s-au desprins şi un râs idiot, atât de copilăros s-a auzit, acoperind întreaga atmosferă. El oare ce reacţie avea? Probabil credea că sunt nebună. Ciudat. Aşa mă simţeam chiar acum. Îmi tremurau toate, picioarele, mâinile, corpul întreg, cred că frigul îmi ajunsese şi la creier şi eu nu puteam să nu fiu amuzată. Poate pentru faptul că mă simţeam acum aşa de relaxată în prezenţa lui? De faptul că uitasem de scena din restaurant, poate pentru că doream să îl iau de mână şi să îi spun „ hai să ne încălzim împreună” ? Sau poate pentru că dăduse de mine în unul dintre cele mai nepotrivite momente. Un râs idiot, amuzant, stupid, poate isteric şi apoi uşor, uşor, transformându-se în lacrimi. Cum s-a întâmplat?
Una, apoi încă una, două, trei, patru. Mă durea sufletul. Inima. Corpul. Grijile mă apăsau. Voiam să nu se uite la mine, să nu mă observe atât de slabă, mă întorsesem pentru a nu-l mai zări. Aveam ochii închişi, mă luptam cu expresia feţei mele, cu suspinele încete pe care urma să le scot. Îmi ordonam să termin. Nu puteam.
„ Pleacă!” voiam să îi strig, „ Nu vreau să mă vezi în cel mai jalnic stadiu”, doream să adaug.
Dar niciuna din aceste replici nu ieşeau. Doar plângeam. Atât. Atât şi nimic mai mult, cu umerii lăsaţi şi aproape dezechilibrată, cu fulgii de zăpadă ce mi se aştenreau peste păr, căci nu purtam nimic de-asupra sa. Când începuse să ningă, iar? Oare când?
Şi ce era senzaţia asta? Mi-era tot frig. Era rece.
- Plângi?
Parcă mă trăznise ceva. S-au oprit. Lacrimile s-au oprit. M-am întors spre el.
- Normal că nu.
- A, ai ceva în ochi? a rostit sarcastic.
- Desigur că nu. Nu am. Ţi se pare.
Sunase atât de crud. Imediat am regretat.
- Credeam că o să plângi şi o să trebuiască să te consolez.
Nu am apucat să răspund, nici nu ştiam ce să zic, căci mâna lui s-a proptit rapid în capul meu. Părul mi-era învelit acum de un soi de căciulă micuţă, nu îmi mai îngheţa creierul... Grozav. Am tresărit cu efect întârziat.
- Ce faci? sunase ca un miorlăit.
- O să iau în schimb mânuşa asta.
Fără a aşepta îndemnul meu, a pus-o pe mână, deşi îi era puţin mică şi s-a uitat la mine, aşezându-mi mai bine fesul în cap.
Trei secunde, nu cred că a durat mai mult, apoi s-a deplasat iar. Nu mai era nicio lumină, nici aceea ce pâlpâise mai devreme. Toate dispăruseră. Părea să fie pană de curent în tot oraşul.
- Ai de gând să stai acolo toată noaptea?
Cu mine vorbea? Mi-a luat un moment să realizez că el scosese aceste cuvinte şi că mi-erau adresate mie. Îmi venea să răspund „ oricum nu am altceva mai bun de făcut”. Dar am tăcut. Nu eram nesimţită.
- Poţi să faci asta. Oricum, ninsoarea o să se înteţească doar peste vreo oră. Nu o să îngheţi, nu o să răceşti... Şi ai baterie la telefon, din câte observ.
Am tăcut. Nu găseam nimic bun de spus.
- Sau ai putea, desigur, să îţi oboseşti picioarele şi să mergi cu mine.
- Unde?
Stupid şi negândit, aşa de repede au fost scoase literele astea, parcă nu erau ale mele. Îmi venea să îmi astup gura. Mi-a aruncat ceva. Am prins. Era geanta mea.
- Nu o să o fac. Nu te cunosc.
Deşi primul îndemn al trupului meu a fost să plec de acolo, să îl urmez.
- Åžtiu.
A râs când a spus asta. A fost ironic, o simţeam, şi totuşi sincer şi profund. A venit lângă mine, mi-a apucat mobilul, era întuneric, nu vedeam ce făcea. Oare el observa cum i se mişcau braţele? Eu nu o făceam. Respiraţia mi-era întretăiată, picioarele îmi tremurau şi voiam să mai vorbească cu mine, orice să fi spus, mă alina.
- Ia.
Şi atât. Atât a zis şi a plecat, dispărând în întuneric pe când becurile se aprindeau iar eu aveam telefonul lui. L-am privit, l-am butonat. Era cartela mea în el. Nedumerită, am sunat-o pe Silvia. Nu ştiu ce i-am zis. Dar buzele mele tremurau. Lacrimile ameninţau să curgă. A spus că pot să merg la ea, dar parcă nici adresa nu mi-o mai aminteam.
„ Nu o să o fac. Nu te cunosc.” Atunci aş fi vrut să adaug : Aş vrea să o fac. Aş vrea să merg cu tine.

[Dorothy]

Salutări.

Foarte profund capitolul ăsta. Foarte încărcat de emoții, de sentimente, de trăiri. Și asta îmi place extrem de mult. Cum redai toate trăirile alea, fiecare gest, fiecare cuvânt.
De abia aștept să aflu cum decurge povestea dintre cei doi. Cum evoluează viețile lor. Ce vor face.
Mult succes! >:D<

[Better Off Alone]

Ştiu că am întârziat urât de tot, dar am fost ocupată cu şcoala şi au mai apărut nişte probleme şi nu am reuşit să ajung mai repede. Îmi cer mii de scuze. Voi încerca să fiu prezentă la fiecare capitol, dar, din păcate, nu pot să promit nimic acum că am început liceul. Deci îmi cer scuze şi pentru viitoarele întârzieri - în cel mai rău caz, absenţa mea. Mii de scuze.

Mai trebuie cumva să te felicit pentru ceea ce ai scris? Ştiu că te-ai obişnuit cu asta, dar nu mă pot abţine. Ar fi o insolenţă din partea mea să nu o mai fac. Meriţi fiecare cuvânt de laudă, fiecare felicitare şi aşa mai departe.
Ca de fiecare dată, acest capitol m-a frapat, m-a marcat, mi s-a întipărit în suflet, în minte. Incipitul mi-a plăcut foarte mult, melancolia ei apăsătoare te cuprinde şi pe tine. E imposibil să nu o simţi ( cel puţin asta e părerea mea ). Ai evidenţiat atât de bine singurătatea printr-o singură aluzie la un coşmar, coşmar ce are drept urmare frica şi imensul regret că nu e nimeni lângă ea care să îi curme suferinţa. E doar ea şi atât. Trebuie să lupte în continuare, să reziste până la capăt şi apoi să o ia de la început. M-a marcat, cuvintele mi s-au întipărit pe retină, iar gravitatea scenei a fost de excepţie, mi-ai întrecut cu mult aşteptările ( din nou ). Cred că cel mai mult m-a încântat neputinţa ei, faptul că nu putea schimba situaţia în care se afla, starea vulnerabilă, de-a dreptul deplorabilă.
Întreg capitolul a fost un amalgam de sentimente pe care le-ai aşternut în faţa noastră, pe care le-ai transpus atât de bine în scris. Ai deschis sufletul şi mintea fetei şi ne-ai arătat atât raţiunea, cât şi simţirea, cea din urmă fiind mai puternică. Ţi-am mai spus că îmi place foarte mult de Sânziana, iar acest lucru se datorează descrierii tale impecabile, abordării şi interpretării mentalităţii acesteia de către tine. Ceva cât se poate de potrivit şi unic, cuvintele folosite nu ar putea fi înlocuite. Parcă nu ar suna la fel de bine dacă ai face-o. Nu ştiu ce mă fascinează mai mult, povestea în sine sau felul în care voi o scrieţi. Probabil că ambele lucruri, dar eu tot sunt de părere că dacă altcineva s-ar fi pus să aştearnă pe hârtie acelaşi fir narativ, nu m-ar fi atras atât de mult. Eşti o prozatoare genială, cu nişte aptitudini de excepţie. Amândouă sunteţi. Vă completaţi reciproc, iar rezultatul depăşeşte cu mult limitele frumosului. Nici nu cred că aş putea găsi vreodată un cuvânt care poate descrie acest fic. După cum am mai spus, simt că toate îi pun de fapt în umbră valoarea, dar continui să caut şi mă străduiesc. Chiar meritaţi asta.
Mi-a plăcut incredibil de mult reacţia Sânzianei atunci când el i-a cerut să se aşeze. A fost pur şi simplu sufocată de simpla lui prezenţă, de uşoara apropiere dintre ei. Nu mai ştia nimic, nu mai percepea nimic. În acel moment el era centrul universului ei, întreaga sa existenţă se învârtea în jurul lui. Era captivată, speriată, curioasă, intoxicată de persoana lui. Absolut genial momentul. Când a prins-o de mână, nelăsând-o să plece am putut simţi o tensiune ce atinsese deja cote maxime. Dacă cineva ar privi din exterior nu ar putea înţelege mare lucru, nu ar da nici măcar un strop de importanţă scenei, dar reuşind să vedem prin ochii ei, având accesul la cel mai adânc colţişor al minţii sale, ne dăm seama de gravitatea faptelor şi de cât de mult îi pot afecta pe protagonişti aceste întâmplări. Fiecare emoţie ce a urmat scenei a fost pe măsură. Gândurile ei erau contradictorii, ea era din ce în ce mai confuză, mai agitată, mai speriată.
Situaţia a revenit oarecum la normal când programul de lucru s-a terminat. Recunosc că mi-a plăcut discuţia dintre cele două prietene. Hotărârea Georgianei de a păstra copilul arată faptul că este matură, că a învăţat să îşi asume responsabilitatea asupra faptelor comise. Practic acel copil îi face un bine dacă stai să te gândeşti că ia renunţă chiar şi la fumat. Ba chiar mai mult, ea nu îl ia drept o povară sau o pedeapsă, ci mai mai mult ca pe o bucurie. Asta denotă bunătatea ei. Impresionant. Apoi, ca totul să fie perfect, a venit acel telefon. Odată cu acesta am mai descoperit o trăsătură a fetei, şi anume spiritul de sacrificiu. Cu toate că ea era extenuată şi îşi dorea să ajungă acasă, i-a cedat apartamentul frăţiorului ei mai mic. Sprit de sacrificiu, bunătate, dragostea de soră. Sânzi îmi place din ce în ce mai mult.
Apoi a venit a doua întâlnire dintre cei doi. Deşi tensiunea este încă vizibilă, ea a fost cu mult mai calmă decât ultima dată. Au avut o conversaţie scurtă, ea şi-a pierdut firea, dezvăluindu-se astfel lui. Acea dorinţă arzătoare de a nu fi patetică în faţa lui a fost normală, cu influenţe realiste. Cred că mulţi ar fi procedat la fel. Oricum, bariera ce se afla înainte între ei a început să dispară, asta e clar. Şi chiar dacă ea nu îşi dă seama prezenţa lui a fost cea care a făcut-o să depăşească momentul de răscruce. El a fost ca un fel călăuză. Plin de semnificaţii, de importanţă, un moment ce va rămâne mai mult ca sigur în mintea celor doi.
Acum să ajung la ceva care m-a şocat de-a dreptul. Nu pot să cred că mi-ai folosit numele. Sunt încântată, flatată, onorată şi şocată. Nu ai idee cât de bine mă simt acum. Mi-ai stârnit o altă curiozitate. Abia aştept să mai aflu ceva despre această Silvia. Chiar m-ai uimit aici.
Acum, trecând peste acest lucru, vreau să îţi spun că finalul a fost genial. Felul în care ea a revenit asupra spuselor ei, contrazicându-se din nou a fost perfect. Nici nu ştiu cum ai fi putut încheia mai bine. Regretul a fost foarte bine conturat, iar eu am adorat ultima frază. Compătimire de sine, regret, pasiune şi o uşoară notă de mister. Cam asta îmi transmite.
Curiozitatea este imensă, bineînţeles. Abia aştept să văd ce alte întorsături vor mai lua lucrurile, ce fel de idei aveţi voi de fapt şi ce alte versuri mai folosiţi ( acum că mi-am amintit, nu cred că mai trebuie să specific faptul că versurile sunt superbe, se înţelege de la sine ).
Mult succes în continuare, baftă la scris şi multă imaginaţie >:D<
Paradox, succes cu următorul capitol.

[Yaku-chin]

Primul meu post la cincispe' ani :XAm mai imbatranit cu un an...trecand peste , iti dedic Tehy primul meu comm de la 15 anisori :Xsa il ti minte

Am citit si eu restul capitolelor...ramasesem in urma, dar nah, nu e vina mea? E a liceului, fiindca invat dupa amiaza, si nah, nu prea am timp mai nimic.
Imi place stilurile voastre( Teh - stii doar;)) , Paradox cred k e prima data cand te citesc, dar imi place cum scrii...
Aveti un stil atat de profund inca ma face sa vreua sa citesc si iar sa citesc....E superb. felicitari.. Sincer, imi pplace mult, nu am inca o idee stabila de ce se va intampla, cum se va intampla si nu prea as vrea sa imi dau cu parerea, vreau sa astept si sa vad ce va urma.
va urez succes si sa scrieti repede!

Kissu si hugz!

[Paradox]

Paradox is back with a brand new chapter si iaaata cum lucrurile incep sa se miste intre cretinii astia doi...

Cu riscul de a ma repeta intr-un mod urat si poate neinteresant, dar multumiiim pentru faptul ca treceti pe aici si ca ne lasati parerile voastre! Conteaza enorm sa stim ca suntem citite - asa-i, Ramonel? :-B Va mai asteptam!

Ah, si inca ceva. Sunt constienta de faptul ca acord foarte multe randuri parintilor si cunostintelor lui Mircea - pe viitor nu o sa mai fac asta... in cantitati considerabile -, dar veti vedea pe viitor ca sunt de o importanta primordiala, fiecare dintre ele, si ca nu le mentionez de dragul de a le mentiona.

Dar hai sa trecem la capitol. Sper doar sa nu il urati pe Mircica; e si el un copil frustrat.

Capitolul 5

Tăceţi, voi toţi din jurul meu,
Va rog tăceţi -
Că-s obosit
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor
Că cei ce-s morţi de mult!...
Tăceţi,
Va rog tăceţi...
(Ion Minulescu - Romanţa celui ce s-a-ntors)

Să ştii cum să o iei pe cocoaşă e o adevărată artă.
Sunt flancat de doi tipi care mă ţin cu braţele întinse, de parcă ar vrea să mă crucifice; mă amuz când mă gândesc la asta. Tipul responsabil cu bătaia se năpusteşte asupra mea cu atât de multă pasiune, încât am impresia că este ultimul lucru pe care îl face în viaţa lui mizerabilă. Totuşi, nu se propteşte bine pe picioare şi nici nu îşi foloseşte toată forţa. Îşi iroseşte energia mai mult pe scuipat şi înjurat în loc să se concentreze pe ideea de a-mi produce cât mai multă durere. Râd în sinea mea; amator. Dar nu mă plang... Compensează lipsa de tact cu tot animalismul care zace în el.
Se mişcă şi vrea să mă lovească lateral; rinichiul meu, sărmanul meu rinichi... Îmi încordez muşchii stomacului şi încerc să îmi schimb poziţia pentru a încasa lovitură în centru, şi nu în zona mai vulnerabilă. Expir atât de mult aer în momentul în care pumnul se abate asupra mea încât am impresia că mi s-au rupt muşchii.
Se dă în spate; pesemne că vrea să îşi ia avânt şi să mă lovească în faţă. Nu mai ştiu ce să mai fac. Îmi relaxez muşchii faciali şi îmi las capul pe spate; sper că se va atenua impactul.
Doare al dracului de tare... Simţ gustul de sânge, dar nu ştiu dacă se scurge din nas sau vine din gură, deşi nu mă îndoiesc că ambele variante sunt corecte.
- Puşti cretin! Învaţă să nu te mai pui cu noi de acum încolo!
Foarte original individul. De parcă eu m-am dus la el şi i-am urlat în faţă că am chef să iau o bătaie zdravănă.
O ultima lovitură; simt că e ultima. Mi-o dă cu atâta tragere de inimă, încât, probabil, s-a gândit că dacă ar fi fost mai puternică, nu m-aş mai fi ridicat din zăpadă. Îmi dau drumul la fel de lin precum aş arunca eu cu o piatră, acum, în ei.
Mă prăbuşesc pe spate, în zăpada înroşită. Capul mi-a îngheţat cu totul şi nu îmi mai simt nicio parte din corp. Văd trei siluete deasupra mea, rânjind dubios, ca şi când ar fi dat de marele jackpot. Mă lasă în pace şi le aud paşii undeva în spatele meu; pesemne că o iau în sus, pe alee.
Când se îndepărtează suficient, mă târăsc spre o bancă şi mă aşez cu faţa în jos. Încerc să mă sprijin de obiectul de lemn şi să mă ridic în picioare, dar eşuez cu o adevărată măiestrie. Privesc în faţa mea; aleea e întunecoasă şi tăcută. Tipic.
Scuip; saliva amestecată cu sânge e deja prea mult pentru gura mea. Mă apucă o tuse deranjantă, apoi mă simt ca şi când aş rămâne fără respiraţie.
Am rămas fără bani, fără carte de identitate, fără telefon... Doamne, telefonul! Nici măcar nu e al meu. Proastă zi şi-au găsit şi cretinii ăştia să jefuiască un sărman student.
Mă întorc pe spate şi mă bufneste râsul. Nu e nimic mai minunat decât senzaţia de plumb topit pe faţă... Cum de nu mi-am dat seama până acum?
- Doamne sfinte!
Nici măcar nu am auzit paşi în jurul meu. Casc ochii larg.
- Tu... Ce faci aici?
- Nu asta contează acum! Eşti bine? Ce ţi-au făcut?
Mă bufneste râsul şi mai tare. Nici măcar nu îmi dau seama cine e, dar simt cum capul meu e aşezat pe ceva moale. Cred că e un picior.
- Ştii, când eram mic şi mă băteam cu vecinii de vârsta mea, câştigăm mereu. Acum am pierdut... Ce prost sunt. Ha ha ha!
Mă aud râzând. E clar; am înnebunit de tot.
- Trebuie să sun Salvarea... Nu te mişca, cine ştie ce complicaţii pot apărea.
- Prea târziu, prea târziu... Uite ce cer senin... Twinkle, twinkle, little star...
- Delirezi... Da, 911? O salvare, urgent, pe strada...
- ...how I wonder what you aaare... Cântă cu mine, Sânziana... Tu eşti? Tu eşti, Sânziana? Unde te-ai ascuns toată viaţă meaaa? Twinkle, twinkle, little star...
- Am fost mereu aici, reuşesc să o aud spunând încetişor.
- Nu, nu ai fost... Nu mă cunoşti. Nu ştii cine sunt. Nu ştii ca eu nu beau, de obicei, ciocolată caldă, pentru că îmi face rău la inimă. Dar îmi place să te văd aducând paharul ăla...
I se citeşte mirarea pe chip; mă simt bine când o văd aşa. Mă bufneste râsul din nou. Mă opresc brusc.
- Da-mi pastilele din buzunarul interior al paltonului, te rog...
Tresare şi se uită în jur după palton; acum îmi dau seama ca tâmpiţii aia m-au dezbrăcat ca să mă caute în toate buzunarele.
- Nu sunt aici!
- Atunci uită-te în jur, zic sfârşit.
O simt agitându-se; nu mă pot uita la ea. Capul mi-a îngheţat şi încep să tremur. Ciudat lucru... Cerul era senin acum câteva momente. Acum e negru; doar negru.
- Uite cât neeee...
- Le-am găsit!
Nu ştiu dacă e speranţă sau disperare în glasul ei. Îi fac semn din privire să se grăbească; înţeapă tare de tot... Îmi aşează iar capul pe pulpa ei şi se chinuie să desfacă tubul de pastille.
- Ţi-au îngheţat mâinile... Unde îţi e o mănuşă?
- La tine, îmi zice că şi când ar constata că în cerul e albastru.
- Oooh... Inţeleg... De ce am făcut asta?
Stă cu o pastilă în mână şi mă priveşte într-un fel ciudat; ceva între compătimire şi perplex. Nu m-aş mira dacă aş auzi-o spunând "€œUite-l şi pe ciudatul ăsta...”. Dar ştiu ca nu o va face. Mă gândesc la Alina şi mă bufneste râsul.
- Ştii, am o prietenă... Adică, eu nu o numesc prietenă, dar ea mă iubeşte, şi eu nu o iubesc, dar nu mă lasă în pace... Pentru că eu urăsc oamenii, ştii? Dar îmi place să cred că tu eşti diferită. Spune-mi, eşti diferită? Spu...
Mă apucă tusea şi îi fac semn cu mâna spre pastilă. Gustul amar îmi inundă toată gură şi sper să nu mă înec cu singurul lucru care mă poate salva în acel moment.
- Ai degetele reci... ÃŽi spun. De...
Nu mai apuc să spun nimic; capul îmi vâjâie într-un hal dezastruos. Îi apuc mână fără mănuşă şi i-o pun pe faţa mea. Închid ochii; ştiu ca voi leşina în următoarele momente. Păcat.
Se aude o sirenă.

*

Când am deschis ochii, Florina stătea pe marginea patului şi se uita ţintă la mine. Câmpul vizual îmi era limitat şi înceţoşat, ca şi când m-aş fi uitat printr-un geam murdar. Mă durea pieptul când respiram. Îmi simţeam cutia craniană bubuind şi nu aveam chef să văd pe nimeni. Mi-am îndreptat privirea spre tavan şi mi-am dat seama că mă aflu la spital. Nu îmi aduceam aminte ce s-a întâmplat în seara precedentă a€“ şi nici nu ţineam morţiş să aflu, Nu voiam decât să îmi piară durerea de cap.
Acum sunt mai liniştit. Un doctor în vârstă îmi face o injecţie în vena braţului stâng. Vorbeşte cu mama mea, dar nu reuşesc să desluşesc ce spun. Închid ochii; ce mi s-a întâmplat?
- Nu îţi aminteşti?, mă întreabă doctorul uimit. Pesemne că mi-am exprimat gândul cu voce tare.
- Nu, nu chiar... Îmi amintesc de bătaie, dar nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea.
- Nici eu nu am de unde să ştiu ce s-a întâmplat după aceea.. Te-au găsit într-o baltă de sânge, aproape leşinat, vorbind ceva de circulaţia sângelui prin venele arteriale. Dacă nu era fata aceea drăguţă să sune la timp după ajutor...
- Fată drăguţă? Ce fată drăguţă?
- Chiar nu îţi aminteşti?, mă întrebă cu ochii largi.
Nu, ştiu totul, doar ca îmi place să fac pe victima. Nu ai idee cât e de amuzant. În loc să îi spun asta, îmi îngustez ochii.
- Era acolo o fată care îţi ţinea capul pe picioarele ei... Şi ţi-a dat şi pastila ta.
- Da... Da! AÅŸa este!
Încerc să mă ridic, dar după mai puţin de zece centimetri ridicaţi, simt cum mi se rup toate oasele. Sunt uimit. Se pare că idioţii aia m-au bătut mai tare decât am avut impresia. Doctorul îmi spune că am o coastă ruptă şi o contuzie, dar că trebuie să stau liniştit, pentru că vor trece dacă nu voi face efort. Bătăuşii au fost prinşi, între timp; nu e primul lor atac. Îmi spune ca telefonul, banii şi actele mele sunt în siguranţă.
Zâmbesc; telefonul... Mă gândesc că a stat lângă mine în tot acel timp, mi-a dat pastila şi mi-a suportat aberaţiile, când putea să plece, pur şi simplu, sau să îmi râdă în nas : "€œTu eşti, ăla cu mănuşa? Obsedatule. Aşa meriţi.”
Mă mir de colocvialitatea ei. Nu m-aş fi aşteptat niciodată să îmi ţină capul pe piciorul ei, să mă mângâie pe cap, să îmi dea pastila, să îmi mângâie buzele inghetate... Trebuie să vorbesc cu ea. Nu îmi place să recunosc, dar îi sunt dator vândut.
Am întrebat-o unde s-a ascuns toată viaţă mea. Zâmbesc în sinea mea; am făcut un pas important spre cunoaşterea şi recunoaşterea ei.
- Doctorul spune că vei putea să ieşi din spital în curând; contuzia e reversibilă, o aud pe Florina deodată.
- Tu ce faci aici, de fapt?, îi răspund. Te-a prins deodată dragul de micul tău copilaş?
- Nu îmi vorbi aşa, Mirule... Te rog.
- Nici tu să nu faci pe mama ocrotitoare, te rog. Ştii prea bine ce părere am eu despre voi. Şi ştii că dacă ar fi după mine aş pleca din casa aia nenorocită, blestemată sau cum vrei să îi spui tu chiar în momentul ăsta. Doar ca nu am de ales. Sunt legat de voi pe viaţă... Ce soartă glorioasă, o, cerule...
- Mircea, termină!, aproape că urlă.
Mă uit cu ochii mari la ea; nu am mai văzut-o niciodată nervoasă. Are pumnii strânşi şi tremură. Îmi reiau privirea inexpresivă şi îmi pun degetul la gură, zâmbind ironic.
- Calmează-te... Vorbeşti cu un cardiac. Ştii prea bine că trebuie să mă protejezi... Mă sperii uşor, mă stresez rapid, mă consum mult. Nu e bine pentru inima mea.
- Tu eşti cel care distruge vieţile oamenilor din jurul său, îmi spune fiinţa din faţă mea cu toată ura adunată în ea.
- Şi a cui e vina că un nenorocit? Educaţia mea nu a fost una excelentă, ştii prea bine.
- Ţi-am spus de atâtea ori că motivul pentru care ne-am purtat aşa a fost...
- Nu e o scuză faptul că eraţi tineri, îi răspund înainte de a-şi termina ideea. Am mai auzit povestea asta de nenumărate ori. Dacă aş avea o prietenă acum şi ar rămâne însărcinată nu aş pune-o să avorteze şi, dacă ar naşte, nu aş abandona copilul... Nu, e greşit ce spun. Nu e vorba ca l-aş abandona, dar nu aş încerca să scap de el. Am terminat discuţia aici, îi spun ridicând un deget.
Rămâne cu gura deschisă; vrea să spună ceva, dar privirea mea o opreşte. Se resemnează, bagă ochii în pământ şi nu mai zice nimic. Iese din cameră, iar eu oftez uşurat.

Tu eşti cel care distruge vieţile oamenilor din jurul său.
Nebun, vicios...
Oricine te-ar dori... Îl compătimesc.

- Uite-l pe eroul nostru!
Sunt trezit din scurtul meu moment de meditaţie de o exclamaţie entuziastă. Îmi îndrept privirea spre uşă şi rămân uimit.
- Radu? Alina? Ce căutaţi amândoi aici?
- Am auzit ce ai păţit şi am vrut să vedem în ce stare eşti... De ce? Nu primeşti vizitele unor prieteni?, mă întreabă zâmbind Alina.
- Oricând, îi zâmbesc înapoi. Nu mă aşteptam să veniţi... Şi mai ales amândoi.
- A fost o întâmplare faptul că ne-am întâlnit; avem o pasiune comună, se pare, îmi spune Radu.
- Aceea fiind?
- Viaţa trăită pe lângă tine!
Mă bufneste râsul într-un mod cât se poate de sincer. Nu am mai râs de mult timp din inimă, fără pic de ironie. Se pare, deci, că sunt persoane cărora le pasă de mine. Se aşează fiecare de câte-o parte a patului, zâmbind cu gura până la urechi. Îmi îndrept privirea când la unul, când la altul.
Fericirea asta contagioasă e prea multă ca să dureze. Simt asta.
Le povestesc, pe îndelete, ce mi s-a întâmplat. Alina spune, din când în când, "€œNenorociţii...” şi îşi astupă gura cu mâinile, iar Radu are o expresie pe care nu o înţeleg -€“ şi nici nu vreau să încerc să o înţeleg.
- Şi până la urmă tipa asta care era cu tine, începe colegul meu să spună, şi a sunat după Salvare... Cine era? Şi ce căuta acolo?
Mă uit în gol pentru un moment. Să spun asta de faţă cu Alina? Ei îi păsa, totuşi, de mine. Eu de ce aş fi un nenorocit mai mare decât sunt deja? Mă uit la ea; are o privire care parcă cere îndurare. Încă nu ştiu dacă îmi citeşte gândurile sau nu.
- Nu ştiu şi... Nu ştiu. Tot ce îmi amintesc este ca a fost acolo pentru mine şi că m-a tratat ca pe un vechi prieten în nevoie. Nici nu ştiu dacă ne vom mai întâlni vreodată. O fi fost îngerul meu păzitor, încerc eu să fac o glumă. Deci cineva incă are grijă de mine.
Alina începe sa râdă, iar Radu îşi dă, amuzat, ochii peste cap. Pesemne că planul meu a mers. Sunt mai împăcat cu mine, acum că nimeni nu bănuieşte nimic.

*

Sunt de o săptămână în spital; doctorul îmi tot spune că voi fi în stare să plec în curând, dar că preferă să nu riscăm nimic. Mă mir că se interesează atât de mult de starea mea de sănătate.
Cei doi prieteni ai mei vin zilnic la mine; îmi aduc prăjituri făcute în casă şi tot soiul de bunătăţi, pe care le refuz politicos. Mă ţin la curent cu ce se întâmplă în facultate, mă felicită că am luat note mari la toate examenele şi mă asigură că nu e nevoie să mă impacientez pentru şcoală; voi reuşi să recuperez.
- Doar eşti băiat mare, puştiule, glumeşte Radu cu mine.
Aşadar, viaţa mea merge neaşteptat de bine. Este martie, nu mă mai simt atât de singur încât să fiu gata să mă urc pe pereţi, iar părinţii mă lasă în pace a€“ doar pe Florina o văd plimbându-se de colo-colo prin spital zilnic. Totuşi, lipseşte ceva... Este ceva care mă face să mă simt incomplet.
Stau pe fotoliul de lângă geam, cu mâna pe obraz, şi mă gândesc aiurea. Cerul e clar, limpede, şi se simte un anume aer primăvăratec. Pe străzi este o mocirlă de nedescris; urăsc vremea asta a anului. Îmi fac planuri... Primul lucru pe care o să îl fac când ies din spital o să fie cafeneaua. O să mă duc la ea, îi voi mulţumi pentru tot şi o voi face sigură de toată recunoştinţa mea. Îi voi înapoia mănuşa, telefonul, şi îmi voi lua şi eu telefonul înapoi. Mai simplu de atât nu se poate.
Am, totuşi, o reţinere. Nu e chiar atât de simplu pe cât pare. În seara cu pricina i-am mărturisit anumite lucruri pe care era mai bine să le păstrez pentru mine. Probabil că acum mă crede un nebun, obsedat, psihopat, sau toate cele enumerate. Totuşi, nu cred că îi sunt indiferent -€“ şi nu neapărat ca prieten, ci că fiinţă umană. Deşi mă îndoiesc ca mă găseşte la fel de fascinant pe cât o văd eu pe ea.
În ciuda acestui lucru, de ce nu a venit să mă viziteze? Îi este frică? Ruşine? Deja îmi cunoaşte numele, sunt sigur de asta; ar fi putut să întrebe aici, la spital, de mine.
Nu, nu e cazul să mă răzvrătesc împotrivă ei... Ar fi un lucru pueril din partea mea.
Felul în care îmi mângâia capul ingheţat... Porii mei nu mai simţeau nimic în afară unor mici fiori. Am nevoie de atingerea aceea, mai mult decât de orice. Nu mai pot aştepta mult timp până o voi vedea din nou.
Nu acum; nu în situaţia asta.

[uselessHope]

Am citit si eu ficul vostru si chiar mi-a placut, actiunea nu este grabita, greseli de scriere nu am vazut. In primul capitol am observat cateva greseli si repetitii, dar nu le notez acum deoarece am citit mai de mult primele capitole. Imi place foarte mult si ideea, este interesanta si captivanta. Sunt curioasa ce va face Mircea si cum va reactiona ea la vederea lui.
Astept continuarea